— Aici eraţi, vasăzică! exclamă ea, sincer încântată. Şi domnul Pennyfeather, ia te uită! O mică sindrofie, ce mai!
201
Cuvântul „sindrofie”, atât de potrivit împrejurării, păru să
aibă un ecou pozitiv în mintea doctorului Fagan.
— Să mergem la masă, spuse el. Sunt convins că avem cu toţii motive să fim mulţumiţi.
*
După cină doctorul Fagan ţinu un mic discurs:
— Cred că este o seară importantă pentru noi toţi, şi mai ales pentru scumpul meu prieten şi fost coleg Paul Pennyfeather, la a cărui moarte în această seară suntem cu toţii părtaşi într-o oarecare măsură. Pentru mine, ca şi pentru el, este începutul unei noi etape a vieţii. Sincer vorbind, acest sanatoriu nu a fost o reuşită. Vine o vreme când fiecare om începe să se îndoiască de vocaţia lui. Mă
consideraţi poate un om bătrân, dar eu nu mă simt prea bătrân ca să încep, cu inima uşoară, un nou mod de viaţă.
Evenimentele din seara asta au făcut cu putinţă acest lucru.
Cred că e timpul să rămân singur, adăugă el privindu-şi fetele. Dar nu e momentul să-mi expun planurile de viitor.
Când veţi ajunge la vârsta mea, dacă aţi observat cât de cât oamenii pe care i-aţi întâlnit şi evenimentele care vi s-au întâmplat, nu se poate să nu constataţi cu uimire remarcabila lor conexiune. Cât de întâmplător ne-am adunat laolaltă toţi cei prezenţi aici în această seară! Propun să
ridicăm paharul în cinstea Fortunei – o prea hulită doamnă.
Odinioară Paul rostise aceiaşi toast. De data asta nu avea să urmeze nicio calamitate. Băură în tăcere, iar Alastair se ridică de la masă spunând:
— E timpul ca eu şi Paul să plecăm.
Porniră împreună spre plajă. Un vaporaş îi aştepta.
— E iahtul lui Margot, spuse Alastair. Te va duce la locuinţa ei din Corfu, unde vei sta până ce vei lua o hotărâre.
La revedere. Noroc!
— Nu vii şi dumneata? îl întrebă Paul.
— Nu, trebuie să mă întorc la Joia Regelui. Margot e nerăbdătoare să ştie cum s-au desfăşurat lucrurile.
Paul se îmbarcă pe iaht, care porni la drum. Sir Alastair îl 202
petrecu din ochi, aidoma lui sir Bedivere.32
Capitolul VII
Învierea
Trei săptămâni mai târziu, Paul şedea pe veranda vilei lui Margot, cu un aperitiv în faţă, contemplând colinele albaneze de pe celălalt ţărm, pe care amurgul le colora din verde în violet, împrumutându-le strălucirea crudă a unei ilustraţii nemţeşti. Se uită la ceas (un ceas nou, care-i sosise chiar în dimineaţa aceea din Anglia). Era şase şi jumătate.
Sub el, în port, se vedea un vapor care venise din Grecia şi tocmai îşi descărca marfa. În jurul lui roiau ca muştele o mulţime de bărci, pline cu negustori care vindeau
„suveniruri”: ramuri de măslin sau bani falşi. Mai erau două
ore până la cină. Paul se ridică şi coborî pe strada cu arcade, spre piaţă. Îşi legase strâns la gât eşarfa, căci serile deveniseră destul de friguroase. Era ciudat să fii mort. În dimineaţa aceea Margot îi trimisese un teanc de tăieturi din presă în legătură cu el; mai toate aveau titluri ca Ecoul senzaţional al unei nunţi sau: Moartea unui puşcăriaş, fost logodnic al unei doamne din înalta societate. Printre ele, găsise şi acul lui de cravată, precum şi celelalte lucruri, care-i fuseseră expediate ei de la Egdon. Paul simţi nevoia să se scufunde în forfota cafenelelor şi a cheiurilor, ca să se convingă pe deplin de propria-i existenţă. Se opri la o dugheană şi cumpără o cutie de rahat turcesc. Era ciudat să
fii mort.
Deodată zări o figură cunoscută ce venea spre el, traversând piaţa.
— Noroc! spuse Paul.
— Noroc! răspunse Otto Silenus, care purta pe umăr o traistă de pânză.
32 Unul dintre legendarii cavaleri de la curtea regelui Arthur.
203
— De ce n-o dai unuia din băieţii de-aici? Ţi-ar lua-o, pentru câteva drahme.
— N-am niciun ban. Plăteşti dumneata?
— Da.
— În regulă. E cel mai bine. Presupun că eşti cu Margot?
— Locuiesc în vila ei. Dar ea e în Anglia.
— Păcat. Sperasem s-o găsesc aici. Totuşi cred că voi rămâne puţin. E loc şi pentru mine?
