— Spuneţi-mi un lucru, domnule profesor, dacă-mi permiteţi să vă întreb, este oare adevărat că aţi refuzat să
primiţi vreun ban pentru lucrarea pe care-o întreprindeţi?
— Nu-i adevărat, răspunse profesorul Silenus.
Iar ziaristul îşi spuse, fericit, în sinea lui:
„Constructorul conacului cumnatei lordului, despre viitorul arhitecturii. Vor trăi, oare, maşinile în case?
Senzaţionala prorocire a unui profesor-arhitect.”
Profesorul Silenus aşteptă ca reporterul să dispară pe alee, apoi scoţând din buzunar un biscuit, începu să-l ronţăie.
— Presupun că e nevoie de-o scară, îşi spuse el, sumbru.
De ce nu-s în stare oamenii să stea locului? Tot urcă şi coboară, intră şi ies! De ce nu-s în stare să şadă liniştiţi şi să
lucreze? Oare dinamurile au nevoie de scări? Oare maimuţele au nevoie de case? Ce fiinţă demodată, lipsită de maturitate şi pornită pe propria-i distrugere e omul! Cât de vulgară şi ieftină e lauda şi pălăvrăgeala lui pe această măruntă treaptă
a evoluţiei! Cât de dezgustătoare şi indescriptibil de plicticoase sunt toate gândurile şi autoadmiraţia acestui sub-produs biologic, cu un trup pe jumătate format şi rău condiţionat, cu un suflet nomad şi prost-adaptat! Pe de-o parte, instinctele armonioase şi reflexele cumpănite ale animalului, pe de alta, ţelurile inflexibile ale maşinii, iar între animal şi maşină, omul, deopotrivă străin de fiinţa naturii şi de acţiunea maşinii. Dezgustătoare evoluţie!
124
Două ore mai târziu, maistrul responsabil cu betoniera veni să se consulte cu profesorul. Acesta nu se clintise din locul unde-l lăsase ziaristul; ochii de ciută îi erau ficşi şi inexpresivi, iar mâna care ţinuse biscuitul continua să se ridice şi să coboare, ritmic, în vreme ce fălcile mestecau în gol. Altminteri, era complet nemişcat.
Capitolul II
Interludiu în Belgravia
Arthur Potts ştia totul despre Joia Regelui şi despre profesorul Silenus.
În ziua sosirii lui Paul la Londra, îi telefonă vechiului său prieten şi se înţelese să ia masa cu el la Restaurantul Reginei în Sloane Square. Li se părea destul de firesc să şadă din nou la masa la care discutaseră atâtea subiecte de însemnătate obştească – bugetul, controlul natalităţii, mozaicurile bizantine… Pentru prima oară de la seara de pomină a dineului clubului Bollinger se simţea la largul lui. Castelul Llanabba, cu falsele-i creneluri şi cu absurzii săi locatari, se cufundase în uitarea ce înghite până şi cel mai oribil dintre coşmaruri. Aici se putea delecta cu porumb, cu ardei, cu vin alb de Burgundia, şi cu ochii gravi ai lui Arthur Potts, iar pe cuierul de deasupra capului atârna pălăria neagră pe care şi-o cumpărase în St. James chiar în după-amiaza aceea. Măcar pentru o seară, umbra care a trecut prin această povestire sub numele de Paul Pennyfeather, se materializează în figura concretă a unui tânăr inteligent, cult şi bine crescut, a unui om pe care te poţi bizui că-şi va exercita dreptul de vot cu discreţia şi cu detaşarea cuvenită, a unui om a cărui opinie despre un spectacol de balet sau despre un eseu critic e mai bună decât opinia tuturor celorlalţi, a unui om capabil să
comande meniul unei cine fără să se încurce, ci cu un lăudabil accent franţuzesc, a unui om căruia îi poţi 125
încredinţa un bagaj într-o gară din străinătate, şi de la care te poţi aştepta să facă faţă cu hotărâre şi cuviinţă oricărei împrejurări a vieţii civilizate. Acest Paul Pennyfeather se formase în anii paşnici care preced povestirea noastră. De fapt, întreagă această carte e o cronică a misterioasei dispariţii a lui Paul Pennyfeather, astfel încât cititorii nu trebuie să se plângă dacă umbra ce i-a preluat numele nu joacă din plin rolul de erou, pentru care fusese hărăzit iniţial.
— Am văzut câteva din lucrările lui Otto Silenus la München, spuse Potts. Cred că-i un tip care merită să fie urmărit cu atenţie. A fost cândva la Moscova, precum şi la Dessau, în mişcarea Bauhaus. Nu poate avea mai mult de douăzeci şi cinci de ani. Deunăzi am văzut într-un ziar nişte fotografii de la Joia Regelui. Mi s-a părut extraordinar de interesant. Se spune că-i singura clădire realmente imaginativă de la revoluţia franceză încoace. S-a distanţat, în orice caz, de Corbusier.
— Oamenii nu-şi dau seama, întări Paul, dar Corbusier este un utilitarist tipic, gen şcoala de la Manchester din secolul al XIX-lea, şi tocmai de aceea le place.
Pe urmă, Paul îi povesti lui Potts despre moartea lui Grimes şi despre îndoielile domnului Prendergast, iar Potts îi vorbi lui Paul despre o slujbă destul de interesantă pe care o căpătase la Liga Naţiunilor, slujbă ce-l făcuse să renunţe la a-şi mai da examenele universitare, spre indignarea tatălui său, care adoptase o atitudine retrogradă în această
chestiune.
Timp de o seară, Paul, redeveni un om real, dar a doua zi se trezi fără trup, căci trupul îi rămăsese undeva între Sloane Square şi Onslow Square. Trebuia să-l întâlnească pe Beste-Chetwynde şi să prindă un tren de dimineaţă spre Joia Regelui; acolo, extraordinarele-i aventuri reîncepură. Din perspectiva acestei povestiri, a doua dispariţie a lui Paul este necesară, deoarece, după cum probabil cititorul a şi observat, Paul Pennyfeather n-are stofă de erou, şi singurul interes ce-l prezintă vine din neobişnuitul şir de întâmplări la care umbra lui este martoră.
126
Capitolul III
Pervigilium Veneris 21
— Abia aştept să văd noua noastră casă, spuse Beste-Chetwynde în timp ce maşina se depărta de gară. Mama spune că-i destul de surprinzătoare.
Gheretele şi porţile fuseseră lăsate neatinse, iar nevasta portarului, încinsă cu un şorţ alb, sări în întâmpinarea maşinii care intra pe alee. Blânda lumină a soarelui de aprilie cădea printre castanii înmuguriţi, dezvelind printre trunchiuri petice de verdeaţă şi oglinda depărtată a unui lac.
— Primăvară englezească, îşi spuse Paul. În frumosul cadru strămoşesc al peisajului de ţară englez… Castanii aceştia falnici simbolizează, desigur, în lumina soarelui matinal, trăinicia şi seninătatea într-o lume care şi-a pierdut raţiunea, şi tot aşa vor rămâne chiar atunci când haosul şi confuzia vor fi date uitării.
Stând în maşina doamnei Margot Beste-Chetwynde, auzea cum duhul lui William Morris22 îi vorbeşte în şoaptă despre vremea semănatului şi despre vremea secerişului, despre superba succesiune a anotimpurilor, despre armonioasa interdependenţă a bogăţiei şi sărăciei, despre demnitate, inocenţă şi tradiţie. Dar la o cotitură a aleii, cadenţa gândurilor îi fu curmată brusc: ajunseseră în faţa casei.
— Valeu! exclamă Beste-Chetwynde. De data asta, mama s-a întrecut pe sine!
Maşina se opri. Paul şi Beste-Chetwynde coborâră, se dezmorţiră puţin şi se lăsară conduşi, printr-un vestibul pardosit cu sticlă verzuie, în sufragerie, unde doamna Beste-Chetwynde şedea şi mânca la o masă de ebonit:
— Dragii mei! exclamă ea, întinzându-le câte o mână. Ce încântată sunt că vă văd! Vă aşteptam, înainte de a mă duce 21 Veghea Venerei (lat.).
22 William Morris (1834–1896), poet, pictor şi critic de artă englez, socialist utopic.
127
la culcare.
Era de o mie de ori mai frumoasă decât în febrilele amintiri ale lui Paul. Se uita la ea, pierdut.
— Dragul meu băieţaş, ce mai faci? îşi întrebă ea feciorul.
Ştii că ai început să arăţi frumuşel ca un mânz? Nu găseşti, Otto?
