Dragul meu Pennyfeather,

Îţi mulţumesc pentru scrisoare şi pentru cecul trimis! Nue nevoie, cred, să-ţi mai spun cât de adânc mă mâhneştefaptul că nu te mai întorci la noi în trimestrul următor.

Sperasem că relaţiile noastre vor fi de lungă durată şireciproc avantajoase. Oricum, eu şi fiicele mele îţi dorimsă fii pe deplin fericit în căsnicia dumitale. Sper că te veifolosi de noua dumitale influenţă pentru a-l menţine pePeter la şcoală. E un băiat în care-mi pun mari speranţe.

Consider că ar putea deveni unul dintre viitorii meimonitori.

Vacanţa nu mi-a îngăduit până-n prezent prea multă

odihnă. Eu şi fiicele mele am fost foarte sâcâiţi deinsistenţele unei tinere irlandeze, cu înfăţişare şi purtăriextrem de dezagreabile, care pretinde că ar fi văduvasărmanului căpitan Grimes. Ea a pus mâna pe unele actecare par să-i confirme pretenţiile. Poliţia vine mereu pe-aici şi ne pune întrebări obraznice în legătură cu numărulcostumelor pe care le avea nefericitul meu ginere.

143

Pe lângă asta, am primit o scrisoare de la domnulPrendergast, care-mi spune că şi el doreşte să-şi deademisia. A citit, se pare, o serie de articole ale unuicunoscut episcop, şi a descoperit că există o speciedenumită„cleric modern”, care primeşte salariul integralal unui preot, fără a avea obligaţia de a se conformavreunei credinţe religioase. Pentru el asta înseamnă poateo uşurare, dar pentru mine e un necaz în plus.

Nu cred că voi mai avea curajul să-mi continuiactivitatea la Llanabba. Am primit o ofertă de la osocietate de filme, al cărei director se numeşte, în chipciudat, sir Solomon Philbrick, şi care ar dori să cumperecastelul. Fiind o combinaţie de arhitectură medievală şigeorgiană, ar fi, pare-se, ceva unic. Fiica mea Dianadoreşte să conducă un sanatoriu sau un hotel. Precumvezi, lucrurile nu-s deloc simple.

Al dumitale sincer

Augustus Fagan

Pe Paul îl mai aştepta o surpriză în ziua aceea. Abia plecase Grimes, când un tânăr înalt, cu pălărie neagră şi ochi visători se înfăţişă la poartă şi întrebă de domnul Pennyfeather. Era Potts.

— Dragul meu, mă bucur că te văd, îi spuse Paul.

— Am citit despre logodna ta în The Times şi, întrucât mă

aflam în apropiere, m-am întrebat dacă-mi vei permite să

vizitez casa.

Paul şi Peter îl plimbară peste tot, dându-i explicaţiile necesare. Potts admiră plafonul luminos din studioul doamnei Beste-Chetwynde, plantele din seră şi salonaşul a cărui pardoseală era un caleidoscop enorm pus în mişcare de un buton electric. Îl duseră cu liftul până-n creştetul marelui turn piramidal, din care putu contempla acoperişurile şi cupolele de sticlă şi aluminiu, care străluceau aidoma unor diamante în razele soarelui de după-amiază. Dar nu pentru a vedea aceste splendori venise el aici. De îndată ce rămase singur cu Paul, îi spuse, ca din întâmplare: 144

— Cine era omuleţul pe care l-am întâlnit pe alee?

— Cred că-i un tip de la societatea pentru păstrarea vechilor clădiri, spuse Paul. Dar de ce întrebi?

— Eşti sigur? întrebă Potts, vizibil dezamăgit. Ce îngrozitor! Iar am urmărit o pistă falsă.

— Te preocupă, cumva, cazurile de divorţ, Potts?

— A, nu, e în legătură cu Liga Naţiunilor, răspunse în doi peri Potts, apoi arătă cu degetul spre bazinul cu caracatiţe, care împodobea încăperea unde se aflau.

Margot îl invită pe Potts să rămână la masă. Tânărul se strădui din răsputeri să-i facă impresie bună profesorului Silenus, dar nu izbuti. De fapt, probabil că tocmai vizita lui Potts îl determină în cele din urmă pe profesor să plece de-acolo. În orice caz, plecă a doua zi dimineaţă, devreme, fără

a-şi mai da osteneala să-şi facă sau să-şi ia bagajele. Două

zile mai târziu, când nu mai rămăsese nimeni în conac, avea să revină, cu o maşină, şi să-şi ia instrumentele matematice.

Peste câtva timp avea să mai vină să-şi ia două batiste curate şi o pereche de indispensabili. După aceea, nu se mai arătă

niciodată la Joia Regelui.

Când Margot şi Paul plecară la Londra, îi împachetară

lucrurile şi i le lăsară jos, în vestibul, unde rămaseră vreme îndelungată, căci niciunul dintre servitori nu găsi printre ele ceva care să-l ispitească. Multă vreme după aceea, Margot avea să-l vadă pe fiul grădinarului mergând la biserică gătit cu o cravată de batic din perioada profesorului Silenus. Era ultima relicvă a unui mare geniu, care se afirmase la Joia Regelui, înainte ca aceasta să fie din nou reconstruită.

Capitolul V

Compania de distracţii latino-americană

La sfârşitul lui aprilie Peter se întoarse la Llanabba, deoarece doctorul Fagan le trimisese vorbă că vânzarea 145

castelului nu avusese loc, iar Margot şi Paul plecară la Londra să facă pregătiri pentru nuntă. Contrar tuturor aşteptărilor, Margot hotărâse ca nunta să aibă loc într-o biserică şi cu întreg acompaniamentul barbar al domnişoarelor de onoare, al marşului nupţial de Mendelssohn etc. Dar înainte de nuntă, trebuia să se ocupe serios de afacerile sud-americane.

— Prima mea lună de miere a fost cam plicticoasă, aşa că

nu mai vreau să risc nimic de astă dată, îi spuse ea lui Paul.

Trebuie să rezolv toate problemele înainte de a porni la drum, dar după aceea vei avea parte de cele mai frumoase trei luni din viaţa ta.

Problemele se reduceau, pare-se, la examinarea unor femei tinere în vederea angajării lor ca serveuse şi dansatoare de cabaret. Margot îi îngădui lui Paul, cu oarecare reticenţă, să

asiste într-o dimineaţă la examinarea unei noi serii. Odaia în care avea loc examinarea era sala de sporturi, care fusese amenajată, în lipsa ei, de către micul Davy Lennox, fotograful firmei. De o parte şi de alta a uşii stăteau doi bivoli împăiaţi.

Covorul era verde ca iarba, cu dungi albe, iar pereţii îmbrăcaţi în plasă. Becurile erau vârâte în nişte mingi de sticlă, iar mobila imita ingenios rachete, beţe de polo şi crose de golf. Pe pereţi atârnau tablouri din secolul al nouăsprezecelea înfăţişând grupuri de atleţi, precum şi o pânză ce înfăţişa un berbec luat ca trofeu.

— E groaznic de banal, se scuză Margot, dar face impresie.

asupra fetelor, ceea ce nu-i rău deloc. Unele dintre ele au tendinţa să se obrăznicească, dacă nu-s ţinute în frâu.

Paul se aşeză într-un colţ, pe un scaun în formă de înotător. Rămase fermecat de iscusinţa ei în afaceri. Margot nu mai era de fel visătoare, ci şedea ţeapănă la masă – o masă acoperită cu un tartan din Balmoral; cu stiloul suspendat deasupra unei călimări înfipte în ciocul unei ierunci împăiate, părea un simbol viu al mişcării feministe.

Fetele fură introduse una câte una.

— Numele? întrebă Margot.

— Pompilia de la Conradine.

Margot îl scrise.

146

— Numele adevărat?

— Bessy Brown.

— Vârsta?