— Totdeauna mi s-a părut suspect omul acesta, spuse domnul Prendergast.

— Norocos băiat! oftă Grimes, abătut.

*

116

— Starea lui Grimes mă nelinişteşte, mărturisi domnul Prendergast în seara aceea. În viaţa mea n-am văzut om mai schimbat. De obicei era sigur de el şi autoritar. Adineauri a venit la mine şi m-a întrebat, cu sfială, dacă socot că răsplata divină se dă în lumea asta sau în cealaltă. Am început să-i explic, dar am observat că nu ascultă. O dată sau de două ori a oftat, pe urmă a ieşit fără să rostească un cuvânt, în timp ce eu mai vorbeam.

— Beste-Chetwynde îmi spune că azi-dimineaţă i-a ţinut peste oră pe toţi cei dintr-a treia, pentru că tabla neagră a căzut în timpul lecţiei. Era convins că băieţii făcuseră

înadins.

— Păi chiar fac asta, de multe ori.

— Da, dar în cazul de faţă n-au făcut nimic. Beste-Chetwynde pretinde că băieţii erau cam speriaţi de felul cum le-a vorbit. Ca un actor, pare-se.

— Bietul Grimes! Cred că-i grav zdruncinat. Vacanţa o să

fie o uşurare pentru el.

Dar vacanţa căpitanului Grimes veni mai grabnic decât se aşteptase domnul Prendergast, şi într-un mod pe care puţini ar fi putut să-l prevadă. Peste vreo trei zile, nu mai fu văzut la rugăciunea de dimineaţă, iar Flossie mărturisi, cu ochii înroşiţi de plâns, că soţul ei nu se mai întorsese din sat în noaptea trecută. Domnul Davies, şeful de gară, declară că-l văzuse în ajun şi că-i păruse foarte deprimat.

Chiar înainte de masa de prânz, un tânăr se înfăţişă la castel cu o legăturică de haine pe care le găsise pe ţărm.

Fură lesne identificate ca aparţinând căpitanului. În buzunarul de la piept al vestei găsiră un plic adresat doctorului, iar în plic o bucăţică de hârtie pe care scria: CEI CARE TRĂIESC PENTRU TRUP, PRIN TRUP VOR PIERI.

Vestea fu ascunsă, pe cât posibil, băieţilor.

Deşi adânc zguduită de această prematură întrerupere a căsniciei sale, Flossie rămase ferm hotărâtă să nu poarte doliu.

— Nu cred că soţul meu s-ar fi aşteptat să port.

În aceste triste împrejurări, băieţii începură să-şi facă

117

bagajele pentru vacanţa de Paşti.

Sfârşitul părţii întâi

118

PARTEA A DOUA

Capitolul I

Joia Regelui

Margot Beste-Chetwynde avea două case în Anglia – una la Londra şi cealaltă în Hampshire. Casa din Londra, clădită

sub domnia lui William18 şi Mary19, era unanim socotită

drept cel mai frumos imobil situat între Bond Street şi Park Lane, dar în privinţa casei de la ţară părerile rămâneau împărţite. Această casă era într-adevăr foarte nouă; de fapt, nici nu fusese complet terminată în perioada când Paul veni să locuiască acolo, adică pe la începutul vacanţei de Paşti.

Niciuna dintre isprăvile făcute de doamna Beste-Chetwynde, în dramatica şi destul de ruşinoasa ei carieră, nu stârnise atâtea comentarii duşmănoase, ca reconstrucţia acestei remarcabile case.

Cunoscută sub denumirea de Joia Regelui, ea se înălţa pe locul unde, din timpul sângeroasei Mary şi până mai încoace, fusese reşedinţa conţilor de Pastmaster. Vreme de trei secole, aceasta nobilă familie îşi păstrase, graţie sărăciei şi inerţiei sale, reşedinţa neatinsă de niciuna dintre modele succesive 18 William al III-lea, rege al Angliei între 1689 şi 1702.

19 Mary I, regină între 1553 şi 1558.

119

ce s-au abătut asupra arhitecturii domestice. Nu fusese adăugată nicio aripă, nu fusese astupată nicio fereastră; niciun portic, nicio faţadă, nicio terasă, nicio „orangerie”, niciun turn sau donjon nu-i strica faţada de lemn. În plină

modă a gazului de iluminat şi a instalaţiilor sanitare, Joia Regelui dormise netulburată de vreun instalator sau inginer.

Dulgherul domeniului, o slujbă transmisă din tată în fiu în familia primului dulgher care căptuşise cu lemn sălile şi construise scara cea mare, făcea din când în când reparaţiile necesare pentru întreţinerea casei, lucrând cu aceleaşi scule şi după metodele tradiţionale, astfel încât, în decurs de câţiva ani, opera lui nu se mai putea deosebi de aceea a strămoşilor. În dormitoare lumânările continuau să pâlpâie, multă vreme după ce toţi vecinii lordului Pastmaster îşi instalaseră lumină electrică în case; şi, în ultimii cincizeci de ani, Hampshire-ul ajunsese treptat să se mândrească grozav cu Joia Regelui. De unde la început fusese considerată mai degrabă o pată ruşinoasă pe harta acestui ţinut civilizat, Joia Regelui devenise încet-încet o Meccă a cetăţenilor dornici să-şi petreacă weekend-ul. Duminicile, după prânz, gazdele spuneau: „Am putea merge, cred, să luăm ceaiul la familia Pastmaster. Trebuie neapărat să le vedeţi casa. E aproape neschimbată. Profesorul Franks, care a fost aici săptămâna trecută, spunea că e unanim recunoscută drept cel mai frumos exemplar de arhitectură Tudor din Anglia.”

N-aveai cum să-i chemi la telefon pe soţii Pastmaster, dar erau totdeauna acasă şi sincer bucuroşi să-şi vadă vecinii; iar după ceai, lordul Pastmaster îşi conducea oaspeţii în jurul casei, prin marile galerii şi prin dormitoare, neuitând să

le arate tainiţa unde cel de-al treilea conte şi-a închis nevasta din pricină că dorise să refacă un şemineu. „Şemineul fumegă şi azi când vântul bate dinspre răsărit, dar nu l-am reparat încă”, spunea el.

Mai târziu oaspeţii porneau cu maşinile spre conacele lor modernizate. Cei mai impresionabili dintre ei reflectau, în timp ce-şi luau baia fierbinte de dinaintea cinei, la privilegiul pe care-l avuseseră de a păşi, timp de o oră şi jumătate, din secolul lor în viaţa tihnită şi prozaică a Renaşterii engleze. Îşi 120

aminteau, de asemenea, de conversaţia pe care-o purtaseră, la ceai, despre vânătoare şi despre reforma cărţii de rugăciuni, întocmai cum vor fi conversat străbunii gazdei lor, aşezaţi în aceleaşi jilţuri şi în faţa aceluiaşi cămin, cu trei veacuri în urmă, când propriii lor strămoşi dormeau, poate, pe paie sau printre mărfurile aromate ale vreunui ghetou hanseatic.

Veni însă şi vremea când Joia Regelui trebui să fie vândută. Fusese construită într-o perioadă când nu era nicio extravaganţă să ţii douăzeci de slugi, şi de fapt nici nu puteai trăi acolo cu mai puţine. Dar soţii Beste-Chetwynde constatară că servitorii erau mai puţin simţitori decât stăpânii lor la farmecul simplicităţii stilului Tudor; dormitoarele construite anume pentru ei în labirintul grinzilor care sprijineau arcadele de piatră necioplită ale acoperişurilor, nu puteau face faţă cerinţelor moderne, şi numai cei mai murdari şi mai beţivi bucătari consimţeau să

locuiască în uriaşa cuhnie pardosită cu lespezi, sau să

învârtească frigările în vetrele deschise. Slujnicele nu puteau suporta multă vreme oboseala de a urca şi coborî, în zori, înainte de micul dejun, îngustele scări de servici şi de a străbate nesfârşitele coridoare, purtând căldări cu apă caldă

pentru baia de dimineaţă. Democraţia modernă cerea ascensoare şi alte inovaţii care le-ar fi uşurat munca, cerea robinete de apă caldă şi de apă rece, cerea robinete de apă

potabilă (oribilă inovaţie!), plite de gaz şi cuptoare electrice.

Lordul Pastmaster se hotărî, mai lesne decât era de aşteptat, să vândă casa; ca să spunem adevărul, nici nu prea înţelesese vreodată de ce se făcea atâta zarvă în jurul ei; bănuia el că e o clădire istorică, dar propriul său gust tindea către obloanele verzi şi vegetaţia semi-tropicală a unei vile de pe riviera franceză, vilă în care-şi putea afirma mult mai vârtos caracterul tradiţional al familiei sale, decât dacă s-ar fi zbătut să rămână la Joia Regelui. Dar ţinutul înţelegea anevoie acest lucru, şi un fel de consternare domnea nu numai în marile conace, ci şi în casele şi vilele din împrejurimi, iar preoţii cu carte din parohiile vecine scorneau poveşti despre calamităţile ce aveau să se abată asupra 121

recoltelor şi a turmelor când nu va mai rămâne niciun Beste-Chetwynde la Joia Regelui. Domnul Jack Spire de la ziarul London Hercules publică un articol elocvent despre Fondul pentru salvarea Joii Regelui în interesul naţiunii, dar fu strânsă numai o foarte mică parte din suma uriaşă pe care lordul Pastmaster fusese destul de inteligent s-o ceară. În schimb, ideea că ilustra clădire ar trebui transplantată şi reconstruită în Cincinnati câştiga tot mai mult teren.

Iată de ce vestea că bogata cumnată a lordului Pastmaster a cumpărat reşedinţa familiei fu primită cu entuziasm de către vecini, de către domnul Jack Spire şi de toate ziarele londoneze care luară act de această vânzare. TENEAT BENE

BESTE-CHETWYNDE20 deviza gravată deasupra căminului din sala cea mare, era citată de toţi cu entuziasm, căci se ştia foarte puţin despre Margot Beste-Chetwynde în Hampshire, iar revistele ilustrate erau bucuroase de orice prilej de a-şi înfrumuseţa paginile cu ultimul ei portret. Reporterul căruia ea îi declarase: „Nimic nu mi se pare mai burghez şi mai oribil decât lemnăria arhitecturii stil Tudor” nu pricepuse tâlcul acestor cuvinte şi le lăsase în afara reportajului său.

Când Margot Beste-Chetwynde o cumpărase, Joia Regelui nu mai era locuită de doi ani de zile. Doamna mai trecuse o dată pe-acolo, în timpul logodnei.

— E mai groaznic decât mi-aş fi închipuit, mult mai groaznic, spuse doamna în timp ce conducea maşina pe aleea principală pe care sătenii credincioşi o împodobiseră, în onoarea ei, cu steagurile naţiunilor odinioară aliate.