să mai audă? Vede soldaţi cu uniforme roşii, luminate de torţele pe care le poartă

în mâini, apropiindu‑se şi încolţindu‑l. Îşi aude numărul strigat, se aude pe sine cum le răspunde sfidător, aude zgomotul puştilor încărcate, aude ordinele: „Fiţi gata! Acum! Puneţi mâna pe el, soldaţi!” şi vede mâinile care‑l înhaţă... şi, când colo, nu‑i nimeni! Ei, păi, am văzut o trupă întreagă pornită în urmărire, noaptea trecută... veneau aliniaţi, lua‑i‑ar naiba, bătând pasul: trop! trop! trop!... Am văzut o sută de soldaţi! Ce să‑ţi mai spun despre tras! Păi, am văzut toată ceaţa cutremurându‑se de bubuituri, până s‑a făcut ziuă pe de‑a‑ntregul... Dar omul acela - reîncepu el, după ce povestise toate acestea de parcă uitase că mă aflam de faţă -, ai băgat de seamă ceva deosebit la el?

― Era foarte tare lovit la faţă, zisei eu, amintindu‑mi acest amănunt pe care n‑aş fi crezut că‑l ştiu.

― Cumva aici? strigă omul plesnindu‑şi fără milă obrazul stâng cu latul palmei.

― Da, acolo!

― Unde era?

Îşi vârî puţinele resturi de mâncare în sân, în haina lui cenuşie, şi‑mi ceru:

― Arată‑mi pe unde a luat‑o! O să‑l pun jos, ca un câine de vânătoare.

Afurisit să fie fierul ăsta de la piciorul meu beteag! Ia dă‑mi pila aceea, băiete!

I‑am arătat direcţia în care celălalt se pierduse în ceaţă, iar el a privit într‑

acolo o clipă. Apoi, aşezat în iarba înaltă şi udă, începând să‑şi pilească inelul de fier ca un apucat, nepăsându‑i nici de mine, nici de piciorul său, unde avea o rană veche, care, zgândărită acum, sângera, dar cu care se purta de parcă n‑ar fi simţit mai multă durere decât pila însăşi. Mi se făcu iarăşi foarte frică de el, văzându‑l cum muncea îndârjit şi grăbit, şi, deopotrivă, îmi era tare frică să

lipsesc mai mult de‑acasă. I‑am spus că trebuie să plec, dar nu m‑a luat în seamă, aşa că m‑am gândit că lucrul cel mai bun pe care‑l puteam face era s‑o şterg pe furiş. Ultima oară când l‑am privit avea capul aplecat peste genunchi şi muncea de zor la cătuşa lui, blestemând‑o printre dinţi tot aşa cum îşi blestema piciorul. Ultimul zgomot pe care l‑am auzit dinspre el, când m‑am oprit, trăgând cu urechea prin ceaţă, a fost al pilei care‑şi vedea de treabă.

Capitolul IV

Eram încredinţat că voi găsi în bucătărie un comisar, aşteptându‑mă ca să

mă aresteze. Însă nu numai că nu era nici un comisar acolo, dar nu fusese încă

descoperită nici o urmă de furt. Doamna Joe era ocupată până peste cap cu pregătirea casei pentru sărbătoarea din ziua aceea, iar Joe fusese alungat dincolo de pragul bucătăriei, pentru a‑l ţine departe de făraş, un obiect în care soarta îl împingea să calce de fiecare dată, mai devreme sau mai târziu, în timp ce sora mea mătura cu străşnicie podelele locuinţei sale.

― Şi tu pe unde naiba mi‑ai fost? fu salutul de Crăciun al doamnei Joe, când eu şi conştiinţa mea încărcată ne făcurăm apariţia.

I‑am răspuns că fusesem jos, în sat, să ascult colindele.

― Aha! Bun! comentă doamna Joe. Ai fi putut face lucruri şi mai rele!

Fără nici o îndoială, gândii eu.

― Poate că, dacă n‑aş fi fost nevasta unui fierar şi, ceea ce este acelaşi lucru, o sclavă care nu‑şi dă niciodată jos şorţul de pe ea, aş fi mers şi eu să ascult colindele, urmă doamna Joe. Îmi plac foarte mult colindele şi tocmai de aceea nu mi‑e dat să aud nici unul.

Joe, care se aventurase în bucătărie pe urmele mele, după ce făraşul fusese înlăturat din calea noastră, îşi trecu dosul palmei pe la nas, cu un aer împăciuitor, în clipa în care doamna Joe îl săgetă cu privirea şi, când ea îşi întoarse ochii, el îşi încrucişă pe furiş arătătoarele de la ambele mâni, arătându‑

mi, astfel, printr‑un semn de‑al nostru, că doamna Joe era în toane proaste. Dar aceasta era într‑atât de des starea ei firească, încât Joe şi cu mine, săptămâni de

‑a rândul, încremeneam cu degetele încrucişate, ca două statui de cruciaţi.

Urma să avem o masă foarte îmbelşugată, constând dintr‑un picior de porc marinat, legume şi o pereche de pui umpluţi, la cuptor. O îmbietoare plăcintă cu carne fusese pregătită cu o dimineaţă înainte (din care cauză nu se observase lipsa cărnii tocate), iar budinca era deja pe foc. Din pricina acestor pregătiri de amploare ni s‑a tăiat, fără prea multă vorbă, gustarea de dimineaţă, „că doar n‑

am să m‑apuc acum să vă îndop ca la un chef în toată legea şi‑apoi să spăl în urma voastră, când am atâtea pe cap, aşa să ştiţi!”

Aşadar, ni se dădură feliile de pâine să le mâncăm din picioare, de parcă am fi fost două mii de soldaţi în marş forţat şi nu un bărbat şi un copil acasă la ei, şi am băut câteva înghiţituri de lapte îndoit cu apă, dintr‑un ulcior de pe dulap, cu feţe vinovate, parcă tot timpul cerând iertare. Între timp, doamna Joe puse perdele albe şi curate la ferestre, bătu în ţinte un nou volan înflorat de‑a lungul poliţei şemineului, înlocuindu‑l pe cel vechi, şi descoperi intrarea în salonaşul de oaspeţi, care nu se deschidea cu nici o altă ocazie, ci petrecea tot restul anului în semiîntunericul răcoros al foiţei de staniol, întinse până şi asupra celor patru căţeluşi‑bibelou de pe poliţa de deasupra căminului, fiecare cu nasul negru şi cu un coşuleţ de flori în bot, şi fiecare într‑un colţ. Doamna Joe era o gospodină care ţinea casa într‑o curăţenie desăvârşită, însă avea un deosebit talent de a face curăţenia mai neplăcută şi mai imposibilă decât mizeria însăşi. Curăţenia e soră

bună cu evlavia, iar unii oameni fac la fel cu religiozitatea lor.

Sora mea având atât de multă treabă, nu mergea la biserică decât prin împuterniciţi, adică Joe şi cu mine eram trimişi în locul ei. În hainele lui de lucru, Joe avea înfăţişarea obişnuită a unui fierar bine făcut; în hainele de duminică, arăta, în cel mai bun caz, ca o sperietoare de ciori. Nimic din ce îmbrăca atunci nu‑i stătea bine, de parcă n‑ar fi fost hainele sale, şi parcă tot ce purta atunci îl zgâria şi‑l înţepa. Cu prilejul acestei sărbători, când clopotele începură să bată

vesel, ieşi din odaia lui, ca întruchiparea nefericirii, în veşmântul complet al penitenţei duminicale. În ceea ce mă priveşte, cred că sora mea avea părerea că

eram un mic răufăcător, pe care un poliţai al naşterilor îl arestase (în ziua când venise pe lume) şi i‑l lăsase ei, pentru a se purta cu el pe măsura măreţiei legii încălcate. Am fost întotdeauna tratat de parcă eu stăruisem să vin pe lume, în ciuda regulilor înţelepciunii, religiei şi moralei, şi în ciuda părerilor potrivnice ale celor mai buni prieteni ai mei. Chiar şi atunci când eram dus să mi se ia măsuri pentru un nou rând de haine, croitorului i se cerea să mi le facă strâmte ca o

uniformă de corecţie şi cu nici un chip să nu mi se lase libertatea de a mă folosi, în voie, de mâinile şi picioarele mele.

Mergând la biserică, Joe şi cu mine închipuiam, de bună seamă, un spectacol mişcător pentru sufletele miloase. Cu toate acestea, ceea ce sufeream în afara casei nu însemna nimic pe lângă ceea ce înduram acum în sufletul meu.

Spaimele care puneau stăpânire pe mine, ori de câte ori doamna Joe se apropia de cămară sau când ieşea din odaie, nu se puteau măsura decât cu mustrările de cuget cu care mintea îmi judeca fapta mâinilor. Sub povara păcatului tăinuit, cugetam dacă biserica ar fi atât de puternică încât să mă ocrotească de răzbunarea cumplitului flăcău, în cazul în care aş fi mărturisit totul în acel lăcaş.

Îmi încolţise în minte gândul că, după ce se fac strigările de nuntă, când preotul anunţă: „Să mărturisim!” ar fi tocmai momentul potrivit ca să mă ridic şi să‑i cer să stăm de vorbă, între patru ochi, în sacristie. Sunt încredinţat că aş fi uluit mica adunare a enoriaşilor noştri dacă aş fi recurs la o asemenea măsură

disperată, pentru că era ziua de Crăciun şi nu o duminică oarecare.

Domnul Wopsle, dascălul de la biserică, urma să ia masa la noi acasă, împreună cu domnul Hubble, rotarul, şi doamna Hubble, cu unchiul Pumblechook (de fapt unchiul lui Joe, dar pe care doamna Joe şi‑l însuşise), care era un negustor de grâne şi nutreţ, cu dare de mână, în oraşul învecinat, şi care avea propria sa trăsură. Masa trebuia să înceapă la ora unu şi jumătate. Când Joe şi cu mine ne‑am întors acasă, am găsit masa pusă, pe doamna Joe gata îmbrăcată, mâncarea pregătită, iar uşa de la intrarea din faţă descuiată (ceea ce nu se întâmpla cu nici o altă ocazie) ca să poată intra musafirii - şi totul arăta minunat. Însă nici acum nu suflă nimeni vreo vorbuliţă despre furt.

Sosi ora stabilită, fără să‑mi aducă vreo uşurare în cuget, iar musafirii se înfiinţară. Domnul Wopsle, pe lângă nasul său roman şi o chelie strălucitoare, în continuarea frunţii largi, avea o voce baritonală, de care era deosebit de mândru; într‑adevăr, era bine ştiut printre apropiaţii săi că, dacă ar fi fost după mintea lui, ar fi putut citi liturghia de l‑ar fi dat gata pe preot; el însuşi mărturisea că, dacă Biserica ar fi fost „larg deschisă”, cu alte cuvinte ar fi permis întrecerile, el neîndoielnic ar fi făcut carieră. Însă Biserica nefiind „larg deschisă”, ajunsese doar, cum am spus, un simplu dascăl. Oh, dar se răzbuna, când rostea Amin‑

urile, răsunător, iar când dădea tonul pentru vreun psalm - întotdeauna cântând versetul în întregime -, se uita mai întâi roată asupra întregii congregaţii, de parcă ar fi spus: „L‑aţi auzit pe prietenul nostru de sus, din amvon; acum, faceţi

‑mi onoarea să‑mi împărtăşiţi părerea dumneavoastră despre stilul meu!”

Întotdeauna eu deschideam uşa musafirilor - lăsând impresia că era un obicei de‑al nostru să deschidem uşa aceea - şi acum o deschisei mai întâi pentru domnul Wopsle, apoi pentru domnul şi doamna Hubble, iar la sfârşit, pentru unchiul Pumblechook. Trebuie să menţionez că mie nu mi se îngăduia să‑i spun

„unchi”, fiind ameninţat cu cele mai aspre pedepse.

― Doamnă Joe, zise unchiul Pumblechook - un om foarte gras, de vârstă

mijlocie, cu răsuflarea grea şi mişcări încete, cu o gură ca de peşte, cu ochi spălăciţi şi holbaţi, şi cu părul de culoarea nisipului stându‑i ridicat drept în creştetul capului, arătând de parcă tocmai s‑ar fi înecat cu dumicatul şi‑acum făcea sforţări să‑şi revină -, ţi‑am adus, în dar de Sărbători, ţi‑am adus, doamnă

dragă, o sticlă de sherry... şi ţi‑am mai adus, doamnă dragă, o sticlă de vin de Porto!

La fiecare Crăciun se prezenta, ca şi cum ar fi fost o nemaipomenită noutate, cu exact aceleaşi cuvinte şi purtând cele două sticle ca pe nişte haltere. La fiecare Crăciun, doamna Joe îi răspundea, cum îi răspunse şi acum:

― Oh, un‑chiu‑le Pum‑ble‑chook! Ce drăguţ din partea dumitale!

Şi, la fiecare Crăciun, el îi replica, întocmai ca acum:

― Meriţi cu prisosinţă! Ei, şi sunteţi cu toţii sănătoşi, voinici? Dar piciul de două parale ce mai face? (Adică eu.)

De Sărbători, luam masa în bucătărie, după care ne retrăgeam, pentru nuci, portocale şi mere, în salonaş, ceea ce era o schimbare aproape tot atât de neplăcută ca schimbarea hainelor de lucru cu cele de duminică pentru Joe. Sora mea se dovedi din cale‑afară de vioaie, de data aceasta - într‑adevăr, de obicei era mult mai drăguţă în prezenţa doamnei Hubble decât în compania oricui altcuiva.