— Douăzeci şi doi.
— Vârsta reală?
— Douăzeci şi doi.
— Unde-ai mai lucrat?
— La doamna Rosenbaum, de pe Jermyn Street, timp de doi ani, doamnă.
— Bine, Bessy, o să văd ce pot face pentru tine. De ce-ai plecat de la doamna Rosenbaum?
— Zicea că domnilor le place să mai schimbe…
— O s-o întreb.
Margot ridică receptorul ţinut de o mănuşă de box.
— Alo? Doamna Rosenbaum? Aici Distracţiile latino-americane. Mi-aţi putea spune ce-i cu domnişoara de la Conradine?… Aha, ăsta-i motivul pentru care v-a părăsit?!
Mulţumesc. Bănuiam eu că despre asta-i vorba!
Agăţă receptorul şi spuse:
— Îmi pare rău, Bessy, dar n-am nimic pentru tine deocamdată.
Apăsă pe sonerie – instalată în ochiul unui păstrăv – şi o nouă fată fu introdusă.
— Numele?
— Jane Grimes.
— Cine te-a trimis la mine?
— Gentlemanul din Cardiff. Mi-a zis să vă dau asta.
Şi-i întinse peste masă un plic mototolit.
Margot citi bileţelul şi spuse:
— Da, înţeleg. Vasăzică, eşti nouă în meserie, Jane?
— Ca un prunc nenăscut.
— Dar ai fost măritată?
— Da, doamnă, dar asta a fost în război, şi bărbatu-meu era tare beţiv.
— Unde ţi-e bărbatul?
— Mort, aşa se zice.
— Straşnic, Jane. Eşti exact genul de care avem nevoie.
Cât de repede poţi să pleci?
147
— Când aţi dori dumneavoastră?
— Păi, la Rio e un loc care rămâne vacant la sfârşitul săptămânii. Trimit două fete, dintre cele mai frumoase pe care le avem. Vrei să te duci şi tu cu ele?
— Da, doamnă, cu plăcere.
— Doreşti ceva bani avans?
— Păi, aş cam vrea să-i trimit tatii ceva bani, dacă aveţi posibilitatea.
Margot scoase dintr-un sertar câteva bancnote, le numără
şi pregăti o chitanţă.
— Semneaz-o, te rog. Am adresa ta. O să-ţi trimit biletele peste o zi sau două. Cum stai cu îmbrăcămintea?
— Păi, am o rochie frumoasă, de mătase, dar e la Cardiff, cu celelalte lucruri ale mele. Domnul acela zicea c-o să
primesc poate şi ceva lucruri noi.
— Da, adevărat. O să-mi notez. De obicei procedăm în felul următor: agentul nostru alege articolele de îmbrăcăminte, iar fata le plăteşte în rate, din salariul ei.
Doamna Grimes ieşi, şi o altă fată veni în locul ei.
Pe la prânz, Margot Beste-Chetwynde era frântă de oboseală.
— Slavă Domnului, e ultima! exclamă ea. Te-ai plictisit tare mult, îngeraşule?
— Margot, eşti admirabilă. Ar fi trebuit să fii împărăteasă!
— Să nu spui asta, dragul meu, căci tu ai fi atunci un sclav creştin…
— Nu mi-a trecut prin minte aşa ceva.
— Pe celălalt trotuar e un tânăr care seamănă leit cu prietenul tău Potts, spuse Margot îndreptându-se spre fereastră. Şi văd că a agăţat-o pe ultima fată, cea care voia să
plece împreună cu copiii şi cu fratele ei.
— În cazul ăsta nu poate fi Potts, spuse Paul, leneş. Să
ştii, Margot, că e un lucru pe care n-am putut să-l pricep: cum se face că, cu cât o fată părea mai lipsită de experienţă, cu atât îţi plăcea mai mult? Le ofereai salarii mult mai mari celor care-ţi spuneau că n-au mai lucrat niciodată.