Nu-i aşa, Bill?
— Cam de vreo şase luni. Urâtă treabă, să dispară în felul ăsta! La Centru şefii erau şi-aşa enervaţi pe chestia cheltuielilor noastre de deplasare.
— E un caz într-adevăr grav? Un omor sau ceva asemănător? întrebă domnul Prendergast.
Între timp toată şcoala se strânsese în hol.
— Nu, domnule, nu s-a produs nicio vărsare de sânge până-n prezent. N-ar trebui să vă spun, dar cum îmi dau seama că sunteţi cu toţii amestecaţi într-o oarecare măsură, nu mă feresc să vă mărturisesc că, după părerea mea, o să
scape pretextând că-i nebun. Mare şmecher!
— Dar ce-a făcut?
— S-a dat drept altcineva, a depus mărturie falsă… Există
cinci capete de acuzare împotriva lui, în diferite părţi ale ţării, îndeosebi în hoteluri. Vine într-un loc, se recomandă ca un om bogat, stă acolo câtva timp trăind boiereşte, încasează un cec mare şi pe urmă o şterge. Îşi spune sir Solomon Philbrick. Partea nostimă e că el însuşi crede în povestea asta. În cariera mea am dat peste mai multe cazuri de acest fel. În Somerset era unul care se credea episcop de Bath şi de Wells, un tip foarte manierat, care a miruit o mulţime de copii.
— Oricum, a plecat fără să-şi ia leafa, spuse Dingy.
— Totdeauna mi s-a părut suspect omul acesta, spuse domnul Prendergast.
— Norocos băiat! oftă Grimes, abătut.
*
116
— Starea lui Grimes mă nelinişteşte, mărturisi domnul Prendergast în seara aceea. În viaţa mea n-am văzut om mai schimbat. De obicei era sigur de el şi autoritar. Adineauri a venit la mine şi m-a întrebat, cu sfială, dacă socot că răsplata divină se dă în lumea asta sau în cealaltă. Am început să-i explic, dar am observat că nu ascultă. O dată sau de două ori a oftat, pe urmă a ieşit fără să rostească un cuvânt, în timp ce eu mai vorbeam.
— Beste-Chetwynde îmi spune că azi-dimineaţă i-a ţinut peste oră pe toţi cei dintr-a treia, pentru că tabla neagră a căzut în timpul lecţiei. Era convins că băieţii făcuseră
înadins.
— Păi chiar fac asta, de multe ori.
— Da, dar în cazul de faţă n-au făcut nimic. Beste-Chetwynde pretinde că băieţii erau cam speriaţi de felul cum le-a vorbit. Ca un actor, pare-se.
— Bietul Grimes! Cred că-i grav zdruncinat. Vacanţa o să
fie o uşurare pentru el.
Dar vacanţa căpitanului Grimes veni mai grabnic decât se aşteptase domnul Prendergast, şi într-un mod pe care puţini ar fi putut să-l prevadă. Peste vreo trei zile, nu mai fu văzut la rugăciunea de dimineaţă, iar Flossie mărturisi, cu ochii înroşiţi de plâns, că soţul ei nu se mai întorsese din sat în noaptea trecută. Domnul Davies, şeful de gară, declară că-l văzuse în ajun şi că-i păruse foarte deprimat.
Chiar înainte de masa de prânz, un tânăr se înfăţişă la castel cu o legăturică de haine pe care le găsise pe ţărm.
Fură lesne identificate ca aparţinând căpitanului. În buzunarul de la piept al vestei găsiră un plic adresat doctorului, iar în plic o bucăţică de hârtie pe care scria: CEI CARE TRĂIESC PENTRU TRUP, PRIN TRUP VOR PIERI.
Vestea fu ascunsă, pe cât posibil, băieţilor.
Deşi adânc zguduită de această prematură întrerupere a căsniciei sale, Flossie rămase ferm hotărâtă să nu poarte doliu.
— Nu cred că soţul meu s-ar fi aşteptat să port.
În aceste triste împrejurări, băieţii începură să-şi facă
117
bagajele pentru vacanţa de Paşti.
Sfârşitul părţii întâi
118
PARTEA A DOUA
Capitolul I
Joia Regelui
Margot Beste-Chetwynde avea două case în Anglia – una la Londra şi cealaltă în Hampshire. Casa din Londra, clădită
sub domnia lui William18 şi Mary19, era unanim socotită
drept cel mai frumos imobil situat între Bond Street şi Park Lane, dar în privinţa casei de la ţară părerile rămâneau împărţite. Această casă era într-adevăr foarte nouă; de fapt, nici nu fusese complet terminată în perioada când Paul veni să locuiască acolo, adică pe la începutul vacanţei de Paşti.
Niciuna dintre isprăvile făcute de doamna Beste-Chetwynde, în dramatica şi destul de ruşinoasa ei carieră, nu stârnise atâtea comentarii duşmănoase, ca reconstrucţia acestei remarcabile case.
Cunoscută sub denumirea de Joia Regelui, ea se înălţa pe locul unde, din timpul sângeroasei Mary şi până mai încoace, fusese reşedinţa conţilor de Pastmaster. Vreme de trei secole, aceasta nobilă familie îşi păstrase, graţie sărăciei şi inerţiei sale, reşedinţa neatinsă de niciuna dintre modele succesive 18 William al III-lea, rege al Angliei între 1689 şi 1702.
