O săptămână mai târziu, la slujba de dimineaţă, capelanul se rugă pentru sufletul lui Grimes; directorul îi şterse numele din registru şi comunică ministrului de interne, sir Humphrey Maltravers, că Grimes murise.
— Mă tem că a fost o moarte îngrozitoare, îi spuse lui Paul capelanul.
— I-au găsit cadavrul?
— Nu, tocmai asta-i partea cea mai proastă. Câinii s-au ţinut după mirosul lui până la balta Egdon. Un cioban care 196
cunoaşte potecile prin mlaştină i-a găsit pălăria plutind la suprafaţa celei mai periculoase porţiuni. Mă tem că a murit de-o moarte îngrozitoare.
— Sărmanul Grimes! exclamă Paul. Şi când mă gândesc că
era un vechi absolvent al şcolii din Harrow!
Ceva mai târziu însă, chibzuind bine în timp ce mânca liniştit stridiile ce-i fuseseră aduse ca „aperitiv”, Paul îşi spuse că Grimes nu era mort. Lordul Tangent murise; murise şi domnul Prendergrast; o să-i vină vremea şi lui Paul Pennyfeather; dar Grimes era unul dintre nemuritori! Era o forţă vitală! Condamnat la moarte în Flandra, apărea în Ţara Galilor; înecat în Tara Galilor, îşi făcea apariţia în America de Sud; scufundat în tenebrele misterioase ale băltii Egdon, avea să se ridice din nou undeva, cândva, scuturându-şi de pe trup mucegaiurile mormântului. Omul acesta făcuse desigur parte din cortegiul bahic al îndepărtatei Arcadii, cântase din flaute de trestie pe malurile unor pâraie uitate şi-i învăţase pe naivii satiri arta iubirii. Nu trecuse oare nevătămat prin înfricoşatele cazne ale tuturor zeilor mâniaţi, ale tuturor istoriilor – foc, pucioasă, cutremure, molime? Nu supravieţuise oare ca santinela din Pompei, în vreme ce sub nasul său cetăţile din câmpie se năruiau? Nu plutise oare pe valurile Potopului, întocmai ca un înotător care traversează, uns cu grăsime, Canalul? Nu se făcuse oare nevăzut atunci când întunericul se lăsase peste ape?
— Mă întreb adesea dacă nu port şi eu o parte din vină, spuse capelanul. Mă apucă groaza când mă gândesc că un om pe care-l aveam în grijă a avut un sfârşit atât de înfricoşător. Am încercat să-l consolez şi să-l fac să se împace cu viaţa de aici, dar e atât de complicat! Sunt atâţia oameni pe care trebuie să-i vezi! Săracul de el! Când mi-l închipui singur în mlaştina aceea, fără niciun ajutor!
Capitolul VI
Moartea lui Paul Pennyfeather
197
Câteva zile mai târziu, Paul fu chemat în biroul directorului, care-i spuse:
— Am aici o dispoziţie a ministrului de interne, prin care ţi se permite să părăseşti închisoarea pentru a te opera de apendicită într-o clinică particulară. Vei pleca azi dimineaţă, sub escortă, în haine civile.
— Dar, domnule, nu vreau să mă operez de apendicită, protestă Paul. De fapt, mi s-a scos apendicele cu ani în urmă, când mai eram elev.
— Fleacuri! îl repezi directorul. Am primit din partea ministrului de interne o dispoziţie specială în acest sens.
Gardian, ia-l pe omul ăsta şi dă-i haine pentru drum.
Paul ieşi din biroul directorului. Hainele pe care le purtase la proces fuseseră trimise odată cu el de la Blackstone.
Gardianul i le scoase dintr-un dulap şi i le dădu spunând:
— Pantofi, ciorapi, pantaloni, vestă, haină, cămaşă, guler, cravată şi pălărie. Fii bun şi semnează de primire. Bijuteriile rămân aici.
Şi luând ceasul de mână, butonii, acul de cravată, portmoneul şi celelalte mărunţişuri găsite în buzunarele lui Paul, le puse la loc în dulap.
— Părul nu ţi-l putem da înapoi, adaose gardianul, dar ai voie să te bărbiereşti.
O jumătate de ceas mai târziu, Paul ieşi din celulă cu înfăţişarea unui om normal şi civilizat, dintre cei ce pot fi văzuţi zilnic în orice staţie de metrou.
— O senzaţie ciudată, nu-i aşa? îi spuse gardianul oare-l conduse afară. Uite-ţi escorta. Paul zări în faţa lui un alt om normal şi civilizat.
— E timpul să pornim, dacă eşti gata, îi spuse însoţitorul.
Fără uniforme pe ei, li se părea firesc să se respecte unul pe celălalt. Paul avu impresia că distinge chiar o anumită
deferenţă în tonul gardianului.
— E foarte ciudat, îi spuse Paul în duba ce-i ducea la gară.
Ştiu că n-are rost să stai la discuţie cu directorul, dar a făcut o greşeală ridicolă. Eu mi-am scos de mult apendicele.
— E bună! îi spuse gardianul făcându-i semn cu ochiul.
198
Dar nu mai vorbi aşa de tare despre asta. Şoferul nu trebuie să ştie.
În tren li se rezervase un compartiment de clasa întâi. În clipa când ieşiră din gara Egdon, gardianul îi spuse:
— N-ai să mai vezi multă vreme locurile astea. Solemn gând, moartea. Nu-i aşa?
Şi mai făcu odată cu ochiul.
Luară masa de prânz în compartiment, căci Paul se simţea prea ruşinat de părul lui tuns scurt, ca să se ducă fără
pălărie în vagonul-restaurant. După masă, fumară câte un trabuc. Gardianul plăti cu bani dintr-un portmoneu burduşit.
— A, era cât pe ce să uit, spuse el. Uite-ţi testamentul, pe care trebuie să-l iscăleşti, pentru orice eventualitate.
Şi-i întinse o hârtie lungă şi albastră. Deasupra, scria cu litere mari: Testamentul cu ultimele dorinţe ale lui Paul Pennyfeather, iar mai jos se arăta, în obişnuitul jargon juridic, că susnumitul îşi lăsa toată averea doamnei Margot Beste-Chetwynde. Doi martori semnaseră hârtia.
— Sunt sigur că e ceva ilegal, spuse Paul, în timp ce iscălea. Te-aş ruga să-mi explici ce-nseamnă toată povestea asta?
