— Care-a fost, după părerea dumitale, partea cea mai semnificativă a depoziţiei? întrebă el.
— Cred că târfă din Babilon, sir, răspunse gardianul-şef după ce se gândi bine.
Sir Wilfred zâmbi, ca un scamator care-a scos cartea cea bună.
— Personal, sunt de altă părere, rosti el. S-ar putea să te mire, dar eu cred că aspectul cel mai semnificativ al acestui caz este faptul că deţinutul avea în mână o bucată dintr-un scaun.
— Distrugere de bunuri aparţinând închisorii, spuse 180
gardianul-şef. Da, e destul de grav.
Directorul se întoarse cu faţa spre deţinut:
— Care-a fost profesia dumitale înainte de a fi condamnat?
— Dulgher, domnule.
— Ştiam eu! exclamă directorul, triumfător. Iată încă un caz de refulare a instinctului creator… Ascultă, omule. Foarte prost ai făcut că l-ai insultat pe gardian, căruia nu i se potriveşte, desigur, niciuna dintre insultele cu care l-ai copleşit. El simbolizează dezacordul îndreptăţit al societăţii şi, ca toţi ceilalţi membri ai personalului închisorii, face parte din biserica anglicană. Dar eu te înţeleg pe dumneata.
Deprins, nu-i aşa? cu o meserie creatoare, ai constatat deodată că viaţa din temniţă te lipseşte de mijloacele de auto-exprimare: aşa se face că energiile dumitale îşi găsesc o supapă în aceste izbucniri prosteşti. Voi avea grijă să ţi se aducă în celulă un rând de scule de dulgherie. Primul lucru pe care-l vei face va fi să repari piesa de mobilier pe care-ai distrus-o cu atâta nesăbuinţă. După aceea, îţi vom găsi şi alte munci în vechea dumitale meserie. Acum, poţi pleca.
După ce deţinutul ieşi, sir Wilfred adăugă:
— Trebuie mers la rădăcina răului. Regulamentul poate suprima simptomele, dar lasă intactă cauza adâncă.
*
Două zile mai târziu, închisoarea era cuprinsă de o agitaţie intensă. Se întâmplase ceva. Paiul se trezi ca de-obicei, la auzul clopotului, dar uşile fură descuiate abia peste vreo jumătate de ceas. Auzea din ce în ce mai aproape glasul gardianului care striga: „murdăria afară!” adăugând uneori câte o exclamaţie, ca: „fără întrebări!”, „vezi-ţi de treabă!” sau
„o să afli, îndată”, ca răspuns la întrebările deţinuţilor.
Aceştia simţeau că se petrecuse ceva neobişnuit. Poate că
izbucnise vreo epidemie de tifos, îşi spuse Paul, sau poate că-n lumea dinafară avusese loc vreo catastrofă naţională: un război sau o revoluţie, în tăcerea pe care erau obligaţi s-o păstreze, nervii tuturor se încordaseră la maximum. Privind faţa gardianului, Paul conchise că era vorba de un masacru 181
nemaipomenit.
— S-a întâmplat ceva? îl întrebă.
— Ba bine că nu, răspunse gardianul, dar ăl de-o să mă
mai întrebe ceva, o s-o păţească rău!
Paul începu să frece podelele celulei. Curiozitatea nesatisfăcută se lupta în mintea lui cu iritarea provocată ide această abatere de la programul obişnuit. Prin faţa uşii celulei lui trecură doi gardieni care vorbeau.
— Nu zic că nu-mi pare rău de nenorocitul ăla. Zic doar că
era timpul ca directorul să primească o lecţie.
Celălalt spuse în şoaptă:
— Nu te gândeşti că victima puteam fi chiar eu sau dumneata?
Sosi şi clipa micului dejun. Când văzu în uşă mâna ce-i aducea mâncare, Paul întrebă:
— Ce s-a întâmplat?
— Păi, n-ai auzit? Un omor, un omor sângeros!
— Linişte, acolo! răcni gardianul care supraveghea palierul.
Vasăzică, directorul a fost omorât! îşi spuse Paul. Un pisălog!… Totuşi, situaţia era îngrijorătoare, pentru că vestea unei crime, care putea trece neobservată în lumea veselă a tramvaielor, a metroului şi a meciurilor de box, provoca o adevărată panică în această comunitate de oameni taciturni.
Intervalul dintre micul dejun şi mersul la capelă părea că
nu se mai termină. În cele din urmă se auzi clopotul şi uşile fură descuiate. Deţinuţii porniră în tăcere spre capelă. Din întâmplare, Philbrick se aşeză alături de Paul. Gardienii şedeau pe nişte scaune mai înalte, cu urechile la pândă
pentru a surprinde orice tentativă de conversaţie. Deţinuţii aşteptau să înceapă imnul ca să poată bârfi în voie. Paul aştepta şi el, nerăbdător. Era limpede că nu directorul fusese omorât, căci stătea pe treptele sanctuarului, cu o carte de rugăciune în mână. Domnul Prendergast nu se zărea nicăieri.
Slujba era condusă de însuşi directorul. Medicul citea textul, bâlbâindu-se la cuvintele mai lungi. Unde era oare domnul Prendergast?
În cele din urmă fu anunţat imnul. Orga izbucni, 182
manevrată cu pasiune de un deţinut care, înainte de a fi condamnat, fusese ajutor de organist într-o catedrală din Ţara Galilor. De la un capăt la celălalt al capelei, oamenii traseră aer adânc în piept ca să poată discuta pe îndelete.
Paul începu să cânte:
— O, Doamne, vechiul nostru reazim…
