desăvârşire. În numeroşii săi ani de libertate, nu lăsase să
treacă aproape nicio zi fără a citi, de la un capăt la celălalt, cel puţin două ziare veşnic preocupate de o serie de evenimente care nu se mai isprăveau. Atunci când seria se întrerupea, interesul lui pentru ştirile respective scădea simţitor) dar rămase adânc mişcat când descoperi în interiorul ziarului o fotografie ştearsă, în care-i recunoscu totuşi pe Margot şi Peter. Sub fotografie, se putea citi:
„ Distinsa doamnă Beste-Chetwynde şi fiul ei Peter, care-a moştenit de la unchiul său titlul de conte de Pastmaster” . În coloana alăturată era un ferpar care anunţa moartea lordului Pastmaster şi îi evoca pe scurt viaţa lipsită de evenimente.
Ferparul se încheia astfel: „Se crede că Doamna Beste-Chetwynde şi tânărul conte, care şi-au petrecut ultimele câteva luni la vila lor din Corfu, se vor întoarce în Anglia peste câteva zile. Doamna Beste-Chetwynde a fost timp de mulţi ani o gazdă foarte apreciată de lumea bună, şi este considerată una dintre cele mai frumoase femei din înalta societate. Succesiunea fiului la titlul de conte ne face să ne amintim de senzaţia provocată în luna mai a acestui an de anunţarea logodnei sale cu domnul Paul Pennyfeather, precum şi dramatica arestare a logodnicului într-un mare hotel din West End, cu câteva ore înainte de ceremonia nunţii. Noul lord Pastmaster este în vârstă de şaisprezece ani şi a învăţat până acum la o şcoală particulară.”
Paul rămase îndelung cu ochii la fotografie, în timp ce tovarăşii lui jucau pocher, nesocotind total regulamentul. În cele şase săptămâni de singurătate şi meditaţie gravă, nu izbutise să ia o hotărâre în legătură cu Margot Beste-Chetwynde; două moduri de gândire contradictorii îl împiedicau să se hotărască. Pe de o parte era povara moartă
a dogmelor, moştenită de la generaţii întregi de dascăli şi teologi; potrivit lor, problema era dificilă, dar nu şi insolubilă.
Ocrotind-o pe femeie, „procedase cum se cuvine”: asta era limpede, numai că Margot nu prea se integra perfect în rolul atribuit ei, căci în cazul de faţă era foarte vinovată, iar el o ocrotise nu împotriva vreunei nenorociri sau a unei nedreptăţi, ci împotriva urmărilor propriilor ei crime: Paul 186
simţi că i se moaie picioarele când codul cercetăşesc al onoarei îi sugeră gândul că Margot ar fi trebuit să-şi recunoască vina şi să înfrunte scandalul, de vreme ce-l vârâse pe el în bucluc. Stând aplecat peste sacii lui, se luptase din greu cu acest raţionament, fără a ajunge la vreun rezultat satisfăcător, în afara convingerii crescânde că
pomenitul cod al onoarei, care-i călăuzeşte, ca un mic glas tăcut, pe englezii de pretutindeni, are ceva ce-l face radical inaplicabil. Pe de altă parte, era argumentul puternic al lui Peter Beste-Chetwynde: „Nu ţi-o poţi imagina pe mama în închisoare, nu-i aşa?” Cu cât reflecta mai mult la acest argument, cu atât vedea în el o expresie ia unei legi naturale.
Şi aprecia înţelegerea de care făcuse dovadă Peter rostindu-l.
Privind cu luare aminte fotografia lui Margot, chiar aşa ştearsă cum era, se simţi întărit în convingerea că trebuia să
existe o lege pentru ea şi alta pentru el, şi că meschinele şi rudimentarele elucubraţii ale radicalilor din veacul al nouăsprezecelea erau funciarmente josnice, triviale şi eronate. Nu putea fi vorba doar de faptul că Margot era foarte bogată, sau că el se îndrăgostise de dânsa. Era vorba în primul rând de faptul că el nu şi-o putea imagina în închisoare; însăşi alăturarea acestor cuvinte devenea pur şi simplu scandaloasă. Margot îmbrăcată în uniformă de puşcăriaş, împinsă pe coridoare de o paznică – aidoma domnişoarei Fagan cea mică – vizitată de nişte filantroape bătrâne încărcate cu broşuri evlavioase, pusă să spele rufele altor puşcăriaşe – toate aceste lucruri erau imposibile, iar dacă absurdele mecanisme ale justiţiei ar fi condamnat-o, femeia care ar fi fost arestată şi închisă n-ar fi fost Margot, ci o altă persoană cu acelaşi nume şi aproximativ aceeaşi înfăţişare. Era imposibil s-o întemniţezi pe Margot cea adevărată, care comisese delictul. Dacă trebuia să sufere cineva pentru ca societatea să renunţe a mai oferi sărmanei doamne Grimes singura muncă pentru care civilizaţia o pregătise, atunci era preferabil să sufere Paul şi nu femeia aceea cu numele de Margot, pentru că oricine a fost într-o şcoală publică din Anglia se va simţi totdeauna relativ la el acasă într-o închisoare. Paul ştia bine că numai pentru nişte 187
oameni crescuţi în intimitatea veselă a cartierelor sărace, închisorile reprezintă o pacoste.
Cât de adorabilă era Margot, chiar în fotografia asta absurdă, o pată de cerneală cenuşie! Până şi cel mai înrăit dintre puşcăriaşii ăştia (unul care fusese condamnat a treia oară, pentru şantaj) lăsă o clipă cărţile din mână şi le spuse celorlalţi că întreg vagonul i se părea năpădit de o mireasmă
încântătoare, aceeaşi care se simte pe Champs-Elysées în primele zile ale lunii iunie.
— Curios lucru, parc-aş simţi un parfum.
Vorbele astea îi făcură să discute despre femei.
*
La închisoarea din Egdon Heath, Paul îşi regăsi un alt vechi prieten: un tip scund şi îndesat, cu o figură jovială, şi care şchiopăta în drum spre capelă, bocănind cu piciorul lui de lemn.
— Iată-ne din nou împreună, băiete, îi spuse Grimes la prima ocazie. Ca de-obicei, iar am intrat mesa.
— Nu ţi-a plăcut slujba? îl întrebă Paul.
— Prima-ntâi, numai că s-a întâmplat ceva groaznic – o să-ţi povestesc mai târziu.
În dimineaţa aceea, Paul şi alţi câţiva colegi-puşcăriaşi, printre care şi Grimes, fură conduşi la carieră de către doi gardieni călări şi înarmaţi, care le dădură târnăcoape şi o instalaţie telefonică.
— Sunt aici doar de două săptămâni, şi mi se pare c-a trecut o veşnicie, îi spuse Grimes la primul prilej. Am fost totdeauna un tip sociabil, şi nu-mi place viaţa de-aici. Trei ani e prea mult, băiete. Dar o să-l apucăm pe Dumnezeu de picior când o să ies de-aici. Zi şi noapte mă gândesc la asta.
— Ai fost condamnat pentru bigamie, nu-i aşa? îl întrebă
Paul.
— Aşa-i. Trebuia să fi rămas în străinătate. Am fost arestat în clipa când am coborât de pe vapor. Doamna Grimes îşi făcuse apariţia, aşa că domnul Grimes fusese nevoit s-o şteargă. Există tot soiul de iaduri pe lume, dar femeia asta e-188
n stare să fabrice unul care le-ntrece pe toate.
Un gardian trecu pe lângă ei, aşa că se despărţiră, prefăcându-se că izbesc în stânca de gresie din faţa lor.
— Nu sunt sigur însă, urmă Grimes, dacă merita s-o văd în boxă pe biata Flossie şi pe socrul meu de scurtă durată.
Aud că bătrânul a închis şcoala. (Grimes adăugă o înjurătură
la adresa ei). L-ai mai văzut pe moş Prendy?
— A fost omorât deunăzi.
— Sărmanul moş Prendy! Nu era făcut pentru o viaţă
fericită. Ştii, cred c-o să mă las pentru totdeauna de dăscălie când o să ies de-aici. Nu ajungi nicăieri.
— Se pare că ne-a dus pe amândoi în acelaşi loc.
— Da, ce coincidenţă!… Fir-ar al dracului de gardian, iarăşi se apropie!
În curând se întoarseră la închisoare. Cu excepţia muncii la carieră, viaţa la Egdon era aproape la fel cu aceea de la Blackstone.
„Murdăria afară!”, capela, singurătatea.
După o săptămână, Paul simţi totuşi prezenţa unei influenţe străine. Primul om care-i prilejui această senzaţie fu capelanul. Într-o zi, acesta dădu buzna în celula lui Paul şi-i spuse, întinzându-i două romane noi, care aveau pe coperta interioară eticheta unui librar din Piccadilly:
