Adesea e plătit de direcţie, sau, în orice caz, intră pe gratis.
Fireşte că în centru există un punct complet nemişcat, numai să-l poţi găsi: s-ar putea ca eu însumi să fi ajuns foarte aproape de punctul acela. Dar fireşte, profesioniştii îmi stau în drum. O mulţime de oameni se distrează agăţându-se 205
de roată ca să fie azvârliţi cât colo şi s-o ia de la-nceput. Cum mai zbiară şi râd! Pe urmă sunt ceilalţi, ca Margot, care se ţin cât mai departe cu putinţă şi-şi apără pielea, dar tot se distrează. Principalul lucru în legătură cu roata este însă, că, dacă nu vrei, nu e nevoie să te agăţi de ea. Oamenii îşi fac tot felul de idei despre viaţă şi ajung astfel să creadă că trebuie neapărat să intre în joc, chiar dacă nu le place. Nu oricui i se potriveşte jocul ăsta. Oamenii nu-şi dau seama că, atunci când spun „viaţă” denumesc două lucruri distincte. Pot denumi simpla existenţă, cu implicaţiile ei fiziologice, de creştere şi metabolism. Nu pot scăpa de asta nici măcar prin moarte – dar fiindcă moartea e inevitabilă îşi închipuie că şi cealaltă idee pe care şi-o fac despre viaţă e inevitabilă: îmbulzeala, brânciurile, efortul de a ajunge în centru… Iar când ajungem în centru, e ca şi cum nu ne-am urnit din loc.
E atât de bizar! Dumneata eşti unul dintre oamenii meniţi să
şadă pe scaune şi să se uite în tăcere la ceilalţi, ca să le treacă de urât. Într-un fel, te-ai suit pe roată, dar ai fost azvârlit numaidecât, izbindu-te zdravăn. Treaba asta merge cu Margot, care ştie să se agaţe, şi cu mine, care sunt în centru, dar dumneata eşti un temperament static. În locul acestei absurde împărţiri în sexe, ar trebui ca oamenii să fie clasificaţi în statici şi dinamici. Există o deosebire reală între ei, deşi n-aş putea să-ţi explic în ce constă. Probabil că sunt două specii diferite din punct de vedere spiritual. Am folosit odată într-un film ideea roţii. E o idee destul de cinematografică, nu crezi?… Dar ia spune-mi, pentru ce m-am întors pe terasă?
— Pentru o pilă de unghii.
— A, da, desigur. Nu cunosc ocupaţie mai plicticoasă şi mai inutilă decât generalizările pe marginea vieţii. Ai înţeles tot ce ţi-am spus?
— Cred că da.
— Pe viitor voi lua masa singur. Fii bun şi comunică-le servitorilor. Mă simt prost când vorbesc atâta. Noapte bună.
— Noapte bună, spuse Paul.
*
206
Câteva luni mai târziu, Paul se întoarse la colegiul Scone, după o absenţă de peste un an. Moartea îi anulase diplomele, dar nu şi cunoştinţele. Se prezentă cu succes la examenul de admitere şi intră încă o dată în vechiul său colegiu, cu pelerina-i de student şi cu o mustaţă groasă, de cavalerist.
Aceasta, laolaltă cu sfiiciunea lui naturală, îl deghizau perfect. Nimeni nu-l recunoscu. După îndelungi ezitări, se hotărî să-şi păstreze numele de Pennyfeather; iar capelanului îi spuse că nu de mult avusese la Scone un fel de văr.
— A avut un sfârşit foarte trist, spuse capelanul. Era un tânăr turbulent din cale-afară.
— Mi-era văr de departe, se grăbi să precizeze Paul.
— Sunt convins. Nu-i nicio asemănare între voi. Era un tip absolut degenerat.
Odăiaşul lui Paul îşi amintea şi el de nume:
— A mai stat odată un domn Pennyfeather pe palierul ăsta. Era un gentleman foarte ciudat. Poate că n-o să mă
credeţi, sir, dar obişnuia să-şi scoată hainele de pe el şi să
danseze noaptea în curte. Altminteri, însă, un gentleman liniştit şi cumsecade. O fi fost pesemne cam scrântit la cap.
Nu ştiu ce s-o fi ales de el. Unii spun c-ar fi murit în puşcărie.
Îi vorbi apoi lui Paul despre un student anamit care încercase să cumpere pe una dintre fiicele decanului.
În a doua duminică a trimestrului, capelanul îl chemă pe Paul la micul dejun şi-i spuse:
— E păcat că micul dejun universitar – brekker cum îi spuneam în tinereţea mea – dispare din uz. Oamenii nu mai au timp pentru aşa ceva. Zilnic, la ora nouă dimineaţa, încep cursurile, afară de duminică… Mai serveşte un rinichi, dacă
doreşti.
Mai era de faţă un profesor, un anume Sniggs, care-i spunea capelanului „Padre” – cam cu dispreţ, după cum i se păru lui Paul.
Mai era şi un absolvent de la alt colegiu, un student în teologie pe nume Stubbs – un tânăr grav, cu voce domoală şi cu nişte opinii bine chibzuite. El avu o mică discuţie cu 207
domnul Sniggs în legătură cu planurile pentru reconstrucţia bibliotecii Bodleiene. Paul îl susţinu.
A doua zi, Paul găsi pe masa lui cartea de vizită a lui Stubbs, îndoită într-un colţ. Se duse să-l caute pe Stubbs la Hertford, dar nu-l găsi. Îi lăsă o carte de vizită, îndoită întrun colţ. Două zile mai târziu, primi un bileţel de la Hertford:
Dragă Pennyfeather,
Mă întreb dacă ai vrea să vii marţea viitoare la un ceaila care vor lua parte secretând asociaţiei universitarepentru Liga Naţiunilor şi capelanul închisorii Oxford. Ar figrozav dac-ai putea veni.
Paul se duse şi avu prilejul să mănânce turte cu miere şi sandvişuri cu anchois. Atât urâtul şi potolitul secretar cât şi Stubbs i se părură foarte simpatici.
Cu timpul, Paul şi Stubbs ajunseră să facă plimbări împreună, în parcul Mesopotamia, spre Old Marston şi Beckley. Într-o după-amiază, înviorat de vremea răcoroasă, de plimbarea lor lungă şi de ceaiul băut, Stubbs semnă în cartea de oaspeţi cu numele Randall Cantuar.
Paul intră în asociaţia pentru Liga Naţiunilor şi în O.S.C.U.
Într-o bună zi, se duse împreună cu Stubbs şi alţi câţiva prieteni la închisoare, să-i viziteze pe deţinuţi şi să le cânte în cor.
— Ţi se lărgeşte orizontul când vezi toate aspectele vieţii, comentă Stubbs după aceea. Cât de mult au apreciat cântecele noastre, nefericiţii!
Într-o zi, Paul găsi în librăria din Blackwell o carte voluminoasă, care, potrivit spuselor vânzătorului, devenea rapid un bestseller. Cartea, intitulată Maica noastră Ţara Galilor, era semnată Augustus Fagan. Paul o cumpără şi o luă cu el. Stubbs o citise, aşa că spuse:
— E o operă foarte edificatoare. Statisticile privitoare la spitale sunt teribile. Crezi c-ar fi bine să organizăm o dezbatere pe tema asta împreună cu colegiul iezuiţilor?
Cartea avea ca dedicaţie: Soţiei mele, cadou de nuntă, şi 208
