― Şi, mă rog, de ce‑ai fost la cimitir, aş vrea să ştiu?! strigă sora mea.

― Nu ştiu, am scheunat eu.

― Nu ştiu! replică sora mea. N‑o să mai fac niciodată. Cunosc! Iar eu pot să

spun, cu mâna pe inimă, că niciodată nu mi‑am mai scos şorţul ăsta de când te

‑ai născut tu. Nu era destul să fiu nevastă de fierar - şi ăsta să fie Gargery -, mai trebuia să‑ţi fiu şi ţie mamă!

Cum priveam nemângâiat focul, gândurile mele s‑au abătut, curând, de la subiect. Căci, în tăciunii răzbunători de dinaintea ochilor mei, îmi apărură

fugarul din mlaştină cu inelul de fier la picior, flăcăul misterios, pila, mâncarea şi jurământul cumplit pe care trebuia să mi‑l ţin, că voi fura din casa care mă

adăpostea.

― Ha! făcu doamna Joe, aşezând‑o pe „scărmănătoare” la locul ei. Cimitir!

Nu zău! Vă e uşor să spuneţi cimitir, vouă, ăstora doi!

Unul dintre noi, de fapt, nu deschisese gura deloc.

―...Voi, ăştia doi, o să mă duceţi pe mine la cimitir, într‑una din zilele astea, şi oho! Ce pereche mi‑i‑i‑nunată o să mai faceţi fără mine!

Cum ea începuse să se ocupe de cele trebuincioase pentru ceai, Joe îşi lăsă

privirea în jos, către mine, peste piciorul său, de parcă mă cântărea şi se cântărea şi pe el, calculând într‑adevăr ce pereche am fi putut noi doi să alcătuim, în tristele împrejurări care ni se preziseseră. Apoi îşi duse mâna la perciunii din dreapta, urmărind‑o pe doamna Joe, cu ochii lui albaştri, aşa cum făcea de obicei când izbucnea vreo furtună.

Sora mea avea un fel foarte hotărât, care nu suferea niciodată vreo abatere, de a pregăti pâinea cu unt pentru noi. Mai întâi, cu mâna stângă, sprijinea codrul de pâine, iute şi cu putere, în pieptarul şorţului ei - de unde întotdeauna rămânea înfipt în pâine ba câte‑un bold, ba câte‑un ac de cusut, care ajungea, apoi, în gura vreunuia din noi. După aceea, lua puţin din bucata de unt (nu prea mult) pe vârful cuţitului şi îl întindea pe pâine cu mişcările unui spiţer care prepară o alifie - folosindu‑se de ambele feţe ale lamei cuţitului, plesnindu‑l peste pâine cu îndemânare, netezind şi potrivind untul până în marginile cojii.

Apoi, dintr‑o singură trecere de cuţit, de jur împrejurul suprafeţei unse, curăţa untul care depăşise coaja şi tăia coltucul de‑a latul, cu o mişcare de ferăstrău, obţinând o felie foarte groasă de pâine, pe care, în cele din urmă, înainte de a o desprinde de tot, o despica pe din două, jumătate pentru Joe şi jumătate pentru mine.

De data aceasta, cu toate că îmi era foame, n‑am îndrăznit să‑mi mănânc felia. Simţeam că trebuia să pun ceva deoparte pentru înfricoşătoarea mea cunoştinţă din mlaştină şi pentru şi mai înfricoşătorul său tovarăş, flăcăul. Ştiam că doamna Joe se arăta foarte zgârcită cu proviziile casei şi că s‑ar fi putut să nu găsesc nimic în dulap, când aveam să caut de mâncare. Aşadar, m‑am hotărât să

îmi ascund felia de pâine pe cracul pantalonilor.

Hotărârea necesară îndeplinirii acestui plan mi se părea cumplită. Era de parcă ar fi trebuit să mă hotărăsc să sar din vârful unei case înalte sau să m‑

azvârl într‑o apă foarte adâncă. Iar lucrurile erau şi mai complicate din pricina lui Joe, care n‑avea habar de nimic. Atât din pricina micii masonerii dintre noi, despre care am mai pomenit şi care ne unea ca tovarăşi de suferinţă, cât şi din pricina bunăvoinţei camaradereşti pe care mi‑o arăta Joe, era obiceiul nostru ca, seara, să ne comparăm muşcăturile, ridicând feliile unul spre celălalt, din când

în când, pentru a ni le admira, ceea ce ne îmboldea la noi încercări de acelaşi fel.

În seara aceasta, Joe mă invită de vreo câteva ori să particip la întrecerea noastră

obişnuită, arătându‑mi felia sa, care se micşora cu mare repeziciune, dar, de fiecare dată, mă văzu stând cu ceaşca galbenă de ceai pe un genunchi şi cu felia de pâine, neatinsă, pe celălalt. În cele din urmă, în disperare de cauză, am socotit că trebuia să duc la bun sfârşit acţiunea la care mă gândeam şi că trebuia s‑o fac în modul cel mai puţin bătător la ochi, având în vedere împrejurările. Aşadar, am profitat de clipa în care Joe tocmai îşi întorsese ochii de la mine şi mi‑am strecurat felia cu unt pe un crac al pantalonilor.

În mod vădit, Joe nu era în apele sale, din pricina presupusei mele lipse de poftă de mâncare, şi muşcă gânditor din felia lui, de care părea că nu se mai bucură. O învârti şi o suci în gură mai multă vreme decât de obicei, mestecând îndelung la ea, înainte de a o înghiţi, în cele din urmă, ca pe o doctorie. Se pregătea să mai muşte o dată şi tocmai îşi aplecase capul într‑o parte, ca s‑o poată apuca mai bine, când îi căzură privirile asupra mea şi descoperi că felia mea de pâine cu unt dispăruse.

Uimirea şi nedumerirea cu care Joe încremeni, cu felia la gură, holbându‑se la mine, erau mult prea bătătoare la ochi pentru a‑i scăpa surorii mele.

― Acum ce mai e? întrebă ea răstit, punându‑şi ceaşca jos.

― Nu se face, ştii? murmură Joe către mine, clătinând din cap mustrător şi plin de gravitate. Pip, bătrâne, te prosteşti! O să se înţepenească undeva. Nu se poate s‑o fi mestecat, Pip!

― Acum ce mai e? repetă sora mea, mai răstit ca prima oară.

― Dacă poţi să tuşeşti şi să dai afară măcar o bucăţică, Pip, te sfătuiesc s‑o faci, zise Joe, cuprins de panică. Las‑o încolo de bună purtare, că sănătatea ta e mai de preţ!

Între timp, sora mea ajunsese la capătul răbdării, aşa că se repezi la Joe, îl apucă de perciuni cu amândouă mâinile şi‑l dădu cu capul de peretele din spatele lui de vreo câteva ori, în vreme ce eu stăteam în colţul meu, privind scena vinovat.

― Ei, şi acum, poate că o să‑mi spui despre ce este vorba, zise sora mea cu răsuflarea tăiată, în loc să te holbezi aşa, ca un porc înjunghiat!

Joe se uită neajutorat la ea, apoi mai luă o muşcătură, deznădăjduit, şi se uită iarăşi la mine.

― Zău, Pip, zise Joe solemn şi vorbind cu dumicatul în gură, pe un ton confidenţial, de parcă n‑am fi fost de faţă decât noi doi. Tu şi cu mine am fost dintotdeauna buni prieteni şi ştii că nu te‑aş pârî nici în ruptul capului. Dar o astfel de...

Îşi împinse scaunul în lături, cercetând podeaua dintre mine şi el, apoi, ridicându‑şi iar privirea la mine, reluă:

―...dar nu s‑a mai pomenit să‑nghiţi atâta pe nerăsuflate!

― A înghiţit pe nerăsuflate, zici? sări sora mea.

― Zău, bătrâne, urmă Joe, uitându‑se la mine fără să‑i acorde nici o atenţie doamnei Joe, continuând să‑şi ţină dumicatul în obraz. Şi eu mai înghiţeam uneori pe nerăsuflate, când eram de vârsta ta... ba chiar destul de des... şi, când eram eu copil, treceam drept unul dintre cei mai mari hulpavi. Dar n‑am mai văzut până acum pe cineva să înghită aşa ca tine, Pip, şi mare minune că n‑ai

murit din asta!

Sora mea făcu un singur salt până la mine şi mă apucă de păr. Nu‑mi spuse nimic altceva decât îngrozitoarele cuvinte:

― Vino să‑ţi dau doctoria!

Câţiva barbari din tagma felcerilor, reînviaseră, pe atunci, moda apei de catran, drept un medicament excelent, iar doamna Joe avea întotdeauna o rezervă de aşa ceva în dulap, ferm încredinţată că leacul acesta avea cu atât mai multe virtuţi cu cât era mai dezgustător. În cele mai bune cazuri, mi se administra mai puţin din acest elixir, în chip de întremător deosebit de eficace, deşi îmi dădeam seama, în timp ce mergeam pe drum, că duhneam ca un gard proaspăt văcsuit. În seara aceasta, mai cu seamă, gravitatea cazului meu impuse un sfert de galon

din această licoare, care îmi fu vârâtă pe gât, spre desăvârşirea „uşurării”

mele, de către doamna Joe, în timp ce îmi ţinea capul la subsuoară, cum se ţine o cizmă într‑o trăgătoare de cizme. Joe a scăpat cu numai o litră (pe care o înghiţi, de voie, de nevoie, în timp ce stătea în faţa focului, mestecând încet şi cugetând), sub pretextul că de bună seamă fusese şi el întors pe dos. Ca să spun drept, mie mi s‑a părut că, dacă mai înainte poate nu fusese întors pe dos, neîndoielnic a fost după aceea.

Cugetul este un lucru groaznic, când începe să mustre un om mare sau un băieţel. Iar când, în cazul unui băieţel, povara aceasta tainică apasă asupra lui în acelaşi timp cu o altă povară tainică, ascunsă pe cracul pantalonilor, ea devine (după cum pot depune mărturie) o pedeapsă de neîndurat. Conştiinţa vinovată că

urma s‑o jefuiesc pe doamna Joe - nici o clipă nu mi‑a trecut prin minte că o să

‑l jefuiesc, deopotrivă, şi pe Joe, căci nu m‑am gândit niciodată la vreun lucru din casa aceea ca aparţinându‑i lui -, laolaltă cu grija de a ţine mereu o mână

peste felia mea de pâine cu unt, fie că eram aşezat, fie că eram trimis la bucătărie cu vreo însărcinare oarecare, aproape că mă scotea din minţi. Apoi, când vântul dinspre mlaştină înteţise puterea şi strălucirea focului, mi se părea că aud, de afară, glasul omului cu fier la picior, care mă silise să jur că voi păstra secretul, strigându‑mi că nu mai putea şi nu mai voia să flămânzească până a doua zi şi că

trebuia să primească de mâncare neîntârziat. Alteori, mă întrebam: dacă flăcăul, care abia de putuse fi oprit să nu‑şi înfigă ghearele în măruntaiele mele, se va lăsa mânat de nerăbdarea firii sale sau va greşi momentul, socotind că are dreptul la inima şi ficaţii mei în noaptea aceasta şi nu mâine? Dacă vreodată i s

‑a ridicat cuiva părul măciucă de groază, de bună seamă că mie, atunci, aşa mi s

‑a întâmplat. Deşi poate că nimănui nu i s‑a întâmplat asta vreodată.