― Nu‑i rău, zise sergentul, chibzuind. Chiar dacă sunt silit să mă opresc aici aproape două ceasuri, tot o să meargă. Cam ce distanţă socotiţi că ar fi de aici, de la dumneavoastră, până la mlaştină? Mai puţin de o milă, aş zice eu.

― Chiar o milă, zise doamna Joe.

― Merge. O să începem încercuirea pe înserat. Cu puţin înainte de asfinţit, aşa sună ordinul meu. Merge.

― Puşcăriaşi, sergent? întrebă domnul Wopsle, de parcă ar fi fost de la sine înţeles.

― Da, răspunse sergentul. Doi. Se ştie aproape sigur că sunt încă în mlaştină

şi că nu vor încerca să fugă de‑acolo înainte de asfinţit. A văzut careva de aici ceva în legătură cu asta?

Cu toţii, în afară de mine, răspunseră nu, cu tărie. Dar pe mine nu mă băga nimeni în seamă.

― Ei, bine, continuă sergentul, o să se trezească prinşi ca într‑un cleşte, cel puţin aşa am de gând, şi mai curând decât îşi închipuie. Hai, fierarule! Cînd eşti gata, e gata şi Majestatea Sa.

Joe îşi scosese haina, vesta şi cravata, îşi pusese şorţul de piele şi trecuse în fierărie. Unul dintre soldaţi deschisese ferestrele de lemn, un altul aprinsese focul, un altul sufla din foale, iar ceilalţi stăteau în jurul cuptorului care, curând, începu să duduie. Atunci, Joe începu să bată cu ciocanul şi să zăngăne, şi iar să

bată cu ciocanul şi să zăngăne, în vreme ce ne uitam cu toţii la el.

Interesul pentru apropiata hăituială nu numai că absorbi atenţia tuturor, ci o făcu pe sora mea mult mai darnică. Scoase din butoi o carafă de bere pentru soldaţi şi îl pofti pe sergent să servească un pahar de brandy. Însă domnul Pumblechook zise tăios:

― Daţi‑i vin, doamnă! Garantez că în vin nu‑i catran.

Aşadar, sergentul îi mulţumi surorii mele şi îi spuse că, de vreme ce el prefera băutura fără catran, ar fi vrut nişte vin, dacă nu era cu supărare. Când i se aduse vinul, el ridică paharul în sănătatea Majestăţii Sale, adăugând şi câteva urări de Sărbători, apoi îl dădu pe gât dintr‑o înghiţitură, plescăind din buze.

― Bună marfă, nu‑i aşa, sergent? zise domnul Pumblechook.

― Să vă spun ceva, răspunse sergentul. Bănuiesc că dumneavoastră aţi făcut rost de marfa aceasta!

Domnul Pumblechook, cu un râs gros, întrebă:

― Chiar aşa? De ce?

― Pentru că, răspunse sergentul, bătându ‑ l prieteneşte pe umăr, dumneavoastră sunteţi un om care ştie ce‑i bun.

― Credeţi? făcu domnul Pumblechook, cu acelaşi râs de dinainte. Mai luaţi un pahar!

― Împreună cu dumneavoastră! Amândoi deodată! răspunse sergentul. Să

ciocnim, buza paharului meu de piciorul paharului dumneavoastră, acum piciorul paharului dumneavoastră de buza paharului meu... Să sune o dată, să

sune de două ori... cea mai plăcută muzică! În sănătatea dumneavoastră! Să

trăiţi o mie de ani şi să vă bucuraţi întotdeauna de lucrurile bune aşa cum faceţi şi astăzi!

Sergentul îşi goli din nou paharul şi păru dispus să mai bea unul. Am băgat de seamă că domnul Pumblechook, în avântul ospitalităţii sale, părea să fi uitat că vinul ni‑l făcuse nouă cadou, căci smulse sticla din mâna doamnei Joe şi îşi luă deplina libertate de‑a o goli, într‑o revărsare de veselie. Până şi eu primii puţin. Şi fu atât de generos încât, când cea dintâi sticlă se isprăvi, o ceru şi pe cealaltă, din care împărţi cu aceeaşi dărnicie.

Privindu‑ i în timp ce stăteau strânşi ciorchine în jurul cuptorului din fierărie, petrecând cu atâta voie bună, m‑am gândit ce cumplit era că sarea şi piperul petrecerii lor era prietenul meu, fugarul din mlaştini. Nu se distraseră

nici pe sfert atât de tare înainte ca atmosfera să fie înviorată de povestea urmăririi lui. Iar acum, când îşi închipuiau cu toţii, plini de însufleţire, cum aveau să fie prinşi „cei doi nemernici”, în vreme ce foalele parcă pufneau după fugari, focul parcă se aţâţa pentru ei, fumul parcă se grăbea să‑i urmărească, Joe parcă bătea cu ciocanul şi zăngănea anume pentru ei, şi, în vreme ce flacăra ba se înălţa, ba scădea, toate umbrele mohorâte de pe pereţi parcă tremurau ameninţându‑i pe cei doi, iar scânteile de fier înroşit săreau şi mureau, mie mi se părea că după‑

amiaza palidă de afară, care, în închipuirea mea, era şi ea copleşită de milă, pălise din pricina lor, bieţii năpăstuiţi.

În sfârşit, Joe îşi termină lucrul, iar zăngănitul şi vuietul se opriră. Pe când îşi îmbrăca din nou haina, prinse curaj şi propuse ca vreo câţiva dintre noi să

meargă împreună cu soldaţii şi să vadă cum se va sfârşi urmărirea. Domnul Pumblechook şi domnul Hubble refuzară, chipurile dorind să fumeze o pipă în compania doamnelor; dar domnul Wopsle spuse că ar merge, dacă şi Joe avea să

meargă. Joe zise că el ar vrea şi m‑ar lua şi pe mine, dacă doamna Joe ar încuviinţa. N‑am fi fost în veci lăsaţi să mergem, pot să bag mâna în foc, dacă

doamna Joe n‑ar fi fost atât de curioasă să ştie totul şi să afle sfârşitul întregii poveşti. Astfel stând lucrurile, ea îi puse doar atât în vedere lui Joe:

― Dacă aduci băiatul înapoi cu capul făcut zob de vreo muschetă, să nu aştepţi de la mine să i‑l pun la loc!

Sergentul îşi luă politicos rămas‑bun de la doamna Joe şi se despărţi de domnul Pumblechook ca de prietenul său - cu toate că mă îndoiesc că, dac‑ar fi stat pe uscat, ar fi fost la fel de sensibil la meritele acestui gentleman, cât s‑a arătat a fi când a fost vorba de udătură. Oamenii lui şi‑au luat puştile şi s‑au încolonat. Domnul Wopsle, Joe şi cu mine primirăm ordinul strict de‑a rămâne în coadă şi de a nu mai scoate un cuvânt odată ce vom fi ajuns la mlaştini. Când ne

‑am trezit cu toţii în aerul rece de afară şi ne‑am pus hotărât în mişcare spre ţinta noastră, i‑am strecurat la ureche lui Joe o şoaptă trădătoare:

― Nădăjduiesc, Joe, că n‑o să‑i găsim.

Iar Joe îmi şopti, la rândul său:

― Aş da un şiling să ştiu că şi‑au croit deja un drum şi au fugit, Pip.

Nu ni s‑a mai alăturat nici un gură‑cască din sat, căci vremea era mohorâtă

şi ameninţătoare, drumul pustiu, mersul anevoios, se lăsa întunericul, iar oamenii aveau câte‑un foc bun înăuntrul caselor, în jurul căruia sărbătoreau Crăciunul. Câteva chipuri se grăbiră să se arate la ferestrele luminate şi să se uite după noi, dar nu ieşi nici unul afară. Am trecut de stâlpul indicator şi am ţinut‑

o drept către cimitir. Acolo, ne‑am oprit pentru câteva minute, la un semn cu mâna al sergentului, iar vreo doi sau trei oameni s ‑ au împrăştiat printre morminte, cercetând locul şi, de asemenea, portalul bisericii. Se întoarseră fără

să fi găsit ceva, după care pornirăm spre inima mlaştinii, ieşind pe poarta laterală

a cimitirului. O lapoviţă nesuferită, mânată de vântul dinspre răsărit, începu să

ne izbească drept în faţă, iar Joe mă luă în cârcă.

Acum, odată ce ne aflam în pustietatea înfricoşătoare, pe unde lor nici nu le dădea prin minte că trecusem cu vreo opt sau nouă ore mai devreme şi îi văzusem pe amândoi fugarii ascunzându‑se, m‑am gândit, pentru prima oară, cu o groază

de nespus, că, dacă aveam să‑i înconjurăm, puşcăriaşul meu va crede că eu îi adusesem pe soldaţi acolo. Mă întrebase dacă eram un împeliţat de trădător şi‑

mi spusese că n‑aş fi fost altceva decât un pui de copoi însetat de sânge, dacă m

‑aş fi alăturat celor care îl hăituiau. Oare nu avea să creadă că eram deopotrivă

un împeliţat gata să înşele şi un pui de copoi, şi că îl trădasem?

Însă nu mai avea nici un rost să‑mi pun această întrebare. Mă aflam deja acolo, în cârca lui Joe, şi tot acolo se afla şi Joe, sărind peste şanţuri ca un vânător şi îndemnându‑l pe domnul Wopsle să nu se poticnească în nasul lui roman şi să ţină pasul cu noi. Soldaţii mergeau înainte, înşiraţi pe o linie acoperind o arie destul de largă, păstrând o oarecare distanţă între ei.

Străbăteam mlaştinile în direcţia pe care apucasem şi eu la început şi de la care mă abătusem din pricina ceţii. Acum ceaţa fie nu se lăsase încă, fie o risipise deja vântul. În strălucirea stinsă şi roşiatică a asfinţitului, fanalul, spânzurătoarea, întăriturile fortului şi malul celălalt al râului se vedeau ca în palmă, deşi înmuiate toate într‑o culoare apoasă şi plumburie.