— Dumnezeule, sper că nu! exclamă Paul.
Condamnarea la şapte ani detenţiune penală avea să fie o lovitură grea pentru el. „De azi în zece ani, o să fie o femeie trecută”, îşi spunea în duba ce-l transporta spre închisoarea Blackstone.
*
În prima zi de puşcărie, Paul întâlni o mulţime de oameni, dintre care pe unii îi cunoştea. Primul om întâlnit fu un gardian cu frunte îngustă şi aer ameninţător. După ce scrise cu oarecare greutate numele lui Paul într-un registru, îl conduse la celula lui. Era limpede că omul citise ziarele.
— E altceva decât hotelul Ritz, nu-i aşa? îi spuse. Nu ne plac, pe-aici, oameni ca mătăluţă, pricepi? Dar ştim noi cum să-i tratăm! Nu, n-o să găseşti aici nimic din ce-ai avut la Ritz, codoş împuţit!
Gardianul se înşela însă, căci următorul om pe care-l întâlni Paul fu Philbrick. Hainele de puşcăriaş îi veneau prost, şi era nebărbierit, dar continua să aibă un inefabil aer 162
de nobleţe.
— Ştiam eu c-o să te revăd curând, îi spuse. Fiind mai vechi aici, mi-au dat în grijă curăţenia băii de la intrare. Ţi-am pus deoparte cel mai bun costum pe care l-am putut găsi. N-are niciun păduche.
Şi aruncă pe bancă o legăturică de ţoale ştampilate.
Gardianul se întoarse împreună cu altul, probabil superior în grad. Amândoi îi inventariară cu grijă întreaga avere.
Gardianul citi cu glas melodios:
— Pantofi negri, una pereche; ciorapi fantezi, una pereche; bretele de mătase neagră, una pereche… În viaţa mea n-am văzut om cu atâtea haine!
Se poticniră de câteva ori, din cauza unor dificultăţi de pronunţie, dar până la urmă întocmiră lista.
— Una tabacheră din metal alb, conţinând două ţigări; un ceas de metal alb; un ac de cravată fantezi (o costase pe Margot mai mult decât leafa pe un an a gardianului, să fi ştiut el!); butoni de os, una pereche; butoni de manşetă
fantezi, una pereche.
Gardienii priviră cu suspiciune perforatorul de trabuce, un obiect de aur, primit de Paul în dar de la naşul său.
— Ce-i asta? îl întrebară.
— Pentru ţigările de foi.
— Gura! îl repezi gardianul, pocnindu-l în cap cu un pantof. Să-l înregistrăm ca „instrument”. Asta-i tot, dacă nu cumva ai dinţi falşi. Poţi să-i păstrezi, cu condiţia să-i trecem în registru.
— N-am, spuse Paul.
— Vreun bandaj de hernie sau alt articol sanitar?
— N-am.
— În regulă! Te poţi duce la baie.
Paul stătu zece minute în apa caldă – care mirosea, liniştitor, a dezinfectant – apoi se îmbrăcă în hainele de puşcăriaş. Pierderea bunurilor personale îi prilejuia o ciudat de plăcută senzaţie de iresponsabilitate.
— Arăţi grozav, îi spuse Philbrick.
Următorul om pe care-l văzu fu medicul închisorii, aşezat la o masă acoperită cu formulare.
163
— Numele? îl întrebă doctorul.
— Pennyfeather.
— Ai fost vreodată închis în vreun ospiciu sau în vreo instituţie similară? Dacă da, amănunte.
— Am fost vreme de doi ani la colegiul Scone, din Oxford, spuse Paul.
Doctorul îşi ridică pentru prima oară privirea:
— Să nu faci glume cu mine, omule, că te pun imediat în cămaşă de forţă!
— Scuzele mele, spuse Paul.
— Să nu vorbeşti neîntrebat cu domnul medic, îl repezi gardianul de lângă el.
— Scuzaţi, spuse Paul, în neştire, iar gardianul îl pocni în cap.
— Suferi de oftică sau de vreo altă boală contagioasă? îl întrebă medicul.
— Pe câte ştiu, nu.
— Asta-i tot, spuse medicul. Te declar apt de a suporta pedepsele reglementare specificate mai jos, şi anume: cătuşe, lanţuri, centură de fier, carceră, regim alimentar no. 1, regim alimentar no. 2, joardă de mesteacăn, vână de bou. Ai vreo obiecţie?
— Trebuie neapărat să suport toate aceste pedepse dintr-odată? întrebă Paul, cam descumpănit.
