datoreşte faptului că încep să îmbătrânesc.

— E ridicul ce spui! Păi, toţi oamenii ăia au câte optzeci de ani, pe când tu n-ai nici pe departe atâţia.

— Mă temeam eu că n-o să înţelegi, spuse Margot.

Se aşternu din nou tăcerea.

— Încă zece minute, spuse gardianul.

— Lucrurile n-au prea ieşit aşa cum am fi vrut noi, nu-i aşa? întrebă Margot.

Apoi îi povesti despre nişte serate la care luase parte, iar Paul îi vorbi despre cărţile pe care le citea. În cele din urmă

Margot spuse:

— Mă duc, Paul. Nu mai pot îndura nicio clipă chinul ăsta.

— Frumos din partea ta c-ai venit.

— Am luat, chiar în clipa asta, o hotărâre importantă, spuse Margot. O să mă mărit, foarte curând, cu Maltravers.

Îmi pare rău, dar aşa o să fac.

— Presupun că din pricina înfăţişării mele groaznice…

— Nu, Paul. E şi asta la mijloc, într-un fel, dar nu cum îţi închipui tu. E vorba pur şi simplu de ceva care trebuie să se-ntâmple. Înţelegi, dragul meu? S-ar putea să-ţi fie de folos şi ţie, într-un fel, dar nu vreau să crezi că de aceea o fac. Ah, dragul meu! Ce greu e să vorbeşti!

— Dacă doriţi să vă sărutaţi la despărţire, şi nu sunteţi soţ

şi soţie, nu prea e voie. Totuşi, treacă de la mine, spuse gardianul.

— Dumnezeule! oftă Margot şi ieşi fără să mai privească

înapoi.

Paul se întoarse în celula lui. Cina îi şi fusese adusă: o mică plăcintă din care ieşeau picioruşele a doi porumbei.

Plăcinta era înfăşurată într-un şervet. Dar Paul nu prea avea poftă de mâncare: era foarte mâhnit de faptul că întâmplările din după-amiaza aceea îl mâhniseră atât de puţin.

Capitolul V

Sfârşitul unui dascăl de şcoală publică

194

Cu două-trei zile mai târziu, Paul se nimeri alături de Grimes la cariera de piatră. Când gardianul se depărtă, Grimes îi spuse lui Paul:

— Nu mai pot să rabd, băiete. E prea de tot.

— Nu văd nicio cale de scăpare, spuse Paul. Şi-apoi, regimul de-aici e destul de suportabil. Nu cred că la Llanabba era mai bine.

— Grimes nu-i de aceeaşi părere. Grimes lâncezeşte în captivitate, aidoma ciocârliei. Pentru dumneata e totuna: îţi place să citeşti, să meditezi, şi-aşa mai departe. Eu, însă, după cum ştii, sunt cu totul altfel. Mie-mi place să beau, să

mă distrez, şi să stau din când în când la o parolă cu amicii.

Sunt un tip sociabil. Viaţa asta mă transformă într-un soi de automat. Şi mai e şi capelanul ăla insuportabil, care tot vine la mine şi mă-ntreabă, în şoaptă, dacă mă simt „împăcat cu Domnul”. Bineînţeles că nu-s împăcat, i-o şi spun, verde.

Sunt în stare să rezist la aproape orice nenorocire, dar nu pot să-ndur lipsa de libertate, băiete. Tocmai asta m-a distrus la Llanabba, şi simt c-o să mă distrugă şi aici, dacă n-o să am grijă de mine. E timpul ca Grimes să-şi ia zborul spre alte meleaguri.

— Nimeni n-a izbutit vreodată să scape din această

închisoare, spuse Paul.

— Aşteaptă numai o zi cu ceaţă, şi-o să vezi că se poate!

Chiar a doua zi se lăsă ceaţă – o ceaţă albă, deasă, de nepătruns, care-i învălui pe neaşteptate în timp ce lucrau la carieră.

— Strângeţi-vă la un loc! le porunci gardianul. Încetaţi lucrul şi strângeţi-vă la un loc! Fii atent, boule! (Grimes se împiedicase de telefonul de câmp). Dacă l-ai spart, te-ai ars, o să ieşi mâine la raport în faţa directorului.

Celălalt gardian îi spuse lui Grimes, întinzându-i hăţurile:

— Ţine-mi calul.

Şi aplecându-se, începu să adune lanţurile cu care erau legaţi oamenii la întoarcerea spre închisoare. Grimes păru să

aibă oarecari dificultăţi cu calul, fiindcă acesta se ridica mereu în picioare şi sărea, din ce în ce mai departe de 195

carieră.

— Nu eşti în stare să ţii un cal? spuse gardianul.

Deodată Grimes sări în şa, cu o sprinteneală uimitoare la un om fără un picior, şi porni călare spre câmp.

— Întoarce-te! răcni gardianul. Întoarce-te sau te-mpuşc!

Şi ducându-şi puşca la umăr trase în ceaţă.

— O să se-ntoarcă el! Nimeni nu poate scăpa. O să capete regim de carceră şi regimul alimentar no. 1, dobitocul!

Nimeni nu păru tulburat din cale-afară de acest incident, nici măcar atunci când constatară că telefonul de câmp fusese deconectat.

— N-are nicio importanţă, spuse gardianul. Mulţi încearcă

să evadeze, lăsându-şi pe neaşteptate sculele şi luând-o la fugă. Dar în straiele astea n-ajung prea departe, mai ales că

n-au niciun ban. O să-i avertizăm la noapte pe toţi fermierii din împrejurimi. Câteodată fugarii rămân ascunşi multe zile-n şir, dar se-ntorc când li se face foame, căci dacă s-ar arăta într-un sat, ar fi numaidecât prinşi. Cred că numai din cauza nervilor încearcă să fugă.

Calul se întoarse chiar în seara aceea, dar nici urmă de Grimes. Patrulele speciale cu câini poliţişti fură trimise în cercetare; fermele şi satele fură prevenite, iar locuitorii, neliniştiţi, îşi ferecară uşile, interzicând cu hotărâre copiilor să iasă din casă; drumurile erau păzite straşnic şi toate maşinile oprite şi percheziţionate, spre indignarea multor cetăţeni paşnici. Grimes însă nu se arătă. Printre deţinuţi se făceau pe furiş pariuri în legătură cu ziua capturării lui. Dar zilele se scurgeau, iar raţiile de pâine treceau din mână-n mână, şi Grimes tot nu se arăta.