Stând în maşina doamnei Margot Beste-Chetwynde, auzea cum duhul lui William Morris22 îi vorbeşte în şoaptă despre vremea semănatului şi despre vremea secerişului, despre superba succesiune a anotimpurilor, despre armonioasa interdependenţă a bogăţiei şi sărăciei, despre demnitate, inocenţă şi tradiţie. Dar la o cotitură a aleii, cadenţa gândurilor îi fu curmată brusc: ajunseseră în faţa casei.

— Valeu! exclamă Beste-Chetwynde. De data asta, mama s-a întrecut pe sine!

Maşina se opri. Paul şi Beste-Chetwynde coborâră, se dezmorţiră puţin şi se lăsară conduşi, printr-un vestibul pardosit cu sticlă verzuie, în sufragerie, unde doamna Beste-Chetwynde şedea şi mânca la o masă de ebonit:

— Dragii mei! exclamă ea, întinzându-le câte o mână. Ce încântată sunt că vă văd! Vă aşteptam, înainte de a mă duce 21 Veghea Venerei (lat.).

22 William Morris (1834–1896), poet, pictor şi critic de artă englez, socialist utopic.

127

la culcare.

Era de o mie de ori mai frumoasă decât în febrilele amintiri ale lui Paul. Se uita la ea, pierdut.

— Dragul meu băieţaş, ce mai faci? îşi întrebă ea feciorul.

Ştii că ai început să arăţi frumuşel ca un mânz? Nu găseşti, Otto?

Paul nu observase pe nimeni altcineva în afară de doamna Beste-Chetwynde; acum băgă însă de seamă că lângă ea se afla un tânăr foarte blond, cu nişte ochelari enormi, înapoia cărora ochii licăreau aidoma unor peştişori într-un acvariu: se treziseră din somn şi trimiteau săgeţi fosforescente în direcţia micului Beste-Chetwynde.

— Capul prea mare şi mâinile prea mici, spuse profesorul Silenus. Dar are o piele frumoasă.

— Ce-ar fi să-i prepar un cocteil domnului Pennyfeather?

întrebă băiatul.

— Da, Peter, prepară-i… Îl prepară destul de bine. Nu vă

puteţi da seama ce săptămână grea am avut, cu mutatul, cu vizitele vecinilor şi cu fotoreporterii. Casa lui Otto nu prea are succes printre localnici, nu-i aşa, Otto? Ce-a spus lady Vanburgh?

— Doamna aceea care semăna cu Napoleon?

— Da, scumpule.

— A spus că-şi dă seama că sistemul de canalizare e bun, dar păcat că-i subteran. Am întrebat-o dacă doreşte să-l folosească, adăugând că eu aş dori, şi chiar aşa am făcut. De fapt însă avea dreptate. Instalaţia asta e singura parte acceptabilă a casei. Ce bucuros voi fi când mozaicurile vor fi gata şi-o să pot pleca!

— Nu vă place? întrebă Peter Beste-Chetwynde preparând cocteilul. Mie mi se pare foarte frumos totul. Înainte era mai degrabă pe gustul lui Chokey.

— Detest şi urăsc fiecare părticică din această casă, rosti grav profesorul Silenus. Nimic din ceea ce am construit pân-acum nu mi-a pricinuit atâta scârbă.

Şi oftând adânc, se ridică de la masă şi ieşi din încăpere, ţinând încă în mână furculiţa cu care mâncase.

— Otto e un adevărat geniu, spuse doamna Beste-128

Chetwynde. Trebuie să fii drăguţ cu el, Peter. O mulţime de lume va veni mâine în weekend. S-a invitat singur, din nou, şi Maltravers acela. Nu-i aşa că nu ţi l-ai dori ca tată vitreg, scumpule?

— Nu! răspunse Peter. Dacă e să te măriţi din nou, alege-ţi te rog pe cineva tânăr şi liniştit.

— Peter, eşti un înger! Aşa o să fac. Dar acum mă duc la culcare. A trebuit să aştept, ca să vă pot vedea pe amândoi.

Arată-i domnului Pennyfeather drumul, scumpule!

Liftul de aluminiu îşi luă zborul, readucându-l pe Paul pe pământ.

— Ce mi-a cerut mama e cam greu într-o casă cu totul străină pentru mine, spuse Peter Beste-Chetwynde. Dar hai să mâncăm ceva.

Abia peste trei zile Paul o văzu din nou pe doamna Beste-Chetwynde.

*

— Nu crezi că-i cea mai minunată femeie din lume?

întrebă Paul.

— Minunată? În ce fel?

Stătea împreună cu profesorul Silenus pe terasă, după

cină. Mozaicurile încă neterminate de la picioarele lor erau acoperite cu scânduri şi pânză de sac; marea colonadă cu stâlpi de sticlă neagră strălucea în razele lunii; dincolo de balustrada lucioasă de aluminiu, se întindea parcul tăcut şi nemărginit.

— Cea mai frumoasă şi cea mai liberă dintre femei.

Aproape că pare o făptură dintr-o altă specie, nu ai aceeaşi impresie?

— Nu, răspunse profesorul după ce chibzui câteva clipe. N-aş spune acelaşi lucru. Dacă o s-o compari cu alte femei de vârsta ei, o să constaţi că detaliile care o deosebesc de ele sunt infinitezimale în raport cu punctele de asemănare.

Câţiva milimetri ici, câţiva milimetri colo, asemenea deosebiri sunt inevitabile în sistemul uman de reproducere; dar în toate funcţiunile esenţiale – bunăoară, digestia – se 129

conformează modelului speciei.

— Asta se poate spune despre oricine.

— Adevărat. Dar îmi displac tocmai detaliile care-o deosebesc pe Margot. Sunt mărunte, însă supărătoare, ca dinţii unui ferăstrău. Altminteri, aş fi dispus să mă însor cu ea.

— Ce te face să crezi că te-ar lua de bărbat?

— Faptul că, precum ţi-am mai spus, toate funcţiunile ei esenţiale sunt normale. În orice caz, ea însăşi mi-a cerut-o, de două ori. Prima oară i-am spus că o să reflectez, iar a doua oară am refuzat. Sunt convins că am avut dreptate. Ea însă mi-a tăiat vorba cu brutalitate. De altfel, a cam început să îmbătrânească. Peste vreo zece ani o să fie o femeie trecută.

Profesorul Silenus îşi privi ceasul – un ceas de platină, de la Cartier, primit în dar din partea doamnei Beste-Chetwynde.

— Zece fără un sfert, spuse el. Trebuie să mă duc la culcare. Ce somnifer obişnuieşti să iei? întrebă aruncând restul trabucului dincolo de terasă, într-o parabolă

scânteietoare.

— Eu dorm destul de bine, răspunse Paul. Doar în tren mi-e greu.

— Eşti norocos. Margot ia veronal. Şi eu nu mai dorm de peste un an. Iată de ce mă culc devreme. Când nu dormi, ai nevoie de mai multă odihnă.