Aerul era rece pe fluviu, dar era o zi senină, iar razele soarelui ne înveseleau.
Apele scădeau cu repeziciune, iar eu aveam grijă să nu pierdem nici o clipă
ajutorul lor, iar vâslitul nostru nu slăbea şi înaintam binişor. Pe nesimţite, cum refluxul continua să ne poarte, ne‑am îndepărtat din ce în ce mai mult de pădurile şi dealurile din vecinătăţile Londrei şi am coborât tot mai jos pe fluviu, printre maluri noroioase. Totuşi, refluxul încă ne mai împingea şi când am depăşit Gravesend. Cum călătorul nostru era bine înfăşurat în mantaua sa, am trecut dinadins la o lungime sau două de barcă de bacul vămii fluviale şi, ceva mai departe, pentru a regăsi curentul principal, de‑a lungul a două vase cu emigranţi şi pe sub bompresul unei corăbii mari, de pe puntea căreia ne priveau nişte soldaţi. Îndată ce refluxul începu să încetinească şi vasele ancorate să se legene, acestea se răsuciră deodată cu provele spre Londra, ca să profite de flux şi să urce spre Pool, îngrămădindu‑se în jurul nostru ca o adevărată flotă. Noi ne‑
am retras mai spre mal, ca să fim cât mai feriţi de curent cu putinţă, ţinându‑ne departe de ochiurile cu ape mici şi de malurile mocirloase.
Vâslaşii noştri erau destul de odihniţi, din pricină că, din când în când, lăsaseră barca să înainteze numai împinsă de reflux un minut sau două, astfel încât acum nu aveau nevoie mai mult de un sfert de oră ca să‑şi refacă puterile pe de‑a‑ntregul. Am oprit la mal, trăgând barca printre nişte pietre alunecoase, ca să mâncăm şi să bem din proviziile noastre, uitându‑ne în jur cu luare‑
aminte. Locurile semănau foarte tare cu ţinutul mlaştinilor mele, joase şi monotone, cu un orizont întunecat, prin care fluviul şerpuia în numeroase meandre şi doar balizele de pe apele sale se învârteau şi se suceau, în vreme ce restul peisajului părea încremenit şi amuţit - deoarece acum ultimul vas din flota întâlnită mai devreme cotea după ultima porţiune de mal înalt pe care o depăşiserăm, iar ultimul şlep verde, încărcat cu paie şi având pânze maronii, îl urma la mică distanţă. Câteva şlepuri cu lest, construite de parcă ar fi fost cele dintâi imitaţii grosolane ale unor bărci făcute de copii, zăceau adânc afundate în mâl. Un far mic şi ghebos, înfipt în nişte pari, stătea ca un olog în nămol pe picioroangele şi cârjele sale. Şi din mâl se mai iţeau nişte ţăruşi năclăiţi, nişte bolovani năclăiţi, câţiva stâlpi indicatori şi nişte stadii pentru flux năclăite, şi un vechi debarcader şi o clădire fără acoperiş, înghiţite de mâl, şi aproape totul în jurul nostru nu era decât nemişcare şi noroi.
Pornirăm din nou pe apă, descurcându‑ne cum puteam. Vâslitul era mult mai greu acum, dar Herbert şi Startop nu s‑au lăsat şi au vâslit mereu până la apusul soarelui. Pe la ceasul acela, fluviul ne mai ridicase puţin, astfel încât puteam zări peste mal. Vedeam soarele roşu, imediat deasupra pământului, colorându‑l în purpuriu, deşi se prefăcea cu iuţeală în negru. Vedeam şesul pustiu şi mlăştinos, iar la mare depărtare, platoul înalt, şi între acesta şi noi părea să nu fie nici o urmă de viaţă, în afară de câte un pescăruş din apropiere, zburând trist, din când în când.
Cum noaptea se lăsa repede şi cum luna, aflată în al treilea pătrar, nu se grăbea să răsară, am ţinut un sfat, unul scurt, căci era limpede că drumul nostru trebuia să se întrerupă la prima tavernă singuratică pe care am fi găsit‑o. Aşadar, băieţii cufundară vâslele în apă încă o dată, în timp ce eu iscodeam malul să
zăresc orice ar fi semănat cu o casă. Am continuat să înaintăm, vorbind rar, încă
vreo patru sau cinci mile monotone. Se făcuse foarte frig, iar un şlep cu cărbuni, venind către noi, cu un foc bun la cambuză, scoţând fum şi strălucind, ni se păru un adăpost minunat. Noaptea era neagră şi aşa avea să rămână până dimineaţă.
Geana de lumină care rămăsese părea să vină mai degrabă de la fluviu decât din cer, căci ramele, afundându‑se în apă, loveau cele câteva stele oglindite în ea.
În atmosfera aceea lugubră, fireşte că ne chinuia pe toţi gândul că eram urmăriţi. În creşterea lui, fluxul lovea cu putere malul, la intervale neregulate, şi ori de câte ori un zgomot din acesta ajungea până la urechile noastre, negreşit unul sau altul dintre noi tresărea şi întorcea speriat ochii într‑acolo. Ici‑colo, curentul scobise în mal nişte intrânduri mici, pe care toţi le bănuiam şi le cercetam cu privirea. Uneori mai zicea câte unul, cu voce şoptită: „Ce‑a fost vălurirea aceea?” Sau altul: „Aceea de colo este o barcă?” După care cădeam într
‑o tăcere de moarte şi eu mă gândeam, în culmea neliniştii, ce zgomot puternic făceau vâslele în furcheţii care le ţineau prinse de marginea bărcii.
În cele din urmă, zărirăm o lumină şi un acoperiş şi, curând, alunecam de‑
a lungul unui chei micuţ, făcut din pietre adunate de prin apropiere. Lăsându‑i pe ceilalţi în barcă, sării pe mal şi descoperii că lumina venea de la fereastra unei cârciumi. Era un loc destul de murdar şi aş îndrăzni să spun că le era bine cunoscut contrabandiştilor, dar în bucătărie ardea un foc zdravăn, se găseau de mâncat ouă şi şuncă şi de băut fel de fel de tării. De asemenea, mai erau şi două
odăi cu câte două paturi - „de bine, de rău”, cum zise cârciumarul. Nu mai era nimeni în toată casa, în afară de cârciumar, de nevastă‑sa şi de o făptură
bărbătească cu părul albit, „omul” cheiului, atât de slinos şi de jegos de parcă tot el ar fi fost deopotrivă şi stadia de apă joasă de pe mal.
Însoţit de acest ajutor, mă întorsei la tovarăşii mei şi debarcarăm cu toţii, luând vâslele, cârma, cangea şi restul lucrurilor şi urcând barca pe mal, pentru noapte. Am mâncat pe săturate lângă focul din bucătărie, după care ne‑am împărţit odăile: Herbert şi Startop într‑una, eu şi călătorul nostru în cealaltă.
Descoperirăm că aerul fusese cu grijă înlăturat din amândouă, de parcă ar fi fost dăunător vieţii, şi că sub pături erau îndesate mai multe haine murdare şi cutii goale decât mi‑aş fi putut închipui că poate avea familia cârciumarului. Totuşi, ne socotirăm norocoşi, pentru că un adăpost mai singuratic nici c‑am fi putut găsi.
Pe când ne încălzeam liniştiţi oasele la foc, după ce ne ospătaserăm, „omul” -
care şedea într‑un colţ şi avea o pereche de încălţări puhave, pe care ţinuse să ni le arate în timp ce noi mâncam ouăle cu şuncă, ca pe nişte relicve de preţ, de care făcuse rost în urmă cu vreo câteva zile, din picioarele unui marinar înecat, ieşit la mal - mă întrebă dacă n‑am văzut o luntre mare, cu patru lopeţi, urcând cu fluxul. Când îi răspunsei că nu, el zise că, atunci, pesemne c‑o apucaseră în josul fluviului, dar „o porniseră în sus”, când plecaseră de aici.
― S‑or fi gândit mai bine, zise „omul”, şi, dintr‑o pricină sau alta, or fi coborât.
― O luntre cu patru lopeţi, ai spus? întrebai eu.
― Cu patru lopeţi şi cu doi inşi pe bancă.
― Au coborât pe mal aici?
― Au intrat încoace, cu un urcior de piatră de vreo două galoane, după bere.
Tare mi‑ar mai fi plăcut să le pun vreo spurcăciune în bere sau nişte prafuri care să le răscolească măruntaiele.
― De ce?
― Ştiu eu de ce, zise „omul”.
Vorbea cu o voce mocirloasă, de parcă mâlul îi intrase şi‑n gâtlej.
― El crede, zise cârciumarul - un bărbat rareori vizitat de gânduri, cu ochi spălăciţi, care părea să aibă multă încredere în sluga lui - el crede că ar fi fost ceea ce nu erau.
― Ştiu eu ce cred, stărui „omul”.
― Şi tu crezi că erau de la vamă, omule? întrebă cârciumarul.
― Da.
― Atunci greşeşti, omule.
― Oare!
Cu nenumăratele înţelesuri din răspunsul său şi cu încrederea neţărmurită
în părerile sale, „omul” îşi scoase unul din pantofii umflaţi de apă, se uită
înăuntru, scutură vreo câteva pietricele pe podeaua bucătăriei şi îl încălţă la loc.
Făcu toate acestea cu aerul unuia care are atâta dreptate încât îşi îngăduie să
