— Găsesc că-i mult mai interesant, sir, răspunse Paul.
— E o cerere cam nereglementară, spuse gardianul-şef.
Privilegiile pot fi pierdute doar printr-o încălcare a regulamentului, atestată şi confirmată de doi gardieni.
Regulamentul în vigoare este cât se poate de răspicat în această privinţă.
— Mă întreb dacă n-ai cumva tendinţe narcisiste, rosti directorul. Ministerul de Interne nu a luat încă nicio hotărâre în legătură cu cererea mea de a se numi un psihanalist.
— Trimiteţi-l în celula de observaţie, sugeră gardianul-şef.
Acolo se vede clar cine-i nebun. Am cunoscut mai mulţi puşcăriaşi care nu păreau să fie nebuni, ci numai excentrici, ştiţi, şi care după câteva zile petrecute în celula de observaţie au devenit nebuni de legat. Colonelul Mac Adder era un adept convins al celulelor de observaţie.
— Ai dus o viaţă foarte retrasă înainte de a fi condamnat?
Ai fost, poate, cioban sau paznic de far, sau ceva de-acest gen?
— Nu, sir.
— Foarte ciudat. Bine, voi examina cazul dumitale şi-ţi voi da răspunsul ceva mai târziu.
Paul fu condus înapoi în celula lui, iar a doua zi fu din nou chemat în faţa directorului, care-i spuse:
— Ţi-am examinat cererea cu toată atenţia. De fapt, am hotărât s-o introduc în viitoarea mea lucrare despre mentalitatea delicvenţilor. Vrei, poate, să auzi ce am scris despre dumneata?
Şi începu să citească:
Cazul R.
Un tânăr de familie bună, cu oarecare educaţie. Niciunantecedent criminal. Condamnat la şapte ani închisoare pentrutrafic de carne vie. După terminarea primelor patru săptămâni, R. a cerut să i se prelungească regimul de carceră.
Tratamentul prescris de regulament prevede fie (a) detenţiunea 173
în celula de observaţie, pentru ca medicul să poată constatastarea deţinutului, fie (b) munca obligatorie în asociaţie cu alţideţinuţi, afară doar de cazul când deţinutul îşi pierde acestdrept prin proasta lui conduită.
Tratamentul prescris de sir Wilfred Lucasdockery: Amhotărât că R. suferă de tendinţe mizantropice, provocate de unsentiment de inferioritate faţă de semenii săi. Delictul comis deR. a fost rezultatul unei încercări de afirmare a personalităţiiproprii pe socoteala colectivităţii. (Vezi cazurile D., G. şi I.) Înconsecinţă, am încercat să-i înving inhibiţiile sociale printr-oserie de măsuri progresive. În primul stadiu, a făcutgimnastică timp de o jumătate de ceas în compania unui altdeţinut. În acest stadiu a fost permisă şi conversaţia pe temeaprobate, de istorie, filosofie, politică etc., deţinuţii fiind aleşiprintre cei ale căror delicte să fie cât mai puţin apte a-lîncuraja şi a-l înrăi pe R.
— Încă nu m-am gândit la celelalte stadii ale tratamentului, îi spuse sir Wilfred, dar îţi poţi da seama de pe acum că se acordă o atenţie specială reeducării dumitale.
Te vei gândi, cred, cu oarecare recunoştinţă, la faptul că, mulţumită raportului meu, vei ajunge poate cu timpul un caz de interes ştiinţific pentru întreaga lume. Tratamentul aplicat de sir Wilfred Lucas-Dockery în cazul R. ar putea deveni un precedent pentru generaţiile de mâine. Nu-i aşa că acest gând te înalţă deasupra monotonei rutine cotidiene, care pustieşte sufletele?
După ce Pauli fu scos din încăpere, gardianul-şef spuse:
— Oamenii de la bucătărie s-au plâns că nu pot lucra cu C.2.9. Cică ar avea o boală de piele, şi că mâinile i-s pline de bubuliţe.
— Nu mă mai deranjaţi cu asemenea fleacuri! îl repezi directorul, iritat. Încerc să iau o hotărâre asupra celui de-al treilea stadiu al tratamentului de recuperare a cazului R., vreau să spun a deţinutului 4.12.
*
174
Cazul R. trecu la noul regim chiar în după-amiaza aceea.
— Ieşi afară şi ia-ţi şi pălăria, îi porunci gardianul, descuindu-i celula.
Careul închisorii avea o înfăţişare lugubră acum, când nu-i dădeau ocol deţinuţii.
— Stai aici şi nu te mişca până mă-ntorc, spuse gardianul.
Se întoarse curând împreună cu o mogâldeaţă scheletică, în uniformă de puşcăriaş.
— Uite-ţi colegul, îi spuse. Şi asta-i aleea pe care trebuie să vă plimbaţi. Să nu v-atingeţi unul de altul nici măcar cu hainele. Să nu vă treceţi din mână-n mână vreun obiect. Să
vă ţineţi la o distanţă de un metru unul de celălalt şi să
vorbiţi despre istorie, filosofie sau alte asemenea subiecte.
Când o să m-auziţi fluierând, să lăsaţi vorba, aţi priceput? Să
nu umblaţi nici mai repede nici mai încet decât în mod obişnuit. Astea-s dispoziţiile directorului şi-i vai de mama voastră dacă le călcaţi. Şi-acum, umblaţi!
— Ce tâmpenie! mârâi omuleţul. Am fost pân-acum în şase închisori, dar n-am văzut nicăieri aşa ceva. E şi contra regulamentului. În zilele noastre, nu mai ştii la ce să te-aştepţi. Puşcăria asta afurisită se duce de râpă. Uită-te la capelan: poartă perucă!
— Eşti pentru multă vreme aici? îl întrebă Paul, politicos.
— De data asta, nu. N-au fost în stare să-mi găsească o vină serioasă. „Şase luni pentru vagabondaj.” Mă pândeau de săptămâni întregi, dar de data asta nu voiam să le dau nicio şansă. Şase luni e o condamnare foarte mică, nu ştiu dacă
mă-nţelegi. Ai timp să te întâlneşti cu vechii prieteni, şi-i cu-atât mai plăcut când ieşi. Şase luni nu contează pentru mine. Lasă, că-s şi cunoscut aici, aşa că mi se dă totdeauna în grijă curăţenia pe palier. M-ai văzut, cred, destul de des trecând cu haleala. Gardienii mă cunosc, aşa că-mi păstrează totdeauna slujba asta când află că mă-ntorc. Dacă
