Nimic de zis.

Ajunseră la destinaţie după-amiaza târziu. Un automobil îi aştepta ca să-i ducă la Cliff Place.

— Răspunderea mea încetează aici, spuse gardianul. De-aici înainte răspunde medicul.

*

Ca toate celelalte întreprinderi ale doctorului Fagan, Cliff Place era conceput pe scară mare. Clădirea se înălţa singuratică pe ţărmul mării, la o distanţă de câteva mile de oraş; se ajungea acolo pe o şosea lungă. Privită în amănunt, clădirea vădea totuşi unele semne de neglijenţă. Veranda era năpădită de frunze veştede; două dintre ferestre erau sparte.

Gardianul care-l escorta pe Paul sună la uşa de la intrare, iar Dingy veni să le-o deschidă. Era îmbrăcată ca soră de caritate.

— Personalul a plecat, spuse ea. Presupun că e cazul acela de apendicită. Poftim înăuntru.

Nu păru să-l recunoască pe Paul, în timp ce-l conducea pe scări.

— Asta e odaia dumitale. Regulamentul ministerului de interne prevede o cameră la ultimul etaj, cu ferestre zăbrelite.

A trebuit să punem zăbrelele special pentru dumneata. Vom specifica preţul în nota de plată. Medicul va sosi peste câteva minute.

Ieşind din odaie, încuie uşa. Paul se aşeză pe pat, în aşteptare. Sub fereastra lui, valurile mării izbeau în prundiş.

Un mic iaht cu aburi era ancorat la oarecare distanţă, sub cerul cenuşiu.

Deodată Paul auzi paşi pe coridor, şi uşa se deschise pentru a face loc doctorului Fagan, lui sir Alastair Digby-Vane-Trumpington şi unui omuleţ bătrâior cu-o mustaţă

roşcată, pleoştită, poate din pricina băuturii.

— Scuză-ne c-am întârziat, spuse sir Alastair, dar am avut o zi îngrozitoare cu omul ăsta, încercând să-l fac să nu bea. A 200

şters-o tocmai când porneam încoace. Mă temusem la-nceput că-i prea beat ca să se poată deplasa, dar cred că se ţine bine pe picioare. Hârtiile sunt pregătite?

Nimeni nu-l lua în seamă pe Paul.

— Iată-le, spuse doctorul Fagan. Acesta e certificatul care trebuie predat ministrului de interne. E şi o copie pentru directorul închisorii. Să citesc?

— Da, spuse chirurgul.

— În certificat se spune doar că l-ai operat pe pacient de apendicită, dar că a murit sub anestezie, fără a-şi mai recăpăta cunoştinţa.

— Bietul băiat! oftă chirurgul. Sărmana, sărmana fetiţă!

Şi adăugă, după ce-şi şterse două lacrimi de compătimire:

— Lumea s-a purtat foarte, foarte rău cu ea! E o lume prea aspră pentru sexul slab.

— În regulă, nu te necăji, îi spuse sir Alastair. Ai făcut tot ce era omeneşte posibil.

— Ăsta-i adevărul, şi nu-mi pasă cine-l află, spuse chirurgul.

— Acesta e un obişnuit certificat de deces, îi spuse doctorul Fagan. Vrei să fii bun să-l semnezi?

— Vai, moarte, unde ţi-e ghimpele? rosti chirurgul şi, cu aceste cuvinte, însoţite de un anevoios efort de a ţine condeiul în mână, puse capăt existenţei legale a lui Paul Pennyfeather.

— Straşnic! exclamă sir Alastair. Şi-acum, poftim banii. În locul dumitale, eu m-aş duce repede să beau ceva, cât mai sunt deschise cârciumile.

— Cred c-o să mă şi duc, spuse chirurgul şi părăsi sanatoriul.

După ieşirea lui, în încăpere se aşternu, timp de aproape un minut, o tăcere desăvârşită. Prezenţă morţii, chiar sub forma ei legală, care e şi cea mai rece, exercita pare-se o influenţă solemnă. Tăcerea fu curmată în cele din urmă de Flossie, care intră îmbrăcată într-o superbă rochie verde şi roşie.

— Aici eraţi, vasăzică! exclamă ea, sincer încântată. Şi domnul Pennyfeather, ia te uită! O mică sindrofie, ce mai!

201

Cuvântul „sindrofie”, atât de potrivit împrejurării, păru să

aibă un ecou pozitiv în mintea doctorului Fagan.

— Să mergem la masă, spuse el. Sunt convins că avem cu toţii motive să fim mulţumiţi.

*

După cină doctorul Fagan ţinu un mic discurs:

— Cred că este o seară importantă pentru noi toţi, şi mai ales pentru scumpul meu prieten şi fost coleg Paul Pennyfeather, la a cărui moarte în această seară suntem cu toţii părtaşi într-o oarecare măsură. Pentru mine, ca şi pentru el, este începutul unei noi etape a vieţii. Sincer vorbind, acest sanatoriu nu a fost o reuşită. Vine o vreme când fiecare om începe să se îndoiască de vocaţia lui. Mă

consideraţi poate un om bătrân, dar eu nu mă simt prea bătrân ca să încep, cu inima uşoară, un nou mod de viaţă.

Evenimentele din seara asta au făcut cu putinţă acest lucru.

Cred că e timpul să rămân singur, adăugă el privindu-şi fetele. Dar nu e momentul să-mi expun planurile de viitor.

Când veţi ajunge la vârsta mea, dacă aţi observat cât de cât oamenii pe care i-aţi întâlnit şi evenimentele care vi s-au întâmplat, nu se poate să nu constataţi cu uimire remarcabila lor conexiune. Cât de întâmplător ne-am adunat laolaltă toţi cei prezenţi aici în această seară! Propun să

ridicăm paharul în cinstea Fortunei – o prea hulită doamnă.

Odinioară Paul rostise aceiaşi toast. De data asta nu avea să urmeze nicio calamitate. Băură în tăcere, iar Alastair se ridică de la masă spunând:

— E timpul ca eu şi Paul să plecăm.

Porniră împreună spre plajă. Un vaporaş îi aştepta.

— E iahtul lui Margot, spuse Alastair. Te va duce la locuinţa ei din Corfu, unde vei sta până ce vei lua o hotărâre.

La revedere. Noroc!

— Nu vii şi dumneata? îl întrebă Paul.

— Nu, trebuie să mă întorc la Joia Regelui. Margot e nerăbdătoare să ştie cum s-au desfăşurat lucrurile.