Era un om blând, cumsecade, uşor de dus de nas şi mai sărman cu duhul, dragul de el, un soi de Hercule, atât ca forţă a braţelor, cât şi ca slăbiciune.
Sora mea, doamna Joe, cu părul şi ochii negri, avea o piele atât de roşie, încât uneori mă întrebam dacă nu cumva, când se spăla, folosea, în loc de săpun,
o răzătoare. Era înaltă şi costelivă, şi purta aproape întotdeauna un şorţ de pânză
grosolană, strâns în jurul trupului cu două cordoane şi cu un pieptar ca o platoşă, întotdeauna plin de bolduri şi de ace de cusut. În faptul că purta mai mereu acest şorţ, sora mea vedea un mare merit şi, totodată, un aspru reproş la adresa lui Joe. Eu, unul, nu prea înţelegeam motivul pentru care trebuia să‑l poarte, cum nu înţelegeam nici de ce, dacă ţinea să‑l poarte, nu putea să‑l dea jos în nici o zi din viaţa ei.
Fierăria lui Joe era lipită de casă, o casă de lemn, aşa cum erau, la vremea aceea, mai toate locuinţele de prin ţinut. Când m‑am întors în fuga mare de la cimitir, fierăria era închisă, iar Joe stătea în bucătărie, singur. Cum Joe şi cu mine eram tovarăşi de suferinţă şi ne împărtăşeam unul altuia secretele, acum, de îndată ce ridicai ivărul de la uşă şi‑i aruncai o privire furişă, Joe, care stătea lângă cămin, în celălalt capăt al bucătăriei, se grăbi să‑mi spună un astfel de secret:
― Doamna Joe a ieşit de zece ori afară, să se uite înaintea ta, Pip. Şi acum este tot acolo, pentru a unsprezecea oară.
― E afară, zici?
― Da, Pip, întări Joe. Ba mai mult, a luat şi „scărmănătoarea” cu ea!
Auzind această veste înfricoşătoare, m ‑ am apucat să învârt în neştire singurul nasture al jiletcii mele, privind abătut spre foc. „Scărmănătoarea” era o cravaşă cu măciulia ca dată cu ceară, într‑atât de lustruită era de cât intrase în contact cu preascărmănata mea făptură.
― Se tot aşeza şi se tot ridica, până când a înşfăcat „scărmănătoarea” şi, ieşindu‑şi din fire, s‑a năpustit pe uşă afară. Aşa a făcut! zise Joe, aţâţând uşurel focul cu vătraiul printre barele grătarului şi uitându‑se la el. Şi‑a ieşit din fire şi s‑a repezit pe uşă, Pip.
― A ieşit de mult, Joe? îl întrebai eu, căci întotdeauna mă purtam cu el socotindu‑l un copil mai mare, egalul meu şi atâta tot.
― Păi, zise Joe, aruncându‑şi ochii către pendula olandeză, de când şi‑a ieşit din fire şi până ce ţi‑am spus eu asta, ultima oară, s‑au făcut vreo cinci minute, Pip. Uite‑o că vine! Vâră‑te după uşă, bătrâne, şi trage prosopul peste tine!
I‑am urmat îndemnul. Sora ‑mea, doamna Joe, dând uşa de perete şi descoperind o piedică în calea acesteia, ghici numaidecât pricina şi o însărcină pe
„scărmănătoare” să cerceteze mai îndeaproape. Sfârşi prin a mă azvârli lui Joe -
serveam adesea drept proiectil conjugal -, care, bucuros să mă primească în orice condiţii, m ‑a trecut dincolo de cămin, postându ‑ şi liniştit în faţa mea, ca apărare, piciorul său uriaş.
― Unde mi‑ai fost, pui de maimuţă? zise doamna Joe, bătând din picior.
Spune‑mi imediat ce‑ai făcut, că mi‑ai scos sufletul şi mi‑ai mâncat zilele, altminteri te scot cu mâna mea din cotlonul ăla, chiar de‑ar trebui să mă lupt cu cincizeci de Pip şi cinci sute de Gargery!
― M‑am dus doar până la cimitir, am scâncit eu de pe scăunelul meu, plângând şi frângându‑mi mâinile.
― Cimitir? repetă sora mea. Dacă n‑aş fi fost eu, ai fi fost tu de mult în cimitir şi‑ai fi rămas acolo! Cine te‑a crescut pe palme?
― Tu, răspunsei eu.
― Şi, mă rog, de ce‑ai fost la cimitir, aş vrea să ştiu?! strigă sora mea.
― Nu ştiu, am scheunat eu.
― Nu ştiu! replică sora mea. N‑o să mai fac niciodată. Cunosc! Iar eu pot să
spun, cu mâna pe inimă, că niciodată nu mi‑am mai scos şorţul ăsta de când te
‑ai născut tu. Nu era destul să fiu nevastă de fierar - şi ăsta să fie Gargery -, mai trebuia să‑ţi fiu şi ţie mamă!
Cum priveam nemângâiat focul, gândurile mele s‑au abătut, curând, de la subiect. Căci, în tăciunii răzbunători de dinaintea ochilor mei, îmi apărură
fugarul din mlaştină cu inelul de fier la picior, flăcăul misterios, pila, mâncarea şi jurământul cumplit pe care trebuia să mi‑l ţin, că voi fura din casa care mă
adăpostea.
― Ha! făcu doamna Joe, aşezând‑o pe „scărmănătoare” la locul ei. Cimitir!
Nu zău! Vă e uşor să spuneţi cimitir, vouă, ăstora doi!
Unul dintre noi, de fapt, nu deschisese gura deloc.
―...Voi, ăştia doi, o să mă duceţi pe mine la cimitir, într‑una din zilele astea, şi oho! Ce pereche mi‑i‑i‑nunată o să mai faceţi fără mine!
Cum ea începuse să se ocupe de cele trebuincioase pentru ceai, Joe îşi lăsă
privirea în jos, către mine, peste piciorul său, de parcă mă cântărea şi se cântărea şi pe el, calculând într‑adevăr ce pereche am fi putut noi doi să alcătuim, în tristele împrejurări care ni se preziseseră. Apoi îşi duse mâna la perciunii din dreapta, urmărind‑o pe doamna Joe, cu ochii lui albaştri, aşa cum făcea de obicei când izbucnea vreo furtună.
Sora mea avea un fel foarte hotărât, care nu suferea niciodată vreo abatere, de a pregăti pâinea cu unt pentru noi. Mai întâi, cu mâna stângă, sprijinea codrul de pâine, iute şi cu putere, în pieptarul şorţului ei - de unde întotdeauna rămânea înfipt în pâine ba câte‑un bold, ba câte‑un ac de cusut, care ajungea, apoi, în gura vreunuia din noi. După aceea, lua puţin din bucata de unt (nu prea mult) pe vârful cuţitului şi îl întindea pe pâine cu mişcările unui spiţer care prepară o alifie - folosindu‑se de ambele feţe ale lamei cuţitului, plesnindu‑l peste pâine cu îndemânare, netezind şi potrivind untul până în marginile cojii.
Apoi, dintr‑o singură trecere de cuţit, de jur împrejurul suprafeţei unse, curăţa untul care depăşise coaja şi tăia coltucul de‑a latul, cu o mişcare de ferăstrău, obţinând o felie foarte groasă de pâine, pe care, în cele din urmă, înainte de a o desprinde de tot, o despica pe din două, jumătate pentru Joe şi jumătate pentru mine.
De data aceasta, cu toate că îmi era foame, n‑am îndrăznit să‑mi mănânc felia. Simţeam că trebuia să pun ceva deoparte pentru înfricoşătoarea mea cunoştinţă din mlaştină şi pentru şi mai înfricoşătorul său tovarăş, flăcăul. Ştiam că doamna Joe se arăta foarte zgârcită cu proviziile casei şi că s‑ar fi putut să nu găsesc nimic în dulap, când aveam să caut de mâncare. Aşadar, m‑am hotărât să
îmi ascund felia de pâine pe cracul pantalonilor.
Hotărârea necesară îndeplinirii acestui plan mi se părea cumplită. Era de parcă ar fi trebuit să mă hotărăsc să sar din vârful unei case înalte sau să m‑
azvârl într‑o apă foarte adâncă. Iar lucrurile erau şi mai complicate din pricina lui Joe, care n‑avea habar de nimic. Atât din pricina micii masonerii dintre noi, despre care am mai pomenit şi care ne unea ca tovarăşi de suferinţă, cât şi din pricina bunăvoinţei camaradereşti pe care mi‑o arăta Joe, era obiceiul nostru ca, seara, să ne comparăm muşcăturile, ridicând feliile unul spre celălalt, din când
