Paul se îmbarcă pe iaht, care porni la drum. Sir Alastair îl 202
petrecu din ochi, aidoma lui sir Bedivere.32
Capitolul VII
Învierea
Trei săptămâni mai târziu, Paul şedea pe veranda vilei lui Margot, cu un aperitiv în faţă, contemplând colinele albaneze de pe celălalt ţărm, pe care amurgul le colora din verde în violet, împrumutându-le strălucirea crudă a unei ilustraţii nemţeşti. Se uită la ceas (un ceas nou, care-i sosise chiar în dimineaţa aceea din Anglia). Era şase şi jumătate.
Sub el, în port, se vedea un vapor care venise din Grecia şi tocmai îşi descărca marfa. În jurul lui roiau ca muştele o mulţime de bărci, pline cu negustori care vindeau
„suveniruri”: ramuri de măslin sau bani falşi. Mai erau două
ore până la cină. Paul se ridică şi coborî pe strada cu arcade, spre piaţă. Îşi legase strâns la gât eşarfa, căci serile deveniseră destul de friguroase. Era ciudat să fii mort. În dimineaţa aceea Margot îi trimisese un teanc de tăieturi din presă în legătură cu el; mai toate aveau titluri ca Ecoul senzaţional al unei nunţi sau: Moartea unui puşcăriaş, fost logodnic al unei doamne din înalta societate. Printre ele, găsise şi acul lui de cravată, precum şi celelalte lucruri, care-i fuseseră expediate ei de la Egdon. Paul simţi nevoia să se scufunde în forfota cafenelelor şi a cheiurilor, ca să se convingă pe deplin de propria-i existenţă. Se opri la o dugheană şi cumpără o cutie de rahat turcesc. Era ciudat să
fii mort.
Deodată zări o figură cunoscută ce venea spre el, traversând piaţa.
— Noroc! spuse Paul.
— Noroc! răspunse Otto Silenus, care purta pe umăr o traistă de pânză.
32 Unul dintre legendarii cavaleri de la curtea regelui Arthur.
203
— De ce n-o dai unuia din băieţii de-aici? Ţi-ar lua-o, pentru câteva drahme.
— N-am niciun ban. Plăteşti dumneata?
— Da.
— În regulă. E cel mai bine. Presupun că eşti cu Margot?
— Locuiesc în vila ei. Dar ea e în Anglia.
— Păcat. Sperasem s-o găsesc aici. Totuşi cred că voi rămâne puţin. E loc şi pentru mine?
— Presupun că da. Sunt absolut singur în vilă.
— Mi-am schimbat gândul. În cele din urmă cred c-o să
mă însor cu Margot.
— Mă tem că-i prea târziu.
— Prea târziu?
— Da, s-a măritat cu un altul.
— Nu m-am gândit niciodată la posibilitatea asta. Dar nu face nimic. Cu cine s-a măritat? Cu deşteptul ăla de Maltravers?
— Da, dar între timp el şi-a schimbat numele: acum îi spune vicontele Metroland.
— Ce nume caraghios!
Urcară împreună colina.
— Am fost de curând în Grecia, să văd clădirile de-acolo, spuse profesorul Silenus.
— Ţi-au plăcut?
— Sunt nespus de urâte. Dar am văzut câteva capre drăguţe… Parcă te trimiseseră la închisoare.
— Da, m-au trimis, dar am ieşit.
— Sigur că trebuia să fi ieşit. N-a fost plăcut acolo?
— Nu cine ştie ce.
— Ciudat! Crezusem c-o să ţi se potrivească de minune.
Dar nu poţi şti niciodată ce anume li se potriveşte oamenilor.
Servitorii lui Margot nu se arătară surprinşi de sosirea unui nou oaspete.
— Cred c-o să rămân multă vreme aici, spuse profesorul Silenus după cină. Nu mai am niciun ban. Pleci curând?
— Da, mă întorc la Oxford, să învăţ teologia.
— Foarte bine faci… Parcă aveai mustaţă, nu-i aşa?
întrebă el după un timp.
204
— Nu, răspunse Paul. Abia acum mi-o las. Nu vreau să fiu recunoscut când m-oi întoarce în Anglia.
— Cred că eşti mai urât aşa, spuse profesorul Silenus. Ei, şi-acum, trebuie să mă duc la culcare.
— Ai dormit mai bine în ultima vreme?
— De două ori, de când te-am văzut. Cam asta-i media mea. Noapte bună.
Zece minute mai târziu, se întoarse pe terasă într-o pijama de mătase şi un halat vechi de pânză.
— N-ai să-mi împrumuţi o pilă de unghii? îl întrebă.
