— Zău, dragul meu? Cred că de vină e faptul că mă simt atât de fericită, absurd de fericită.

148

Explicaţia i se păru, pe moment, destul de plauzibilă, dar chibzuind mai bine, Paul trebui să recunoască în sinea lui că

Margot nu manifestase câtuşi de puţin uşurinţă în conducerea acestei operaţiuni.

— Hai să luăm masa în oraş, propuse Margot. M-am plictisit de casa asta.

Porniră prin Berkeley Square, în lumina strălucitoare a soarelui. Pe treptele uneia dintre clădiri stătea un valet în livrea. Pe Hay Hill trecu pe lângă ei o trăsură cu blazon –

trăsura unui pălărier al curţii regale; pe capră şedeau, ţanţoşi, doi tipi cu cocarde. Într-un cupeu demodat o doamnă corpolentă, proptită pe nişte perne înalte, o salută

pe Margot cu o plecăciune pe care o învăţase desigur la curtea prinţului consort. Întregul Mayfair părea să palpite în ritmul inimii domnului Arlen.25

Intrară în restaurantul Maison Basque. La masa de alături şedea Philbrick şi mânca fragi amărui, atât de ieftini în Provence şi atât de scumpi pe Dover Street.

— Treci o dată şi pe la mine, îl pofti el pe Paul. Locuiesc la Batts’s, ceva mai sus pe strada asta.

— Am aflat că vei cumpăra castelul din Llanabba, îi spuse Paul.

— Da, aveam intenţia, dar cred că-i cam prea departe.

— Ai fost căutat de poliţie curând după ce-ai plecat.

— Odată şi odată tot au să mă prindă, spuse Philbrick.

— În orice caz, îţi mulţumesc pentru veste. Apropo, poţi să-i spui logodnicei dumitale că au s-o caute şi pe ea, dacă n-o să fie prevăzătoare. Comisia aia a Ligii Naţiunilor a început în sfârşit să lucreze.

— Habar n-am despre ce vorbeşti, spuse Paul şi se întoarse la masa lui.

— E limpede că omul ăsta nu-i în toate minţile, spuse Margot când Paul îi relată discuţia cu Philbrick.

25 Michael Arlen (1895–1956) dramaturg minor englez.

149

Capitolul VI

O piedică în calea pregătirilor de nuntă

Între timp, jumătate din prăvăliile din Londra fuseseră

antrenate în pregătirile de nuntă. Paul îl rugase pe Potts să-i fie naş, dar printr-o scrisoare trimisă din Geneva acesta refuzase. În alte împrejurări, un asemenea refuz l-ar fi pus în încurcătură, dar în ultimele două săptămâni Paul primise atâtea scrisori şi invitaţii de la nişte oameni pe care nici nu-şi amintea să-i fi cunoscut vreodată, încât singura lui dificultate în alegerea unui naş era teama de a nu jigni pe vreunul dintre noii săi prieteni. În cele din urmă îl alese pe sir Alastair Digby-Vane-Trumpington, deoarece simţea că, fie măcar indirect, îi datora în bună măsură actuala sa fericire.

Sir Alastair primi bucuros, cerându-i totodată să-i împrumute nişte bani pentru un joben nou, căci cel vechi i se stricase cu câteva nopţi mai înainte.

O scrisoare expediată din Onslow Square, şi rămasă fără

răspuns, arăta limpede că fiica tutorelui lui Paul s-ar simţi profund jignită, şi în acelaşi timp şi-ar vedea grav compromisă poziţia în societate, dacă nu ar fi aleasă printre domnişoarele de onoare.

Dintr-un motiv sau altul, căsătoria lui Paul părea să

impresioneze lumea ca un eveniment deosebit de romantic.

Oamenii admirau poate curajul şi energia cu care Margot, după zece ani de văduvie, se expunea iarăşi, de bunăvoie, celor o sută şi una de orori ale unei nunţi mondene; sau poate că brusca ascensiune a lui Paul de la treapta de dascăl la poziţia de milionar făcea să vibreze în fiecare din ei o strună de optimism încă sensibilă, astfel încât îşi spuneau, peste registrele şi maşinile lor de scris: „S-ar putea ca data viitoare să-mi vină mie rândul”. Dar, oricare ar fi fost motivul, nunta era desigur un eveniment neobişnuit de popular printre oamenii de rând. În ajunul ceremoniei, o mulţime numeroasă, aţâţată de presa de mare tiraj, se strânse în faţa bisericii St. Margaret. Oamenii veniseră cu 150

scaune pliante, cu sandvişuri şi cu spirtiere; pe la orele două

şi jumătate, în ciuda ploii torenţiale, mulţimea crescuse în aşa măsură, încât poliţia fu silită să-i atace cu bastoane; numeroşi invitaţi fură cât pe ce să fie zdrobiţi în încercarea lor de a răzbi până la uşi, iar strada pe care Margot trebuia să-şi conducă maşina era străjuită de femei care plângeau isteric, ca la o înmormântare.

Înalta societate avea o atitudine mai rezervată: lady Circumference, de pildă, ofta după moravurile de la sfârşitul secolului trecut, când Edward, prinţul de Wales, care dădea tonul, ar fi putut condamna cu hotărâre această a doua căsătorie, atât de ostentativă.

— Ce îngrozitor că Tangent a murit tocmai acum! spunea ea. Oamenii ar putea crede că ăsta-i motivul pentru care refuz invitaţia. Nu-mi pot închipui pe nimeni acceptând.

— Am auzit că nepotul dumitale, Alastair Trumpington, va fi naş, îi comunică lady Vanburgh.

— Pari să fii la fel de bine informată ca şi pedicuristul meu, îi răspunse lady Circumference cu o neobişnuită vervă, şi întreg Lowndes Square-ul se înfiora la plecarea ei.

Burlacii mondeni care locuiau în grajdurile descoperite din Mayfair şi în mansardele din Shepherd’s Market şi North Audley Street, unde-şi petreceau serile stând, veşnic neconsolaţi, la pândă, deplângeau făţiş prada ce le scăpase printre degetele elegant înmănuşate; totodată, mulţi dansatori populari treceau cu oarecare nelinişte pe la banca din cartierul lor, ca să vadă dacă alocaţia lunară le sosise ca de-obicei.

Margot însă rămase leală tuturor vechilor ei obligaţii; grupuri întregi de tineri care se lăudau că nu se duc la restaurant decât atunci când li se plăteşte o masă copioasă, primiră invitaţii la ospăţul de nuntă. Iar Davy Lennox, despre care se spunea că, în ultimii trei ani, nu acordase nimănui „o şedinţă suplimentară”, îi fotografie miresei de două ori ceafa şi o dată reflexul mâinilor într-o călimară.

Cu zece zile înainte de nuntă, Paul se instala la Ritz, iar Margot începu să se ocupe serios de cumpărături. De cinci-şase ori pe zi soseau la Ritz mesageri încărcaţi cu mici roade 151

ale activităţii ei; când o tabacheră de platină, când un halat, când un ac de cravată sau o pereche de butoni. În vremea asta, Paul îşi cumpărase, cu o neobişnuită risipă, două

cravate noi, trei perechi de pantofi, o umbrelă şi o ediţie a operelor lui Proust. Margot îi fixase o alocaţie personală de două mii de lire pe an.

Undeva departe în Adriatica, pe insula Corfu, se făceau pregătiri febrile pentru ca vila doamnei Beste-Chetwynde să

fie gata pentru primele săptămâni ale lunii sale de miere; patul cel mare, gravat cu ananaşi, care-i aparţinuse cândva lui Napoleon al treilea, fusese aşternut cu cearşafuri parfumate şi cu perini de o nemaipomenită moliciune. Ziarele relatau toate aceste veşti cu lux de amănunte, şi câte un tânăr reporter era lăudat pentru abundenţa adjectivelor folosite.

Şi totuşi se ivi o piedică.

Cu trei zile înaintea nunţii, într-o dimineaţă, când şedea în apartamentul său de la Ritz şi-şi citea corespondenţa de dimineaţă, Paul fu chemat la telefon de Margot:

— Dragul meu, a intervenit ceva neplăcut. Îţi aminteşti de fetele alea pe care le-am trimis deunăzi la Rio? Ei bine, s-au împotmolit la Marsilia, dintr-un motiv sau altul, nu-mi pot da bine seama de ce. Cred că-i în legătură cu paşapoartele.

Tocmai am primit o foarte ciudată telegramă de la agentul meu de-acolo. Îşi dă demisia. Neplăcut lucru, tocmai acum!

Şi eu, care voiam să rezolv totul până joi! Ce-ar fi, îngeraşule, să te duci să vezi ce se-ntâmplă? Probabil că-i vorba doar de câteva sute de franci de dat omului potrivit. Dacă iei avionul, te poţi întoarce la timp. M-aş duce eu însămi, dar după cum ştii, iubitule, n-am pur şi simplu niciun minut liber.

Paul nu trebui să călătorească singur. Pe aeroportul Croydon se afla şi Potts, înfăşurat într-un pardesiu lung şi înarmat cu o valijoară.

— Treburi în legătură cu Liga Naţiunilor, se justifică el.

În timpul zborului i se făcu rău de două ori.