M‑am gândit că ar fi mai bucuros dacă aş apărea lângă el cu micul dejun, luându‑l prin surprindere, aşa că m‑am apropiat şi l‑am bătut pe umăr. A sărit imediat în picioare, dar... nu era acelaşi om din ajun, ci altcineva!
Totuşi, şi omul acesta era îmbrăcat într‑o uniformă cenuşie şi grosolană şi avea un inel de fier greu prins de picior - şi el era şchiop, şi răguşit, şi rebegit de frig, întru totul ca şi celălalt. Numai că nu avea acelaşi chip şi purta o pălărie
turtită, cu boruri largi, pleoştite. Toate aceste amănunte le‑am descoperit într‑o singură clipă, căci doar atât am avut la îndemână ca să‑l văd - a slobozit o înjurătură şi‑a dat să mă pocnească, dar şi‑a adus roată braţul, încet şi fără
vlagă, din spate către mine, fără să mă nimerească, o mişcare ce mai că‑l puse pe el la pământ, făcându‑l să se poticnească, după care o luă la fugă prin mlaştină, împiedicându‑se şi mai tare, şi se făcu nevăzut.
„Ăsta‑i flăcăul!” m‑am gândit eu, simţindu‑mi inima gata să‑mi sară din piept, pentru că îl recunoscusem. Aş putea spune că aş fi simţit o gheară şi în ficat, dacă aş fi ştiut unde se află ficatul.
După puţin timp, ajungeam la fort, unde îl găseam pe omul căutat -
ghemuindu‑se şi şchiopătând încolo şi încoace, de parcă toată noaptea nu făcuse altceva decât să se ghemuiască şi să şontâcăie - aşteptându‑mă pe mine. Îi era îngrozitor de frig, de bună seamă. Aproape că mă aşteptam să‑l văd căzând lat în faţa mea şi murind îngheţat. Ochii lui priveau înfiorător de flămânzi, astfel încât, când i‑am întins pila şi el a aşezat‑o pe iarbă, mi se păru că, dacă n‑ar fi zărit şi bocceaua cu mâncare, ar fi încercat s‑o înghită. Nu m‑a mai întors cu capul în jos, de data aceasta, ca să vadă tot ce aveam la mine, ci m‑a lăsat pe picioarele mele, în vreme ce eu desfăceam legăturica şi îmi goleam buzunarele.
― Ce‑i în sticlă, băiete? zise el.
― Brandy, răspunsei.
Deja începuse să‑şi vâre pe gât carnea tocată, în cel mai ciudat mod cu putinţă - mai degrabă ca un om care ar fi încercat să scape repede de ea, punând
‑o la loc sigur, decât unul care ar fi mâncat‑o -, dar o lăsă deoparte ca să bea din rachiu. Tremura neîncetat din toate încheieturile, aşa că abia putea să ţină gâtul sticlei între dinţi fără să muşte din ea.
― Cred că v‑aţi îmbolnăvit de friguri, zisei eu.
― Sunt întru totul de părerea ta, băiete, răspunse el.
― E tare păcătos prin locurile acestea, i‑am spus eu. Aţi stat printre ochiuri şi sunt grozav de rele. Te molipsesc şi cu friguri, şi cu reumatism.
― O să‑mi iau gustarea de dimineaţă înainte să mă cureţe ele, zise omul. O s
‑o fac chiar şi dacă o să fiu spânzurat în spânzurătoarea de colo imediat după ce termin. Le vin eu de hac frigurilor până la urmă, n‑avea grijă.
Înfulecă de‑a valma carnea tocată, carnea de pe os, pâinea, brânza şi plăcinta de porc, scrutând bănuitor, între timp, ceaţa din jur şi oprindu‑se deseori, chiar şi din mestecat, ca să tragă cu urechea. Un zgomot aievea sau închipuit, un clipocit al râului sau o răsuflare a vreunui animal de prin mlaştină
îl făcu să tresară deodată şi să zică:
― Nu m‑oi fi trădat, împeliţatule! N‑ai adus pe nimeni cu tine?
― Nu, domnule! Nu!
― Nici n‑ai pus pe cineva să te urmărească?
― Nu!
― Bine, zise el, te cred. Ar însemna să fii doar un turbat de pui de copoi dacă
la vârsta ta ai ajuta la urmărirea unui sărman schingiuit, hăituit şi‑aşa de moarte şi de toţi copoii, cum sunt eu.
Ceva scoase un ţăcănit în gâtul lui, de parcă ar fi avut un ceasornic mergând înăuntru, care se pregătea să sune. Şi omul îşi trecu mâneca aspră şi zdrenţuită
peste ochi.
Făcându‑mi‑se milă de deznădejdea lui şi privindu ‑l cum, treptat, se potolea, preocupat de plăcintă, prinsei curaj să‑i spun:
― Mă bucur că vă place.
― Ai zis ceva?
― Am zis că mă bucur că vă place.
― Mulţumesc, băiete. Îmi place.
Mă uitasem, nu o dată, cum îşi înfuleca mâncarea un câine uriaş de‑al nostru, iar acum vedeam o neîndoielnică asemănare între felul de‑a mânca al câinelui acela şi cel al omului meu. Muşca repezit şi puternic, întocmai precum câinele. Apoi înghiţea sau mai degrabă hăpăia fiecare îmbucătură, prea devreme şi prea repede, pe deasupra se mai uita şi‑n dreapta şi‑n stânga în vreme ce mânca, de parcă ar fi crezut că putea veni oricând şi de oriunde cineva care să‑i ia plăcinta. Era prea neliniştit, în mintea lui, ca să se poată bucura de ea în voie, mă gândeam eu, sau ca să îngăduie cuiva să mănânce împreună cu el, fără să
clănţăne ameninţător din fălci către intrus. Prin toate aceste ciudăţenii semăna foarte tare cu un câine.
― Mi‑e teamă că lui n‑o să‑i mai lăsaţi nimic, am zis eu timid, după o tăcere, în timpul căreia stătusem la îndoială dacă se cuvenea sau nu să i‑o spun. Nu mai am ce s‑aduc mai mult de‑atât.
Tocmai fiindcă eram sigur de acest lucru mă simţisem îmboldit să‑i dau de înţeles cum stă treaba.
― Să‑i las ceva şi lui? Cui adică? zise prietenul meu, oprin‑du‑se din ronţăit coaja plăcintei.
― Flăcăului. Cel despre care mi‑aţi vorbit. Care stătea ascuns împreună cu dumneavoastră.
― A, lui!? răspunse el cu un soi de hohot grosolan. Lui? Da, da!... El n‑are nevoie de haleală.
― Mie mi s‑a părut că arăta de parcă ar fi avut nevoie, zisei eu.
Omul se opri din mâncat şi se uită la mine pătrunzător şi foarte surprins.
