19 Mary I, regină între 1553 şi 1558.
119
ce s-au abătut asupra arhitecturii domestice. Nu fusese adăugată nicio aripă, nu fusese astupată nicio fereastră; niciun portic, nicio faţadă, nicio terasă, nicio „orangerie”, niciun turn sau donjon nu-i strica faţada de lemn. În plină
modă a gazului de iluminat şi a instalaţiilor sanitare, Joia Regelui dormise netulburată de vreun instalator sau inginer.
Dulgherul domeniului, o slujbă transmisă din tată în fiu în familia primului dulgher care căptuşise cu lemn sălile şi construise scara cea mare, făcea din când în când reparaţiile necesare pentru întreţinerea casei, lucrând cu aceleaşi scule şi după metodele tradiţionale, astfel încât, în decurs de câţiva ani, opera lui nu se mai putea deosebi de aceea a strămoşilor. În dormitoare lumânările continuau să pâlpâie, multă vreme după ce toţi vecinii lordului Pastmaster îşi instalaseră lumină electrică în case; şi, în ultimii cincizeci de ani, Hampshire-ul ajunsese treptat să se mândrească grozav cu Joia Regelui. De unde la început fusese considerată mai degrabă o pată ruşinoasă pe harta acestui ţinut civilizat, Joia Regelui devenise încet-încet o Meccă a cetăţenilor dornici să-şi petreacă weekend-ul. Duminicile, după prânz, gazdele spuneau: „Am putea merge, cred, să luăm ceaiul la familia Pastmaster. Trebuie neapărat să le vedeţi casa. E aproape neschimbată. Profesorul Franks, care a fost aici săptămâna trecută, spunea că e unanim recunoscută drept cel mai frumos exemplar de arhitectură Tudor din Anglia.”
N-aveai cum să-i chemi la telefon pe soţii Pastmaster, dar erau totdeauna acasă şi sincer bucuroşi să-şi vadă vecinii; iar după ceai, lordul Pastmaster îşi conducea oaspeţii în jurul casei, prin marile galerii şi prin dormitoare, neuitând să
le arate tainiţa unde cel de-al treilea conte şi-a închis nevasta din pricină că dorise să refacă un şemineu. „Şemineul fumegă şi azi când vântul bate dinspre răsărit, dar nu l-am reparat încă”, spunea el.
Mai târziu oaspeţii porneau cu maşinile spre conacele lor modernizate. Cei mai impresionabili dintre ei reflectau, în timp ce-şi luau baia fierbinte de dinaintea cinei, la privilegiul pe care-l avuseseră de a păşi, timp de o oră şi jumătate, din secolul lor în viaţa tihnită şi prozaică a Renaşterii engleze. Îşi 120
aminteau, de asemenea, de conversaţia pe care-o purtaseră, la ceai, despre vânătoare şi despre reforma cărţii de rugăciuni, întocmai cum vor fi conversat străbunii gazdei lor, aşezaţi în aceleaşi jilţuri şi în faţa aceluiaşi cămin, cu trei veacuri în urmă, când propriii lor strămoşi dormeau, poate, pe paie sau printre mărfurile aromate ale vreunui ghetou hanseatic.
Veni însă şi vremea când Joia Regelui trebui să fie vândută. Fusese construită într-o perioadă când nu era nicio extravaganţă să ţii douăzeci de slugi, şi de fapt nici nu puteai trăi acolo cu mai puţine. Dar soţii Beste-Chetwynde constatară că servitorii erau mai puţin simţitori decât stăpânii lor la farmecul simplicităţii stilului Tudor; dormitoarele construite anume pentru ei în labirintul grinzilor care sprijineau arcadele de piatră necioplită ale acoperişurilor, nu puteau face faţă cerinţelor moderne, şi numai cei mai murdari şi mai beţivi bucătari consimţeau să
locuiască în uriaşa cuhnie pardosită cu lespezi, sau să
învârtească frigările în vetrele deschise. Slujnicele nu puteau suporta multă vreme oboseala de a urca şi coborî, în zori, înainte de micul dejun, îngustele scări de servici şi de a străbate nesfârşitele coridoare, purtând căldări cu apă caldă
pentru baia de dimineaţă. Democraţia modernă cerea ascensoare şi alte inovaţii care le-ar fi uşurat munca, cerea robinete de apă caldă şi de apă rece, cerea robinete de apă
potabilă (oribilă inovaţie!), plite de gaz şi cuptoare electrice.
Lordul Pastmaster se hotărî, mai lesne decât era de aşteptat, să vândă casa; ca să spunem adevărul, nici nu prea înţelesese vreodată de ce se făcea atâta zarvă în jurul ei; bănuia el că e o clădire istorică, dar propriul său gust tindea către obloanele verzi şi vegetaţia semi-tropicală a unei vile de pe riviera franceză, vilă în care-şi putea afirma mult mai vârtos caracterul tradiţional al familiei sale, decât dacă s-ar fi zbătut să rămână la Joia Regelui. Dar ţinutul înţelegea anevoie acest lucru, şi un fel de consternare domnea nu numai în marile conace, ci şi în casele şi vilele din împrejurimi, iar preoţii cu carte din parohiile vecine scorneau poveşti despre calamităţile ce aveau să se abată asupra 121
recoltelor şi a turmelor când nu va mai rămâne niciun Beste-Chetwynde la Joia Regelui. Domnul Jack Spire de la ziarul London Hercules publică un articol elocvent despre Fondul pentru salvarea Joii Regelui în interesul naţiunii, dar fu strânsă numai o foarte mică parte din suma uriaşă pe care lordul Pastmaster fusese destul de inteligent s-o ceară. În schimb, ideea că ilustra clădire ar trebui transplantată şi reconstruită în Cincinnati câştiga tot mai mult teren.
Iată de ce vestea că bogata cumnată a lordului Pastmaster a cumpărat reşedinţa familiei fu primită cu entuziasm de către vecini, de către domnul Jack Spire şi de toate ziarele londoneze care luară act de această vânzare. TENEAT BENE
BESTE-CHETWYNDE20 deviza gravată deasupra căminului din sala cea mare, era citată de toţi cu entuziasm, căci se ştia foarte puţin despre Margot Beste-Chetwynde în Hampshire, iar revistele ilustrate erau bucuroase de orice prilej de a-şi înfrumuseţa paginile cu ultimul ei portret. Reporterul căruia ea îi declarase: „Nimic nu mi se pare mai burghez şi mai oribil decât lemnăria arhitecturii stil Tudor” nu pricepuse tâlcul acestor cuvinte şi le lăsase în afara reportajului său.
Când Margot Beste-Chetwynde o cumpărase, Joia Regelui nu mai era locuită de doi ani de zile. Doamna mai trecuse o dată pe-acolo, în timpul logodnei.
— E mai groaznic decât mi-aş fi închipuit, mult mai groaznic, spuse doamna în timp ce conducea maşina pe aleea principală pe care sătenii credincioşi o împodobiseră, în onoarea ei, cu steagurile naţiunilor odinioară aliate.
— Nici măcar noul imobil al firmei Liberty nu-i mai hidos, adăugă ea şi se răsuci nervos în maşină, amintindu-şi de tânăra şi romantica moştenitoare căreia i se făcuse curte – o, cât de flegmatic! – în timp ce se plimba vrăjită printre tufele de tisă, cu nările pline de mireasma caprifoiului. Trecuseră
atâţia ani de atunci!
Domnul Jack Spire era ocupat cu o colectă pentru salvarea bisericii Sfântului Mormânt, de pe Egg Street (unde se spune că Dr. Johnson ar fi luat parte la o slujbă de utrenie), când 20 Să nu te dai bătut, Beste-Chetwynde (lat.).
122
hotărârea doamnei Margot Beste-Chetwynde de a reconstrui Joia Regelui deveni publică.
— În tot cazul, noi am făcut ce ne-a stat în putinţă, spuse el, foarte serios, şi nu se mai gândi la asta.
Nu însă şi vecinii, care erau din ce în ce mai furioşi pe măsură ce lucrările de dărâmare progresau, cu ajutorul celor mai nimicitoare maşini moderne; în dorinţa lor de a păstra pentru ţinut ceva din marele conac, recurseră chiar la expediţii de jaf, din care se întoarseră cu fragmente de piatră
cioplită, tocmai bune să le împodobească grădinile; dar antreprenorii puseră capăt acestor jafuri, angajând încă un paznic de noapte. Lemnăria conacului merse la South Kensington, spre marea admiraţie a studenţilor indieni de-acolo. După nouă luni de la trecerea clădirii în posesiunea doamnei Beste-Chetwynde, noul arhitect se apucă de lucru după planurile lui.
Era prima lucrare importantă a lui Otto Friedrich Silenus.
„Ceva curat şi simplu” îi ceruse doamna Beste-Chetwynde, înainte de a dispărea într-unul dintre misterioasele ei voiajuri prin lume, nu însă înainte de a-i spune la plecare:
— Ai grijă ca lucrarea să fie gata până-n primăvară.
Profesorul Silenus – căci acesta era titlul cu care tânărul constructor dorea să fie gratificat – era o „descoperire” a doamnei Beste-Chetwynde. Nu era încă celebru, deşi toţi cei care-l întâlneau rămâneau adânc şi felurit impresionaţi de geniul său. La început atrăsese atenţia doamnei Beste-Chetwynde printr-un proiect refuzat, privitor la o fabrică de gumă de mestecat, proiect publicat într-o revistă trimestrială
de avangardă din Ungaria. O altă lucrare a lui, singura terminată, era un decor pentru un film de lung metraj, cu o intrigă complexă – cu atât mai complexă cu cât producătorul eliminase toate personajele omeneşti, fapt ce se dovedise fatal pentru succesul comercial al filmului. Arhitectul flămânzea resemnat într-o cămăruţă din Bloomsbury, în ciuda neobositelor eforturi ale părinţilor săi de a-l găsi – ei trăiau, în mare lux, la Hamburg – când i se oferi să reconstruiască
Joia Regelui. „Ceva curat şi simplu”… Reflectase vreme de trei zile – zile de foamete – la implicaţiile estetice ale acestei 123
îndrumări, apoi trecuse la elaborarea planurilor.
— Problema arhitecturii este, după mine, problema oricărei arte: eliminarea elementului uman din structurile formale, îi declarase el unui ziarist venit să scrie despre evoluţia surprinzătoarei sale construcţii de fier, beton şi aluminiu.
Singura clădire perfectă trebuie să fie uzina, deoarece ea e făcută pentru a adăposti maşini şi nu oameni. Nu cred că
arhitectura domestică poate fi frumoasă, dar fac tot posibilul.
Omul e cauza tuturor relelor, adăugase el, posomorât. Te rog să comunici acest lucru cititorilor dumitale. Omul nu e niciodată frumos şi niciodată fericit, decât atunci când devine un vehicul pentru distribuţia forţelor mecanice.
Ziaristul părea să se îndoiască:
