Mătasea foşni din nou, ca şi cum ar fi căzut pe jos.

— Mai bine să fim siguri, înainte de a lua o hotărâre, nu-i aşa, dragul meu? S-ar putea să fie doar o părere de-a ta că

mă iubeşti. Şi ştii, Paul, îmi placi atât de mult, încât ar fi păcat să fac o greşeală, nu crezi?

Din fericire însă nu era nicio greşeală la mijloc, astfel încât a doua zi Paul şi Margot îşi anunţară logodna.

Capitolul IV

Învierea

Câteva zile mai târziu, într-o după-amiază, străbătând 140

holul, Paul dădu peste un omuleţ scund cu o barbă lungă şi roşie, care mergea şontâc, şontâc după valet spre odaia lui Margot.

— Dumnezeule! exclamă Paul.

— Nicio vorbă, bătrâne! îi şopti bărbosul când trecu pe lângă el.

Câteva minute mai târziu, Peter veni la Paul.

— Ascultă, Paul, cine crezi că stă de vorbă cu mama?

— Ştiu, spuse Paul. E ceva foarte ciudat.

— Într-un fel, n-am crezut nicio clipă că e mort, mărturisi Peter. I-am spus-o şi lui Clutterbuck ca să-l înveselesc.

— Şi s-a înveselit?

— Nu cine ştie ce, recunoscu Peter. Argumentul meu era că, dacă ar fi intrat cu adevărat în mare, şi-ar fi lăsat pe ţărm piciorul de lemn odată cu hainele, dar Clutterbuck mi-a explicat că Grimes ţinea foarte mult la piciorul ăsta. Mă

întreb ce l-o fi făcut să vină la mama?

Ceva mai târziu îl pândiră pe alee, iar Grimes le spuse:

— Iertaţi-mi masca, dar e un lucru foarte important în clipa de faţă.

— Iar ai intrat mesa? îl întrebă Paul.

— Nu tocmai, dar nici prea bine nu mi-a mers în ultima vreme. Poliţia e pe urmele mele. Sinuciderea aia nu prea mi-a reuşit. Mă temeam eu că n-o să-mi reuşească. Au început să

mârâie că nu s-a găsit niciun cadavru, şi nici măcar piciorul meu de lemn. Pe urmă a apărut şi cealaltă nevastă, ceea ce i-a pus pe gânduri. Iată de ce mi-am lăsat barbă. Înseamnă că

sunteţi deştepţi, dacă m-aţi recunoscut.

Se întoarseră cu el la conac, iar Peter le pregăti un cocteil formidabil, din absint şi vodcă.

— E vechea poveste, spuse Grimes. Grimes a căzut din nou în picioare. Apropo, bătrâne, am impresia că e cazul să

te felicit, nu? Te-ai aranjat grozav, zău!

Îşi plimbă privirea pe pardoseala de sticlă, pe mobila de cauciuc pneumatic, pe tavanul de porţelan şi pereţii capitonaţi.

— Nu-i pe gustul oricui, spuse el, dar cred că te simţi comod aici. Partea nostimă e că, venind încoace, nu mă

141

aşteptam deloc să te văd.

— Ceea ce am dori noi să ştim, spuse Peter, este ce anume te-a făcut să vii s-o vezi pe mama.

— O întâmplare fericită, atâta tot. Uite cum a fost. După ce am plecat din Llanabba eram cam în aer. Luasem cu împrumut cinci lire de la Philbrick, în ajunul plecării sale, şi cu banii ăia am putut ajunge la Londra, dar vreme de-o săptămână am cam tras mâţa de coadă. Într-o zi şedeam într-o cârciumă de pe Shaftesbury Avenue şi-mi ciupeam barba a pagubă, ştiind că n-aveam decât vreo cinci şilingi în buzunar, când deodată am băgat de seamă că în celălalt capăt al localului stă un tip care mă priveşte ţintă. Tipul a venit la mine peste câteva clipe şi mi-a spus: „Eşti căpitanul Grimes, nu-i aşa?” M-au trecut fiori când l-am auzit, dar i-am răspuns:

„Nu, nu, bătrâne, te înşeli amarnic. Sărmanul Grimes e mort, s-a înecat. L-a înghiţit oceanul!” Şi-am dat să plec.

Răspunsul meu nu era, fireşte, prea inteligent, pentru că, dacă n-aş fi fost eu însumi Grimes, n-aş fi avut de unde să

ştiu că Grimes e mort, înţelegi ce vreau să spun? Tipul mi-a zis atunci: „Păcat, fiindcă am auzit că Grimes o duce prost, iar eu aveam să-i ofer o slujbă, care cred că i-ar fi convenit.

Oricum, hai să bem ceva.” Abia atunci mi-am dat seama cine era. Era un tip grozav de solid, pe nume Bill, cu care fusesem încartiruit în Irlanda. „Bill, te-am luat drept un poliţist!” i-am spus. „În regulă, băiete”, mi-a răspuns el. Ştiţi, acest Bill a plecat după război în Argentina şi a fost angajat ca director al unei… (Grimes se opri, ca şi cum şi-ar fi adus brusc aminte de ceva) al unui local de petrecere, un soi de club de noapte.

Şi nu i-a mers deloc rău în slujba asta, ba a ajuns să

conducă o reţea întreagă de localuri de pe litoral. Localurile alea aparţin unui concern din Anglia. Bill venise la Londra special ca să caute doi indivizi capabili, care să-l ajute.

„Spaniolii nu-s buni pentru treaba asta, nu-s destul de calmi din fire”, aşa mi-a spus. Avea nevoie, cică, de nişte oameni care să se poată stăpâni atunci când e vorba de femei.

Tocmai asta-l făcuse să se gândească la mine. Dar întâlnirea noastră a fost o ispravă, a providenţei, zău aşa.

142

Întreprinderea a fost, se pare, înfiinţată de bunicul tânărului Beste-Chetwynde, iar doamna Beste-Chetwynde continuă s-o dirijeze, aşa că am fost trimis să stau de vorbă cu dânsa şi să

văd dacă e de acord cu angajarea mea. Nici prin gând nu-mi trecea că e aceeaşi doamnă Beste-Chetwynde care-a venit să

asiste la întrecerile sportive în ziua când Prendy s-a îmbătat criţă. Asta dovedeşte cât de mică e lumea!

— Mama a fost de acord să fii angajat? îl întrebă Peter.

— Da, şi mi-a dat şi un avans de cincizeci de lire, precum şi câteva sfaturi foarte înţelepte. Am avut o zi bună. Apropo, mai ai vreo veste în legătură cu bătrânul?

— Da, spuse Paul, chiar azi dimineaţă am primit o scrisoare.

Şi i-o arătă lui Grimes:

Castelul Llanabba,

North Wales.