Charles Dickens
MARILE SPERANŢE
Capitolul I
Numele meu de familie, după tată, fiind Pirrip, iar numele meu de botez fiind Philip, limba mea de copil mic n‑a reuşit să pronunţe din acestea două nimic mai mult şi mai desluşit decât Pip. Şi, pentru că eu îmi ziceam Pip, tot Pip mi‑au zis şi ceilalţi.
Dacă spun că Pirrip este numele de familie al tatălui meu, îmi întemeiez afirmaţia pe piatra lui de mormânt şi pe spusele surorii mele - doamna Joe Gargery, măritată cu fierarul. Cum nu mi‑am văzut niciodată tatăl sau mama, nici vreun portret al vreunuia dintre ei (căci au trăit cu mult înainte de a apărea fotografii), mi‑am închipuit înfăţişarea lor, fără să‑mi dau seama de ce, după
cum arătau pietrele lor de mormânt. Forma literelor de pe piatra tatălui meu mi
‑a sădit în minte ciudata convingere că fusese un bărbat solid, îndesat, cu părul negru şi creţ. După forma şi rotunjimea literelor din inscripţia „De asemenea, Georgiana, soţia celui de mai sus”, am tras concluzia, cu judecata mea de copil, că mama fusese pistruiată şi bolnăvicioasă. Cât despre cele cinci pietre micuţe ca nişte tăbliţe de scris, fiecare de aproape un picior şi jumătate lungime, înşiruite lângă mormântul lor, închinate amintirii celor cinci fraţi mai mici ai mei - care au renunţat foarte devreme să‑şi câştige dreptul la viaţă în lupta aceasta pe care o purtăm cu toţii -, sunt şi acum sub înrâurirea convingerii mele de atunci, păstrată cu sfinţenie, că toţi se născuseră întinşi pe spate, cu mâinile în buzunarele pantalonilor şi că nu şi le scoseseră niciodată de‑acolo, în puţinul timp cât trăiseră.
Locuiam într‑un ţinut mlăştinos, la gurile unui râu, mai bine zis într‑o buclă
pe care o făcea acesta, la vreo douăzeci de mile depărtare de mare. Cred că am căpătat cea dintâi impresie foarte clară şi cuprinzătoare despre cum stăteau lucrurile într ‑ o memorabilă după ‑ amiază târzie şi friguroasă. Atunci am descoperit, fără nici o urmă de îndoială, şi că locul acela mohorât şi năpădit de urzici era cimitirul; şi că Philip Pirrip, răposat al acelei parohii, şi, de asemenea, Georgiana, soţia celui de mai sus, erau morţi şi îngropaţi; şi că Alexander, Bartholomew, Abraham, Tobias şi Roger, pruncii abia născuţi ai celor dinainte, erau, de asemenea, morţi şi îngropaţi; şi că şesul acela întunecat şi sălbatic, de dincolo de cimitir, întretăiat de şanţuri, de valuri de pământ şi de zăgazuri, pe care păşteau, ici‑colo, cirezi de vite, era mlaştina; şi că, dincolo de ea, linia plumburie de jos era râul; şi că întinderea necunoscută, de şi mai departe, dinspre care venea vântul, era marea; şi că ghemotocul de carne care începuse să
tremure şi să se smiorcăie înfricoşat de toate acestea, era Pip.
― Ţine‑ţi gura! strigă o voce înfiorătoare şi, în clipa următoare, un om sări în picioare dintre morminte, lângă portalul bisericii. Fără gălăgie, împeliţatule mic, ori îţi iau gâtu’!
Era un om fioros, îmbrăcat în haine cenuşii, grosolane, şi cu un inel de fier
greu la picior. Un om fără pălărie, cu încălţările scâlciate şi cu o cârpă zdrenţuită
legată în jurul capului. Un om care se cufundase în apă, care se vârâse în noroi, care îşi zdrelise picioarele de pietre şi se julise de cremene, care se înţepase în urzici şi se sfâşiase prin mărăcini; care şchiopăta şi tremura, se holba la mine şi mormăia; şi ai cărui dinţi clănţăneau când m‑a apucat de bărbie.
― Oh! Nu‑mi tăiaţi gâtul, domnule, m‑am milogit eu îngrozit. Vă rog să n‑o faceţi, domnule!
― Ia s‑auzim cum te cheamă! zise omul. Repejor!
― Pip, domnule.
― Înc‑o dată, zise omul, holbându‑se la mine. Dă‑i drumul!
― Pip. Pip, domnule.
― Ia arată‑ne unde stai, zise omul. Arată cu degetu’!
I‑am arătat cu degetul unde se afla satul, care se vedea pe bucata netedă de ţărm, printre arinii şi copacii retezaţi, la o milă sau ceva mai mult distanţă de biserică.
După ce s‑a uitat câteva clipe la mine, omul m‑a întors cu capul în jos şi cu picioarele în sus şi mi‑a golit buzunarele. Nu era nimic în ele, în afară de o bucată
de pâine. Când biserica reveni la poziţia sa - căci omul fusese atât de iute şi de puternic încât mi‑o răsturnase cu susul în jos înaintea ochilor, de‑i văzusem deodată turla sub picioarele mele - cum ziceam, când biserica reveni la poziţia sa, m‑am trezit aşezat pe piatra înaltă a unui mormânt, tremurând, în vreme ce el îmi mânca bucata de pâine cu lăcomie.
― Mă, ţâcă, zise omul, lingându‑şi buzele, da’ ce obraji bucălaţi ai!
Cred că într‑adevăr erau bucălaţi, deşi la vremea aceea eram prea scund pentru vârsta mea şi pirpiriu.
― Afurisit să fiu dacă nu i‑aş mânca, zise omul, clătinând ameninţător din cap, şi dacă nu tare‑mi mai vine s‑o fac!
Mi‑am exprimat speranţa, cu toată seriozitatea, că n‑avea s‑o facă şi m‑am încleştat şi mai tare de piatra de mormânt pe care mă pusese, pe de‑o parte, ca să
mă ţin şi, pe de alta, ca să nu izbucnesc în plâns.
― Auzi, ia fii atent! zise omul. Unde‑i mama ta?
― Colo, domnule! răspunsei.
El tresări, făcu grăbit vreo câţiva paşi, apoi se opri şi se uită peste umăr.
― Colo, domnule! îi explicai eu, timid. „De asemenea, Georgiana.” Aceea e mama mea.
― A! zise el, întorcându‑se. Şi cel lungit lângă mamă‑ta este taică‑tău?
― Da, domnule, răspunsei. El este, „răposat al acestei parohii”.
― Aha! mormăi el atunci, chibzuind. Şi tu cu cine stai - presupunând că o să
ţi se facă hatârul să mai stai undeva, lucru pe care nu l‑am hotărât încă?
― Cu sora mea, domnule... doamna Joe Gargery... nevasta lui Joe Gargery, fierarul, domnule.
― Fierar zici? făcu el şi se uită în jos, la piciorul lui.
După ce‑şi plimbă de vreo câteva ori privirea încruntată de la piciorul lui la mine, veni mai aproape de piatra mormântului pe care stăteam, mă înşfăcă de mâini şi mă înclină pe spate, ţinându‑mă cât să nu cad, astfel încât ochii lui se uitau, şi mai fioroşi, în jos, către mine, iar ai mei se uitau neajutoraţi, în sus, către el.
― Auzi, ia fii atent! zise el. Se pune întrebarea dacă meriţi să fii lăsat în viaţă.
