— Mi s-a spus că v-aţi căsătorit azi după-amiază, îl întâmpină pe Grimes şeful de gară.
— Adevărat, răspunse acesta.
— Prin urmare, nu mai vreţi să vă întâlniţi cu cumnată-mea, continuă, cu glas mustrător, celălalt.
— Uite ce e, bătrâne, ţine-ţi gura! îl repezi Grimes. Eşti lipsit de tact, nu-ţi dai seama? Ţine-ţi gura, şi-o să vă ofer la toţi câte o bere.
Când madam Roberts îşi închise localul, Paul şi Grimes se întoarseră spre castel. În turnul de apus ardea lumina.
— Uite-o, mă aşteaptă, spuse Grimes. Pentru unii o lumină aprinsă în fereastra unui turn ar putea fi o privelişte foarte romantică. Ştiam cândva o poezie pe tema asta. Văd c-am uitat-o. Când eram copil mă dădeam în vânt după
poeziile de dragoste şi după toate celelalte. Se pomenea des în poezii de castele cu turnuri. E ciudat cum îţi ies din cap lucrurile astea pe măsură ce te maturizezi.
Intrând în castel, o apucă pe coridorul principal:
— Cu bine, băiete! De-azi înainte o iau pe aici. Ne vedem mâine dimineaţă.
Perdeaua de stofă se legănă în urma lui, iar Paul se duse la culcare.
111
*
Paul nu-l prea văzu pe Grimes în următoarele câteva zile.
Se întâlniră doar la rugăciuni şi la intrarea sau ieşirea din clasă, dar perdeaua de stofă ce despărţea şcoala de aripa ocupată de doctor îi despărţea şi pe ei. Într-o seară, domnul Prendergast, ajuns acum stăpân absolut peste celălalt jilţ, spuse pe neaşteptate, în timp ce fuma:
— Ştii, îmi lipseşte Grimes. N-aş fi crezut, dar simt că-mi lipseşte. Cu toate cusururile lui, era un om foarte vesel. Am impresia că începusem să mă împac mai bine cu el.
— Nu mai este la fel de vesel ca înainte, spuse Paul. N-am impresia că viaţa „la etajul de sus” îi prieşte prea mult.
Din întâmplare, Grimes veni chiar în seara aceea să-i viziteze.
— Băieţi, aveţi ceva împotrivă dacă intru puţin la voi? îi întrebă el, neobişnuit de precaut.
Se ridicară să-l întâmpine.
— Sunteţi siguri că n-aveţi nimic împotrivă? Nu rămân mult.
— Dragul meu, tocmai spuneam cât de mult ne lipseşti.
Intră şi ia loc.
— Nu doreşti puţin tutun? îl îmbie domnul Prendergast.
— Mulţumesc, Prendy! Am simţit nevoia să vin să stau la o parolă cu voi. Prea mi se făcuse lehamite. Viaţa conjugală
nu-i făcută numai din bucurii, să ştiţi. Dar de vină nu-i Flossie, ea nu mă necăjeşte mai deloc. Într-un fel, a ajuns să-mi şi placă. Oricum, ea mă place pe mine, şi asta-i principalul. Doctorul e cel care mă necăjeşte! Nu mă lasă
niciodată singur. Îmi calcă pe nervi. Tot timpul râde de mine într-un fel neplăcut, şi mă face să mă simt mititel. Îmi aminteşte de felul cum vorbeşte lady Circumference cu soţii Clutterbuck. Vă mărturisesc că mi-e pur şi simplu frică să
mănânc cu el în sufragerie. Doctorul are totdeauna aerul că
ştie dinainte exact ce-o să spun, iar când vorbesc, face o mutră de parcă nu s-ar fi aşteptat să spun chiar o asemenea grozăvie. Flossie afirmă că aşa se poartă şi cu ea uneori. Dar 112
cu mine se poartă tot timpul aşa, lua-l-ar naiba!
— N-o face dinadins, cred, spuse Paul. Şi, oricum, eu nu m-aş sinchisi, dac-aş fi în locul dumitale.
— Tocmai aici e buba. Încep să simt că are dreptate.
Presupun că-s un tip destul de necioplit. N-am habar despre artă, n-am cunoscut nicio personalitate, nu mă duc la croitori buni şi aşa mai departe. Nu sunt ceea ce dumnealui numeşte „cineva”. Nici n-am pretins vreodată că aş fi, dar realitatea este că până acum treaba asta nu m-a deranjat.
Nu cred că eram îngâmfat de felul meu, dar aveam o părere bună despre mine însumi, ca tot omul, şi nu-mi păsa ce credeau ceilalţi, câtă vreme mă distram. Căci mă distram, ce-i drept, ba mai mult încă, îmi plăcea să mă distrez. Acum însă, după o săptămână de convieţuire cu omul ăsta, mă
simt cu totul altfel. Am mereu senzaţia că mi-e ruşine de mine însumi. Şi-am ajuns să disting şi în ochii altora privirea arogantă pe care mi-o aruncă dumnealui.
— A, cunosc bine senzaţia asta! oftă domnul Prendergast.
— Crezusem că mă bucur de popularitate printre băieţi, dar voi ştiţi că nu-i aşa, iar muşteriii doamnei Roberts se prefăceau numai că mă simpatizează, în speranţa că o să le dau de băut. Ceea ce şi făceam, dar ei nu mi-au oferit niciodată o băutură. Poate pentru că sunt velşi, îmi spuneam, dar acum îmi dau seama că motivul era că mă
dispreţuiau. Nu le fac nicio vină. Dumnezeu mi-e martor că
mă dispreţuiesc eu însumi. Ştiţi că obişnuiam să folosesc un oarecare număr de expresii franţuzeşti, ca savoir faire 16 şi je ne sais quoi 17. Deşi nu mi-am pus niciodată problema, cred că n-aveam un accent prea grozav. De unde până unde să-l fi avut? N-am fost niciodată în Franţa, decât în timpul războiului. Ei bine, ori de câte ori folosesc una dintre expresiile acelea, doctorul se strâmbă de parcă l-ar durea o măsea. Acum trebuie să mă gândesc bine înainte de a spune ceva, ca să văd dacă n-am folosit vreo formă franţuzească
sau vreo expresie dintre cele pe care dumnealui le socoate a 16 Dibăcie, îndemânare (fr.).
17 Nu ştiu ce (fr.).
