— Merci, Monsieur! Gardez bien votre chapeau 27, îi spuse acesta, înainte de a demara.
Întrebându-se ce-o fi însemnând această expresie, Paul porni cu paşi mai puţin siguri pe străduţa pietruită. Casele, aplecate într-o rână, erau luminate vesel din pivniţă până-n pod; între ele se bălăbăneau lanterne; un şanţ nu prea adânc trecea prin mijlocul străduţei. Cadrul n-ar fi putut fi mai sinistru nici măcar dacă ar fi fost confecţionat la Hollywood, anume pentru o scenă de desfrâu petrecută în timpul teroarei. În Anglia, o asemenea stradă, îşi spunea Paul, ar fi 26 Supă din peşte fiert în vin sau apă, cu şofran, usturoi, roşii, untdelemn etc. (fr.).
27 Mulţumesc, domnule, păziţi-vă bine pălăria (fr.).
153
fost de mult salvată de către domnul Spire şi pusă sub protecţia unei societăţi anonime pentru vânzarea de cărţi poştale ilustrate, furculiţe pentru pâine prăjită, şi plicuri cu
„ceai de Devonshire”. Aici negoţul era de alt gen. Nu trebuia să ai prea multă experienţă ca să-ţi dai seama ce fel de cartier era. Nu străbătuse, oare, Paul, cu un ghid în mână, străzile părăsite ale Pompeiului?
Nu-i de mirare, îşi spuse el, că Margot dorise atât de aprig să-şi salveze protejatele din acest loc de primejdie şi ispită.
Un marinar negru, beat-turtă, i se adresă într-o limbă
nepământeană, poftindu-l să bea ceva. Paul grăbi pasul. Era caracteristic pentru Margot faptul că, în vârtejul vieţii ei mondene, îşi găsea timp să se îngrijească de aceste sărmane fete, pe care le expusese, fără să vrea, la astfel de primejdii.
Surd la invitaţiile poliglote ce-l asaltau din toate părţile, Paul îşi continuă drumul. O fată tânără îi smulse pălăria de pe cap; Paul îi zări piciorul gol în pragul unei uşi luminate; apoi fata apăru la o fereastră, şi-i făcu semn să vină să-şi ia pălăria.
Toată strada părea să râdă de el. Paul şovăi; apoi, într-un moment de panică, pierzându-şi nu numai pălăria neagră ci şi stăpânirea de sine, se răsuci pe călcâie şi o luă la fugă spre străzile largi şi liniile de tramvai, căci acolo era patria lui spirituală.
*
Pe lumină, vechiul oraş nu mai părea atât de înfricoşător.
Între case atârnau rufe, în rigole curgea apă limpede, iar străzile erau ticsite de femei bătrâne încărcate cu coşuri de peşte. Chez Alice nu dădea niciun semn de viaţă, iar Paul fu silit să sune de câteva ori, până când în sfârşit un portar bătrân şi şleampăt îşi făcu apariţia.
— Avez-vous les jeunes filles de madame Beste-Chetwynde?28 îl întrebă Paul, perfect conştient de absurditatea acestei întrebări.
28 Fetele doamnei Beste-Chetwynde sunt aici? (fr.).
154
— Sigur că da, poftim înăuntru, domnule, răspunse portarul. Doamna ne-a telegrafiat că veniţi.
Doamna Grimes şi cele două prietene ale ei nu erau încă
îmbrăcate, dar îl întâmpinară cu entuziasm, în nişte capoate care-ar fi putut satisface gustul pentru culoare al fiicei mai mari a doctorului Fagan. Îi explicară că întâmpină dificultăţi în obţinerea paşapoartelor, dificultăţi care se datorau, după
părerea lui Paul, faptului că autorităţile nu înţeleseseră bine pentru ce anume se duceau fetele la Rio. Ele nu ştiau o boabă franţuzeşte, şi dăduseră, desigur, explicaţii greşite.
Paul petrecu o dimineaţă agitată pe la diverse consulate şi comisariate de poliţie. Lucrurile erau mai complicate decât îşi imaginase el, iar autorităţile îl primiră fie cu vădită răceală, fie cu aluzii şi ocheade ininteligibile.
Lucrurile, spuneau ei, fuseseră mult mai simple în urmă
cu şase luni, dar acum, cu Liga Naţiunilor… (Şi scuturau din umeri, deznădăjduiţi). S-ar mai putea rezolva şi de data asta, dar doamna Beste-Chetwynde trebuia să înţeleagă clar că
existau unele forme ce se cuveneau respectate. În cele din urmă, fetele primiră viza de ieşire în calitate de stewardese.
— Iar dacă n-au să meargă cu mine mai departe de Rio, spuse comandantul avionului, am oricum un personal destul de numeros. Spuneţi că le aşteaptă la Rio slujbe? Atunci, patronii vor putea desigur să le reglementeze situaţia la autorităţile locale.
Paul cheltui însă mai multe mii de franci pentru formalităţi.
— Ce instituţie absurdă e şi Liga asta a Naţiunilor!
exclamă Paul. Pare să complice lucrurile, în loc să le simplifice.
Spre uimirea lui, autorităţile luară vorbele astea drept o glumă grozavă.
Paul le conduse pe fete la vapor, şi toate trei îl sărutară la despărţire. În timp ce se întorcea pe chei, îl întâlni pe Potts, care-i spuse:
— Am sosit adineauri, cu trenul de dimineaţă.
Paul era cât pe ce să-i spună ce părere avea despre Liga Naţiunilor, dar amintindu-şi de prolixitatea gândirii lui Potts 155
şi de urgenţa propriei lui plecări, se hotărî să-şi amâne criticile pentru altădată. Mai zăbovi la Marsilia îndeajuns pentru a-i telegrafia lui Margot: „Aranjat totul satisfăcător.
Mă întorc azi după amiază. Toată dragostea”. Apoi plecă la Paris cu avionul, convins că făcuse şi el o treabă folositoare.
*
La orele zece în dimineaţa nunţii, Paul se întoarse la Ritz.
Ploua cu găleata, iar el era obosit, neras şi abătut. Numeroşi reporteri îl aşteptau la uşa apartamentului, dar le spuse că
nu-i putea primi pe niciunul. Înăuntru, îl găsi pe Peter Beste-Chetwynde, neverosimil de elegant în primul lui costum de dimineaţă.
— Mi-au dat voie de la Llanabba să vin la nuntă, îi spuse băiatul. Ca să fiu sincer, mă simt destul de bine în hainele astea. Ţi-am adus o floare pentru butonieră, în caz că ai uitat. Dar ce-i cu dumneata. Paul, pari obosit?!
