Cum se face, se întrebă Paul, că toţi cei pe care-i întâlnea păreau să-l aleagă tocmai pe el pentru a-şi împărtăşi acest gen de autobiografie? Avea, desigur, o mutră simpatică. Sir Humphrey îi vorbi, aşadar, despre copilăria lui, despre o familie de nouă suflete, înghesuită în două încăperi, despre un tată beţiv şi o mamă isterică, despre o soră care făcea trotuarul, un frate care (avea să înfunde puşcăria, şi încă un frate care era surdo-mut din născare. Îi vorbi despre burse şi despre studii politehnice, despre jignirile şi încurajările primite, despre o carieră universitară plină de succese strălucite şi de privaţiuni fără seamăn.

— Într-o vreme am fost corector la trustul de presă

Holywell. Pe urmă am învăţat stenografia şi am transcris predicile de la universitate, pentru ziarele locale.

În timp ce vorbea, tufele de tisă păreau să se înnegrească

de funinginea mahalalelor, iar panotropul căpăta parcă

tonurile vesele ale unei flaşnete auzite pe scara unei case de raport.

— La Scone, am fost într-o promoţie grozavă, urmă el, înşirând cu vizibilă familiaritate numele mai multor înalţi slujbaşi de stat, dar niciunul n-avea să ajungă atât de departe ca mine.

Paul asculta cu răbdare, ca de obicei. Sir Humphrey vorbea curgător, pentru că, de fapt, repeta o serie de articole pe care le dictase în ajun, pentru un ziar de duminică. Îi povesti lui Paul despre primele sale discursuri şi despre primele alegeri generale la care luase parte – istorica campanie electorală a liberalilor din 1906 – despre zilele grele de dinaintea formării coaliţiei.

134

— N-am de ce să-mi fie ruşine, am ajuns mai departe decât majoritatea celorlalţi. Presupun că, de voi continua, s-ar putea s-ajung într-o zi în fruntea partidului. Dar în iarna asta am simţit că am ajuns la limită. Am ajuns la momentul în care mi-ar plăcea să intru în cealaltă Cameră şi să mă

retrag din viaţa politică activă, să am un cal de curse sau doi (ochii îi căpătară strălucirea galeşă a ochilor unei actriţe populare, când îşi descrie casa visurilor), un iaht şi o vilă la Monte-Carlo. Ceilalţi se pot bucura de aceste lucruri oricând poftesc, ei ştiu bine asta. Abia când ajungi la vârsta mea simţi într-adevăr ce dezavantajos este să te naşti sărac.

Duminică seara, sir Humphrey propuse „o partidă de cărţi”. Ideea fu primită fără entuziasm.

— N-ar fi cam deplasat? întrebă Miles. E duminică! Mie-mi plac mult cărţile, îmi se par pur şi simplu divine, mai ales regii – ce mutre parşive au! Dar când încep să joc pe bani, îmi ies totdeauna din fire şi plâng. Întreab-o pe Pamela – ea e curajoasă ca un bărbat!

— Hai să jucăm cu toţii biliard şi să petrecem ca-ntr-un palat, propuse David. Sau vreţi cumva o petrecere ţărănească?

— Ah, mă simt atât de tulburat! spuse Miles când fu convins, în cele din urmă, să joace.

Sir Humphrey câştigă. Parakeet pierdu treizeci de lire şi, deschizându-şi portofelul, îi dădu trei bancnote de câte zece lire.

În drum spre camera lor, Olivia îi spuse lui Miles:

— Ce-a mai trişat!

— Zău, scumpo? Atunci, să nu-i plătim niciun ban!

— Niciodată nu mi-a trecut prin minte să fac aşa ceva. Nu, nu-mi pot permite.

Peter jucă rişcă cu sir Humphrey şi câştigă.

— În definitiv, sunt gazdă, spuse el.

— Când eram de vârsta dumitale, îi spuse sir Humphrey lui Miles, stăteam nopţi întregi şi jucam pocher. Pe bani grei.

— Ah, ticălos bătrân! mârâi Miles.

Luni dimineaţa, foarte devreme, automobilul Daimler al domnului ministru al transporturilor dispăru pe alee.

135

— Cred că sperase s-o vadă pe mama, spuse Peter. I-am explicat ce-i cu ea.

— N-ar fi trebuit, rosti Paul.

— Aşa e, s-a cam înfuriat. Spunea că nu ştie unde-o s-ajungem, şi că asemenea lucruri nu se spun, nici măcar la mahala, în prezenţa unor copii de vârsta mea. A mâncat ca un căpcăun! M-am străduit din răsputeri să-l fac să se simtă

la largul lui, vorbindu-i despre trenuri.

— Mi-a făcut impresia că-i un bătrân foarte inteligent, îşi dădu cu părerea profesorul Silenus. A fost singurul care n-a considerat necesar să spună ceva politicos despre casă. În plus, mi-a vorbit despre o nouă metodă de turnare a betonului, folosită la una dintre casele de pensii ale guvernului.

Peter şi Paul se întoarseră în studioul lor cilindric şi începură o nouă lecţie de ortografie.

*

În timp ce ultimii musafiri plecau, doamna Beste-Chetwynde îşi făcu apariţia, proaspătă şi graţioasă ca o poezie din secolul al şaptesprezecelea, după mica ei orgie cu veronal. Pajiştea de sticlă verde părea să înflorească sub picioarele ei, în timp ce trecea de la ascensor spre masa de cocteil.

— Scumpii mei îngeraşi! exclamă ea. V-aţi chinuit rău cu Maltravers? Şi cu toţi indivizii aceia? Am uitat cine se invitase pentru acest weekend. Personal am încetat de mult să mai invit musafiri, dar e totuna, adăugă ea întorcându-se cu faţa spre Paul. Simt din ce în ce mai mult nevoia unui soţ, dar Peter e groaznic de pretenţios, adăugă ea, privind în adâncurile opaline ale paharului cu absinthe frappé din faţa ei.

— Păi, dacă bărbaţii tăi sunt atât de îngrozitori! spuse Peter.

— Câteodată mă gândesc să mă mărit cu bătrânul Maltravers, aşa, ca să mă răzbun, dar Margot Maltravers sună cam urât, nu găseşti? Iar dacă va căpăta un titlu de 136

nobleţe, cu siguranţă c-o să-şi aleagă unul îngrozitor…

Nimeni nu se purtase vreodată cu Paul atât de drăguţ cum se purtă Margot Beste-Chetwynde cu el în următoarele câteva zile. Urcând şi coborând cu lifturile strălucitoare, intrând şi ieşind din odăi şi străbătând coridoarele întortocheate ale uriaşei case, simţea că se mişcă într-o ceaţă

aurie. În fiece dimineaţă, în timp ce se îmbrăca, o pasăre părea să-i cânte în piept, iar seara când se culca, îşi rezema capul de o mână care încă mai păstra mireasma delicată a parfumului foarte scump folosit de Margot Beste-Chetwynde.

— Dragul meu Paul, îi spuse ea într-o zi, când, ţinându-se de mână, după o înfricoşătoare întâlnire cu o lebădă, ajungeau la „casa lacului”. Nu mă pot obişnui cu gândul întoarcerii tale la şcoala aceea oribilă. Scrie-i, te rog, doctorului Fagan că nu te mai întorci.

„Casa lacului” era un pavilion stil secolul al optsprezecelea, construit pe o moviliţă, deasupra apei. Rămaseră acolo timp de un minut, ţinându-se de mână pe treptele şubrede.

— Nu prea văd ce altceva aş putea face, spuse Paul.

— Dragul meu, ţi-aş putea găsi o slujbă.

— Ce fel de slujbă, Margot? o întrebă Paul, fără a cuteza s-o privească: urmărea din ochi lebăda ce luneca lin pe apa lacului.

— Păi, ai putea, de pildă, să rămâi aici să mă aperi de lebede, nu crezi?

Margot se opri şi, luându-şi mâna dintr-a lui, îşi scoase din buzunar o tabacheră. Paul scăpără un chibrit.

— Dragul meu, ce tare îţi tremură mâna! Am impresia că

bei prea multe cocteiluri preparate de Peter. Copilul ăsta mai are încă mult de învăţat până să folosească bine vodca. Sunt sigură că-ţi pot găsi o slujbă mai bună. E absurd să te întorci în Wales. Poate că nu ştiai, dar eu conduc încă o bună parte din afacerile tatălui meu. E vorba mai ales de întreprinderi din America de sud – localuri de petrecere, cabarete, hoteluri, teatre şi alte asemenea întreprinderi. Sunt sigură că ţi-a putea găsi o slujbă în una dintre ele, dacă socoţi că ţi-ar plăcea.

Paul reflectă cu seriozitate.