— Dacă n-au să-ţi placă, am pentru dumneata o mulţime de cărţi din care poţi să alegi.
Şi-i arătă sfios teancul de cărţi cu coperţi colorate, pe care-l purta subsuoară.
— M-am gândit c-o să-ţi placă noul roman al Virginiei Woolf, adăugă el. A apărut abia acum două zile.
— Mulţumesc, domnule, răspunse Paul politicos.
Biblioteca acestei închisori părea să fie condusă într-un stil mult mai dinamic şi mai extravagant decât cea de la Blackstone.
— Sau iată această carte de scenografie, spuse capelanul arătându-i un volum masiv, ilustrat, care costa pe puţin trei guinee. Am putea să-ţi dăm şi această carte, ca supliment, în cadrul „programului educativ”.
— Mulţumesc, domnule, spuse Paul.
189
— Dacă doreşti să schimbi vreo carte, comunică-mi, spuse capelanul. Şi încă ceva: ai voie să scrii câte o scrisoare. Dacă, din întâmplare, îi scrii doamnei Beste-Chetwynde, nu uita să
spui un cuvânt bun despre bibliotecă. Doamna a hotărât să
doneze capelei un nou amvon din alabastru sculptat, adăugă
capelanul fără nicio legătură şi ieşi din celulă: se ducea la Grimes, să-i dea un exemplar din Ajută-te singur de Smiles, exemplar din care un cititor refractar rupsese cândva ultimele o sută şi opt pagini.
— Orice-ar spune oamenii despre plăcerea de-a citi o carte veche, simţi un fior incomparabil când deschizi o carte nou-nouţă, cugetă Paul. Dar de ce mi-o fi cerut capelanul să-i pomenesc lui Margot despre bibliotecă?
Seara, la cină, Paul constată fără să se mire că în blidul lui cu păsat erau câteva bucăţele de cărbune: se mai întâmpla din când în când, dar acum rămase oarecum descumpănit, căci, încercând să le scoată, văzu că bucăţelele erau moi.
Mâncarea din închisoare era adesea suspectă, şi ar fi fost o greşeală să te plângi. Totuşi… îşi examină mai îndeaproape porţia de păsat: avea o nuanţă roz, neobişnuită, şi se lipea în chip ciudat de cuţit. O gustă cu neîncredere: ei bine, era pâté de foie gras!
Începând din clipa aceea, nu trecu zi în care să nu găsească un astfel de meteorit minuscul, căzut în chip misterios din lumea de-afară. Într-o zi, întorcându-se de pe câmp, simţi un parfum greu în celula lui pe jumătate cufundată în întuneric, pentru că luminile se aprindeau de-obicei după asfinţit, iar fereastra era foarte mică. Găsi pe masa lui un buchet enorm de trandafiri de iarnă, cumpăraţi chiar în dimineaţa aceea, pe Bond Street, cu câte trei şilingi bucata. (Deţinuţii din Egdon n-au voie să ţină flori în celule şi se expun adesea unor aspre mustrări când se apleacă să
culeagă flori de mac şi de merişor, la întoarcerea de la lucru).
Altă dată, medicul închisorii se opri, în cursul inspecţiei sale zilnice, în celula lui Paul, şi, privind tăbliţa cu numele lui atârnată pe uşă, apoi cercetându-l cu luare aminte pe deţinut, îi spuse:
— Ai nevoie de un tonic.
190
Şi porni mai departe, aferat, dar a doua zi în celula lui Paul fu adusă o enormă sticlă medicinală.
— Trebuie să iei câte două pahare la fiecare masă, îi spuse gardianul. Sper c-o să-ţi placă.
Paul nu-şi putu da seama dacă tonul gardianului era prietenos sau nu, dar tonicul îi plăcu fiindcă era sherry.
Cu alt prilej, se stârni o vie indignare în celula de-alături, al cărei ocupant – un tâlhar în vârstă – primise din greşeală
raţia de caviar a lui Paul. Tâlharul fu grabnic potolit prin înlocuirea caviarului cu o bucată neobişnuit de mare de slănină, dar nu înainte ca gardianul de serviciu să intre în panică la gândul că puşcăriaşul se va plânge directorului închisorii.
— Nu-s scandalagiu din fire, spuse bătrânul tâlhar, dar cer să fiu tratat cum se cuvine. Păi, ajungea să te uiţi la mâzga aia pe care mi-au adus-o, ca să-ţi dai seama că-i o porcărie.
Şi tocmai în seara când se dă de-obicei slănină! Ascultă-mi sfatul şi fii cu ochii la pândă, îi spuse el lui Paul într-o zi, când se pomeniră unul lângă celălalt, la carieră. Eşti nou aici, şi ăştia ar fi în stare să încerce să-ţi vâre pe gât o asemenea porcărie. N-o mânca, dacă vrei să n-o păţeşti.
Păstreaz-o şi arată-i-o directorului. N-au niciun drept să facă
asemenea experienţe pe noi, şi ei ştiu bine asta.
În curând sosi o scrisoare de la Margot, scrisoare nu prea lungă:
Dragă Paul,
Îmi vine foarte greu să-ţi scriu, pentru că, după cum ştii, nuscriu niciodată scrisori, şi mi-e cu atât mai greu să-ţi scriu ţie,pentru că poliţiştii citesc scrisorile şi şterg tot ce nu le convine,iar eu, una, nu pot gândi ceva care să le fie pe plac. Peter şi cumine ne-am întors la Joia Regelui . În Corfu totul a fost divin, cu excepţia unui medic englez foarte plicticos, care ne-a vizitat deseori. Casa asta nu prea îmi place, zău, şi am hotărât s-o reconstruiesc încă o dată. Ai ceva împotrivă? Peter a devenit conte – ştiai? – şi e destul de încântat, şi plin de importanţă, ceea ce nu te-ai fi aşteptat de la el, nu-i aşa? Am de gând să
191
vin să te văd odată – mă laşi? – când voi putea să scap de-aici, dar moartea lui Bobby mi-a creat o mulţime de obligaţii.
Sper că primeşti destulă mâncare, cărţi şi alte lucruri (au să
cenzureze, oare, această frază?). Cu dragoste, Margot. LaNewmarket, am văzut-o pe lady Circumference, care mi-aîntors pur şi simplu spatele. Bietul Maltravers spune că dacă
n-o să fiu atentă, o să mă pomenesc ostracizată de societate.
Nu eşti de părere că ar fi admirabil? S-ar putea să mă-nşel, dar am impresia că sărmanul Alastair Trumpington e pe calesă se amorezeze de mine. Ce să fac?
*
Margot îşi făcu în sfârşit apariţia.
