— Presupun că da. Sunt absolut singur în vilă.
— Mi-am schimbat gândul. În cele din urmă cred c-o să
mă însor cu Margot.
— Mă tem că-i prea târziu.
— Prea târziu?
— Da, s-a măritat cu un altul.
— Nu m-am gândit niciodată la posibilitatea asta. Dar nu face nimic. Cu cine s-a măritat? Cu deşteptul ăla de Maltravers?
— Da, dar între timp el şi-a schimbat numele: acum îi spune vicontele Metroland.
— Ce nume caraghios!
Urcară împreună colina.
— Am fost de curând în Grecia, să văd clădirile de-acolo, spuse profesorul Silenus.
— Ţi-au plăcut?
— Sunt nespus de urâte. Dar am văzut câteva capre drăguţe… Parcă te trimiseseră la închisoare.
— Da, m-au trimis, dar am ieşit.
— Sigur că trebuia să fi ieşit. N-a fost plăcut acolo?
— Nu cine ştie ce.
— Ciudat! Crezusem c-o să ţi se potrivească de minune.
Dar nu poţi şti niciodată ce anume li se potriveşte oamenilor.
Servitorii lui Margot nu se arătară surprinşi de sosirea unui nou oaspete.
— Cred c-o să rămân multă vreme aici, spuse profesorul Silenus după cină. Nu mai am niciun ban. Pleci curând?
— Da, mă întorc la Oxford, să învăţ teologia.
— Foarte bine faci… Parcă aveai mustaţă, nu-i aşa?
întrebă el după un timp.
204
— Nu, răspunse Paul. Abia acum mi-o las. Nu vreau să fiu recunoscut când m-oi întoarce în Anglia.
— Cred că eşti mai urât aşa, spuse profesorul Silenus. Ei, şi-acum, trebuie să mă duc la culcare.
— Ai dormit mai bine în ultima vreme?
— De două ori, de când te-am văzut. Cam asta-i media mea. Noapte bună.
Zece minute mai târziu, se întoarse pe terasă într-o pijama de mătase şi un halat vechi de pânză.
— N-ai să-mi împrumuţi o pilă de unghii? îl întrebă.
— E una pe mesuţa mea de toaletă.
— Mulţumesc.
Dar nu se duse acolo, ci merse până la balustradă şi se aplecă privind spre mare.
— E bine că te-ai hotărât să te faci preot, spuse el în cele din urmă. Oamenii îşi fac tot felul de idei despre ceea ce numesc viaţă. Şi apucă pe căi greşite. Cred că preoţii sunt de vină, în primul rând. Vrei să-ţi vorbesc despre viaţă?
— Da, te rog, spuse Paul, politicos.
— Ei bine, e ca roata norocului de la Luna Park. Ai văzut-o vreodată?
— Nu.
— Plăteşti cinci franci şi intri într-o încăpere cu şiruri de scaune de jur împrejur, iar în mijloc e un podium făcut dintr-un disc mare de lemn lustruit, care se învârte repede. La început şezi şi te uiţi la ceilalţi. Toţi încearcă să şadă în roată, dar sunt azvârliţi mereu şi asta-i face să râdă. Râzi şi tu, căci e foarte amuzant.
— N-am impresia că seamănă prea mult cu viaţa, spuse Paul, cam trist.
— Ba da. Cu cât te apropii de centrul roţii, cu atât se mişcă mai încet, şi cu atât mai uşor e să şezi pe ea. În centru stă de-obicei un om care uneori execută un fel de dans.
