În noaptea aceea, după ce-şi înregistră numele în Cartea de aur, şi după ce stinse lumina, Paul se gândi la tânărul care zăcea nemişcat în întuneric, într-un dormitor vecin, cu mâinile pe coapse, cu picioarele întinse, cu ochii închişi, şi cu mintea mereu trează, agonisind din ce în ce mai multă

energie ce se depunea ca o miere în celulele şi galeriile întortocheate ale creierului, care rămânea singurul organ activ în atmosfera aceea saturată şi viciată din jurul lui.

Aşadar, Margot Beste-Chetwynde dorea să se mărite cu Otto Silenus! într-un alt colţ al acestei case extraordinare, ea zăcea într-o transă narcotică, iar frumosul ei trup răcoros şi parfumat abia se mişca sub cearşafuri; afară, în parc, o mie 130

de făpturi dormeau, iar undeva, dincolo de ele, se aflau Arthur Potts, şi domnul Prendergast, şi şeful de gară din Llanabba. Paul adormi destul de repede. Jos la parter, Peter Beste-Chetwynde îşi prepară al doilea brandy cu sifon şi mai întoarse o pagină dintr-o carte a lui Havelock Ellis, care, împreună cu Vântul din sălcii 23, constituia lectura sa preferată.

*

Obloanele de aluminiu se ridicară, iar soarele îşi revărsă în încăpere, prin vita-glass24, binefăcătoarele raze. O nouă zi începuse la Joia Regelui.

De la fereastra camerei lui de baie, Paul privea spre terasă.

Pânza de saci fusese scoasă, dezvăluind mozaicul roşu-argintiu, pe jumătate neterminat. Profesorul Silenus se şi afla acolo, împreună cu doi lucrători, cărora le dădea îndrumări cu ajutorul unui plan.

Musafirii invitaţi pentru weekend sosiră la diferite intervale în cursul zilei, dar fiindcă doamna Beste-Chetwynde rămase în odaia ei, fură primiţi de către Peter cu multă amabilitate.

Paul nu putu să le afle numele, şi nici măcar să-şi dea seama cam câţi erau. Poate vreo opt sau nouă, dar întrucât toţi erau îmbrăcaţi absolut la fel, vorbeau cu acelaşi glas şi apăreau atât de neregulat la mese, n-ar fi fost exclus să fie mult mai mulţi sau mult mai puţini la număr.

Primii care-şi făcură apariţia fură sir Miles Malpractice şi fotograful David Lennox. Amândoi ieşiră ţipând dintr-un cupeu stil Edward cu motor electric şi merseră de-a dreptul la cea mai apropiată oglindă.

Peste câteva clipe, începu să cânte panotropul, David şi Miles dansară, iar Peter se apucă să prepare cocteilurile.

Petrecerea începuse. În cursul după-amiezii mai sosiră şi alţi invitaţi, fie discret, fie cu chiote de bucurie, după cum socoteau că-i mai nimerit.

23 Povestire pentru copii, de Kenneth Grahame (1890–1932).

24 Sticlă care lasă să pătrundă prin ea razele ultraviolete.

131

Pamela Popham, o femeie cu bărbia pătrată, plină de energie ca o amazoană, privi prin ochelari de jur împrejur, bău trei cocteiluri, exclamă de două ori: „Dumnezeule!”, se întreţinu cu doi-trei prieteni şi o zbughi la culcare, spunându-i lui Peter:

— Comunică-i Oliviei că am sosit.

După-masă plecară cu toţii la clubul sătesc, unde se dansa şi se juca whist. La orele două şi jumătate casa era liniştită; la trei şi jumătate sosi lordul Parakeet, cam cherchelit, îmbrăcat în haine de seară: se pare că „scăpase cu mai puţin de-o secundă înainte” de la banchetul dat la Londra cu ocazia celei de-a douăzeci şi una aniversări a zilei de naştere a lui Alastair Trumpington.

— Alastair a fost cu mine o bucată de drum, dar cred că o fi căzut din maşină, spuse el.

Musafirii, sau cel puţin o parte din ei, veniră, îmbrăcaţi în pijamale, să-i ureze bun venit. Parakeet umbla vesel de colo până colo, ca o pasăre, arătându-şi nasul alb şi subţire, şi repetând fiecăruia pe rând, cu glas piţigăiat, ca de eunuc, nişte anecdote fără perdea. La orele patru casa redeveni liniştită.

*

Doar unul dintre invitaţi părea să nu se simtă la largul lui: sir Humphrey Maltravers, ministrul transporturilor. Sosise mai devreme, cu un automobil foarte încăpător, cu două

valize foarte mici, şi se dovedise încă de la început a fi un element discordant în acea veselă adunare, remarcând absenţa gazdei.

— Margot? A, nu, n-am văzut-o deloc. Am impresia că nu se simte prea bine, spuse unul dintre musafiri. Sau poate că

s-o fi rătăcit pe undeva prin casă. Peter ştie, desigur.

Paul îl găsi pe ministru în grădină, după masa de prânz: şedea singur şi fuma un trabuc, cu mâinile-i late şi roşii împreunate în poală, cu o pălărie de fetru trasă peste ochi şi cu o expresie sfidătoare şi totodată dezamăgită pe faţa-i lătăreaţă şi roşie. Semăna nefiresc de mult cu caricaturile ce-132

l înfăţişau în ziarele de seară.

— Helo, tinere! îl întâmpină ministrul. Unde-s ceilalţi?

— Cred că Peter face cu ei turul casei. Are mult mai multe camere decât s-ar părea, văzută din afară. Vreţi să mergeţi şi dumneavoastră?

— Nu, mulţumesc, eu am venit aici să mă odihnesc.

Oamenii ăştia tineri mă obosesc. Îmi ajunge Camera pe care-o frecventez în timpul săptămânii.

Paul râse politicos.

— Avem o sesiune grea al naibii. Te interesează cumva politica?

— Nu prea, răspunse Paul.

— Deştept băiat! Nici eu nu pricep de ce continui să mă

ocup de politică. E o viaţă de câine, şi pe deasupra nici nu-ţi aduce vreun ban. Dac-aş fi rămas în barou, aş fi ajuns de mult un om bogat. Odihna, odihna şi bogăţia! oftă el. Abia de la patruzeci de ani începi să preţuieşti aceste lucruri. Şi omului îi rămâne, poate, o jumătate din viaţă de la patruzeci de ani în sus. Iată o cugetare foarte solemnă. Ţine-o minte, tinere, te va feri de cele mai grave greşeli. Dacă omul şi-ar da seama la douăzeci de ani că o jumătate din viaţa lui trebuie trăită de la patruzeci în sus…

Bucătăria doamnei Beste-Chetwynde şi grădina doamnei Beste-Chetwynde, adăugă sir Humphrey, meditativ. Ce ne-am putea dori mai mult, în afară de gazda noastră însăşi? O

cunoşti de mult?

— Doar de câteva săptămâni, răspunse Paul.

— E o femeie fără pereche, spuse sir Humphrey, trăgând fumul adânc în piept.

De după tufele de ilice se auzea, vag, panotropul.

— Ce i-o fi venit să clădească o casă ca asta? întrebă sir Humphrey. De vină e numai situaţia în care s-a vârât. Nu-i prieşte deloc. Grea situaţie – să fii femeie bogată şi să n-ai un soţ! Gura lumii atâta aşteaptă! Margot ar trebui să se mărite, să ia pe cineva care-ar putea să-i normalizeze viaţa, un bărbat cu situaţie în societate.

Deodată, fără nicio legătură aparentă, sir Humphrey începu să vorbească despre sine însuşi:

133

— „Ţinteşte sus” a fost deviza mea toată viaţa. Chiar dacă

nu vei reuşi, probabil, să obţii ceea ce ţi-ai propus, tot vei obţine ceva. Pe când, dacă ţinteşti foarte jos, nu obţii nimic.

E ca şi cum ai arunca o piatră într-o pisică. În copilăria mea, ăsta era jocul preferat în curtea în care-am crescut. Am impresia că, la vârsta aceea, dumneata jucai crichet, dar e cam acelaşi lucru. Dacă arunci direct, nu nimereşti; dacă

ţinteşti mai sus, ai şansa să nimereşti. Orice copil ştie asta.

Să-ţi spun povestea vieţii mele…