— Nici măcar noul imobil al firmei Liberty nu-i mai hidos, adăugă ea şi se răsuci nervos în maşină, amintindu-şi de tânăra şi romantica moştenitoare căreia i se făcuse curte – o, cât de flegmatic! – în timp ce se plimba vrăjită printre tufele de tisă, cu nările pline de mireasma caprifoiului. Trecuseră

atâţia ani de atunci!

Domnul Jack Spire era ocupat cu o colectă pentru salvarea bisericii Sfântului Mormânt, de pe Egg Street (unde se spune că Dr. Johnson ar fi luat parte la o slujbă de utrenie), când 20 Să nu te dai bătut, Beste-Chetwynde (lat.).

122

hotărârea doamnei Margot Beste-Chetwynde de a reconstrui Joia Regelui deveni publică.

— În tot cazul, noi am făcut ce ne-a stat în putinţă, spuse el, foarte serios, şi nu se mai gândi la asta.

Nu însă şi vecinii, care erau din ce în ce mai furioşi pe măsură ce lucrările de dărâmare progresau, cu ajutorul celor mai nimicitoare maşini moderne; în dorinţa lor de a păstra pentru ţinut ceva din marele conac, recurseră chiar la expediţii de jaf, din care se întoarseră cu fragmente de piatră

cioplită, tocmai bune să le împodobească grădinile; dar antreprenorii puseră capăt acestor jafuri, angajând încă un paznic de noapte. Lemnăria conacului merse la South Kensington, spre marea admiraţie a studenţilor indieni de-acolo. După nouă luni de la trecerea clădirii în posesiunea doamnei Beste-Chetwynde, noul arhitect se apucă de lucru după planurile lui.

Era prima lucrare importantă a lui Otto Friedrich Silenus.

„Ceva curat şi simplu” îi ceruse doamna Beste-Chetwynde, înainte de a dispărea într-unul dintre misterioasele ei voiajuri prin lume, nu însă înainte de a-i spune la plecare:

— Ai grijă ca lucrarea să fie gata până-n primăvară.

Profesorul Silenus – căci acesta era titlul cu care tânărul constructor dorea să fie gratificat – era o „descoperire” a doamnei Beste-Chetwynde. Nu era încă celebru, deşi toţi cei care-l întâlneau rămâneau adânc şi felurit impresionaţi de geniul său. La început atrăsese atenţia doamnei Beste-Chetwynde printr-un proiect refuzat, privitor la o fabrică de gumă de mestecat, proiect publicat într-o revistă trimestrială

de avangardă din Ungaria. O altă lucrare a lui, singura terminată, era un decor pentru un film de lung metraj, cu o intrigă complexă – cu atât mai complexă cu cât producătorul eliminase toate personajele omeneşti, fapt ce se dovedise fatal pentru succesul comercial al filmului. Arhitectul flămânzea resemnat într-o cămăruţă din Bloomsbury, în ciuda neobositelor eforturi ale părinţilor săi de a-l găsi – ei trăiau, în mare lux, la Hamburg – când i se oferi să reconstruiască

Joia Regelui. „Ceva curat şi simplu”… Reflectase vreme de trei zile – zile de foamete – la implicaţiile estetice ale acestei 123

îndrumări, apoi trecuse la elaborarea planurilor.

— Problema arhitecturii este, după mine, problema oricărei arte: eliminarea elementului uman din structurile formale, îi declarase el unui ziarist venit să scrie despre evoluţia surprinzătoarei sale construcţii de fier, beton şi aluminiu.

Singura clădire perfectă trebuie să fie uzina, deoarece ea e făcută pentru a adăposti maşini şi nu oameni. Nu cred că

arhitectura domestică poate fi frumoasă, dar fac tot posibilul.

Omul e cauza tuturor relelor, adăugase el, posomorât. Te rog să comunici acest lucru cititorilor dumitale. Omul nu e niciodată frumos şi niciodată fericit, decât atunci când devine un vehicul pentru distribuţia forţelor mecanice.

Ziaristul părea să se îndoiască:

— Spuneţi-mi un lucru, domnule profesor, dacă-mi permiteţi să vă întreb, este oare adevărat că aţi refuzat să

primiţi vreun ban pentru lucrarea pe care-o întreprindeţi?

— Nu-i adevărat, răspunse profesorul Silenus.

Iar ziaristul îşi spuse, fericit, în sinea lui:

„Constructorul conacului cumnatei lordului, despre viitorul arhitecturii. Vor trăi, oare, maşinile în case?

Senzaţionala prorocire a unui profesor-arhitect.”

Profesorul Silenus aşteptă ca reporterul să dispară pe alee, apoi scoţând din buzunar un biscuit, începu să-l ronţăie.

— Presupun că e nevoie de-o scară, îşi spuse el, sumbru.

De ce nu-s în stare oamenii să stea locului? Tot urcă şi coboară, intră şi ies! De ce nu-s în stare să şadă liniştiţi şi să

lucreze? Oare dinamurile au nevoie de scări? Oare maimuţele au nevoie de case? Ce fiinţă demodată, lipsită de maturitate şi pornită pe propria-i distrugere e omul! Cât de vulgară şi ieftină e lauda şi pălăvrăgeala lui pe această măruntă treaptă

a evoluţiei! Cât de dezgustătoare şi indescriptibil de plicticoase sunt toate gândurile şi autoadmiraţia acestui sub-produs biologic, cu un trup pe jumătate format şi rău condiţionat, cu un suflet nomad şi prost-adaptat! Pe de-o parte, instinctele armonioase şi reflexele cumpănite ale animalului, pe de alta, ţelurile inflexibile ale maşinii, iar între animal şi maşină, omul, deopotrivă străin de fiinţa naturii şi de acţiunea maşinii. Dezgustătoare evoluţie!

124

Două ore mai târziu, maistrul responsabil cu betoniera veni să se consulte cu profesorul. Acesta nu se clintise din locul unde-l lăsase ziaristul; ochii de ciută îi erau ficşi şi inexpresivi, iar mâna care ţinuse biscuitul continua să se ridice şi să coboare, ritmic, în vreme ce fălcile mestecau în gol. Altminteri, era complet nemişcat.

Capitolul II

Interludiu în Belgravia

Arthur Potts ştia totul despre Joia Regelui şi despre profesorul Silenus.

În ziua sosirii lui Paul la Londra, îi telefonă vechiului său prieten şi se înţelese să ia masa cu el la Restaurantul Reginei în Sloane Square. Li se părea destul de firesc să şadă din nou la masa la care discutaseră atâtea subiecte de însemnătate obştească – bugetul, controlul natalităţii, mozaicurile bizantine… Pentru prima oară de la seara de pomină a dineului clubului Bollinger se simţea la largul lui. Castelul Llanabba, cu falsele-i creneluri şi cu absurzii săi locatari, se cufundase în uitarea ce înghite până şi cel mai oribil dintre coşmaruri. Aici se putea delecta cu porumb, cu ardei, cu vin alb de Burgundia, şi cu ochii gravi ai lui Arthur Potts, iar pe cuierul de deasupra capului atârna pălăria neagră pe care şi-o cumpărase în St. James chiar în după-amiaza aceea. Măcar pentru o seară, umbra care a trecut prin această povestire sub numele de Paul Pennyfeather, se materializează în figura concretă a unui tânăr inteligent, cult şi bine crescut, a unui om pe care te poţi bizui că-şi va exercita dreptul de vot cu discreţia şi cu detaşarea cuvenită, a unui om a cărui opinie despre un spectacol de balet sau despre un eseu critic e mai bună decât opinia tuturor celorlalţi, a unui om capabil să

comande meniul unei cine fără să se încurce, ci cu un lăudabil accent franţuzesc, a unui om căruia îi poţi 125

încredinţa un bagaj într-o gară din străinătate, şi de la care te poţi aştepta să facă faţă cu hotărâre şi cuviinţă oricărei împrejurări a vieţii civilizate. Acest Paul Pennyfeather se formase în anii paşnici care preced povestirea noastră. De fapt, întreagă această carte e o cronică a misterioasei dispariţii a lui Paul Pennyfeather, astfel încât cititorii nu trebuie să se plângă dacă umbra ce i-a preluat numele nu joacă din plin rolul de erou, pentru care fusese hărăzit iniţial.

— Am văzut câteva din lucrările lui Otto Silenus la München, spuse Potts. Cred că-i un tip care merită să fie urmărit cu atenţie. A fost cândva la Moscova, precum şi la Dessau, în mişcarea Bauhaus. Nu poate avea mai mult de douăzeci şi cinci de ani. Deunăzi am văzut într-un ziar nişte fotografii de la Joia Regelui. Mi s-a părut extraordinar de interesant. Se spune că-i singura clădire realmente imaginativă de la revoluţia franceză încoace. S-a distanţat, în orice caz, de Corbusier.

— Oamenii nu-şi dau seama, întări Paul, dar Corbusier este un utilitarist tipic, gen şcoala de la Manchester din secolul al XIX-lea, şi tocmai de aceea le place.

Pe urmă, Paul îi povesti lui Potts despre moartea lui Grimes şi despre îndoielile domnului Prendergast, iar Potts îi vorbi lui Paul despre o slujbă destul de interesantă pe care o căpătase la Liga Naţiunilor, slujbă ce-l făcuse să renunţe la a-şi mai da examenele universitare, spre indignarea tatălui său, care adoptase o atitudine retrogradă în această

chestiune.

Timp de o seară, Paul, redeveni un om real, dar a doua zi se trezi fără trup, căci trupul îi rămăsese undeva între Sloane Square şi Onslow Square. Trebuia să-l întâlnească pe Beste-Chetwynde şi să prindă un tren de dimineaţă spre Joia Regelui; acolo, extraordinarele-i aventuri reîncepură. Din perspectiva acestei povestiri, a doua dispariţie a lui Paul este necesară, deoarece, după cum probabil cititorul a şi observat, Paul Pennyfeather n-are stofă de erou, şi singurul interes ce-l prezintă vine din neobişnuitul şir de întâmplări la care umbra lui este martoră.

126

Capitolul III

Pervigilium Veneris 21

— Abia aştept să văd noua noastră casă, spuse Beste-Chetwynde în timp ce maşina se depărta de gară. Mama spune că-i destul de surprinzătoare.

Gheretele şi porţile fuseseră lăsate neatinse, iar nevasta portarului, încinsă cu un şorţ alb, sări în întâmpinarea maşinii care intra pe alee. Blânda lumină a soarelui de aprilie cădea printre castanii înmuguriţi, dezvelind printre trunchiuri petice de verdeaţă şi oglinda depărtată a unui lac.

— Primăvară englezească, îşi spuse Paul. În frumosul cadru strămoşesc al peisajului de ţară englez… Castanii aceştia falnici simbolizează, desigur, în lumina soarelui matinal, trăinicia şi seninătatea într-o lume care şi-a pierdut raţiunea, şi tot aşa vor rămâne chiar atunci când haosul şi confuzia vor fi date uitării.