eram un mic răufăcător, pe care un poliţai al naşterilor îl arestase (în ziua când venise pe lume) şi i‑l lăsase ei, pentru a se purta cu el pe măsura măreţiei legii încălcate. Am fost întotdeauna tratat de parcă eu stăruisem să vin pe lume, în ciuda regulilor înţelepciunii, religiei şi moralei, şi în ciuda părerilor potrivnice ale celor mai buni prieteni ai mei. Chiar şi atunci când eram dus să mi se ia măsuri pentru un nou rând de haine, croitorului i se cerea să mi le facă strâmte ca o
uniformă de corecţie şi cu nici un chip să nu mi se lase libertatea de a mă folosi, în voie, de mâinile şi picioarele mele.
Mergând la biserică, Joe şi cu mine închipuiam, de bună seamă, un spectacol mişcător pentru sufletele miloase. Cu toate acestea, ceea ce sufeream în afara casei nu însemna nimic pe lângă ceea ce înduram acum în sufletul meu.
Spaimele care puneau stăpânire pe mine, ori de câte ori doamna Joe se apropia de cămară sau când ieşea din odaie, nu se puteau măsura decât cu mustrările de cuget cu care mintea îmi judeca fapta mâinilor. Sub povara păcatului tăinuit, cugetam dacă biserica ar fi atât de puternică încât să mă ocrotească de răzbunarea cumplitului flăcău, în cazul în care aş fi mărturisit totul în acel lăcaş.
Îmi încolţise în minte gândul că, după ce se fac strigările de nuntă, când preotul anunţă: „Să mărturisim!” ar fi tocmai momentul potrivit ca să mă ridic şi să‑i cer să stăm de vorbă, între patru ochi, în sacristie. Sunt încredinţat că aş fi uluit mica adunare a enoriaşilor noştri dacă aş fi recurs la o asemenea măsură
disperată, pentru că era ziua de Crăciun şi nu o duminică oarecare.
Domnul Wopsle, dascălul de la biserică, urma să ia masa la noi acasă, împreună cu domnul Hubble, rotarul, şi doamna Hubble, cu unchiul Pumblechook (de fapt unchiul lui Joe, dar pe care doamna Joe şi‑l însuşise), care era un negustor de grâne şi nutreţ, cu dare de mână, în oraşul învecinat, şi care avea propria sa trăsură. Masa trebuia să înceapă la ora unu şi jumătate. Când Joe şi cu mine ne‑am întors acasă, am găsit masa pusă, pe doamna Joe gata îmbrăcată, mâncarea pregătită, iar uşa de la intrarea din faţă descuiată (ceea ce nu se întâmpla cu nici o altă ocazie) ca să poată intra musafirii - şi totul arăta minunat. Însă nici acum nu suflă nimeni vreo vorbuliţă despre furt.
Sosi ora stabilită, fără să‑mi aducă vreo uşurare în cuget, iar musafirii se înfiinţară. Domnul Wopsle, pe lângă nasul său roman şi o chelie strălucitoare, în continuarea frunţii largi, avea o voce baritonală, de care era deosebit de mândru; într‑adevăr, era bine ştiut printre apropiaţii săi că, dacă ar fi fost după mintea lui, ar fi putut citi liturghia de l‑ar fi dat gata pe preot; el însuşi mărturisea că, dacă Biserica ar fi fost „larg deschisă”, cu alte cuvinte ar fi permis întrecerile, el neîndoielnic ar fi făcut carieră. Însă Biserica nefiind „larg deschisă”, ajunsese doar, cum am spus, un simplu dascăl. Oh, dar se răzbuna, când rostea Amin‑
urile, răsunător, iar când dădea tonul pentru vreun psalm - întotdeauna cântând versetul în întregime -, se uita mai întâi roată asupra întregii congregaţii, de parcă ar fi spus: „L‑aţi auzit pe prietenul nostru de sus, din amvon; acum, faceţi
‑mi onoarea să‑mi împărtăşiţi părerea dumneavoastră despre stilul meu!”
Întotdeauna eu deschideam uşa musafirilor - lăsând impresia că era un obicei de‑al nostru să deschidem uşa aceea - şi acum o deschisei mai întâi pentru domnul Wopsle, apoi pentru domnul şi doamna Hubble, iar la sfârşit, pentru unchiul Pumblechook. Trebuie să menţionez că mie nu mi se îngăduia să‑i spun
„unchi”, fiind ameninţat cu cele mai aspre pedepse.
― Doamnă Joe, zise unchiul Pumblechook - un om foarte gras, de vârstă
mijlocie, cu răsuflarea grea şi mişcări încete, cu o gură ca de peşte, cu ochi spălăciţi şi holbaţi, şi cu părul de culoarea nisipului stându‑i ridicat drept în creştetul capului, arătând de parcă tocmai s‑ar fi înecat cu dumicatul şi‑acum făcea sforţări să‑şi revină -, ţi‑am adus, în dar de Sărbători, ţi‑am adus, doamnă
dragă, o sticlă de sherry... şi ţi‑am mai adus, doamnă dragă, o sticlă de vin de Porto!
La fiecare Crăciun se prezenta, ca şi cum ar fi fost o nemaipomenită noutate, cu exact aceleaşi cuvinte şi purtând cele două sticle ca pe nişte haltere. La fiecare Crăciun, doamna Joe îi răspundea, cum îi răspunse şi acum:
― Oh, un‑chiu‑le Pum‑ble‑chook! Ce drăguţ din partea dumitale!
Şi, la fiecare Crăciun, el îi replica, întocmai ca acum:
― Meriţi cu prisosinţă! Ei, şi sunteţi cu toţii sănătoşi, voinici? Dar piciul de două parale ce mai face? (Adică eu.)
De Sărbători, luam masa în bucătărie, după care ne retrăgeam, pentru nuci, portocale şi mere, în salonaş, ceea ce era o schimbare aproape tot atât de neplăcută ca schimbarea hainelor de lucru cu cele de duminică pentru Joe. Sora mea se dovedi din cale‑afară de vioaie, de data aceasta - într‑adevăr, de obicei era mult mai drăguţă în prezenţa doamnei Hubble decât în compania oricui altcuiva.
Îmi amintesc de doamna Hubble că era o femeie scundă, creaţă, colţuroasă, îmbrăcată mereu în albastru‑deschis şi care se bucura, în general, de reputaţia de‑a fi foarte tânără, pentru că se măritase cu domnul Hubble - nu se ştie în ce epocă străveche -, pe când era cu mult mai tânără decât soţul ei. Îmi amintesc că
domnul Hubble era un bătrân verde, înalt, cu umerii aduşi, şi cu iz de rumeguş, care‑şi ţinea picioarele întotdeauna larg desfăcute - astfel încât, când eram mic şi îl întâlneam pe drum, întotdeauna mă bucuram de o privelişte de vreo câteva mile bune, uitându‑mă printre ele.
Nu m‑aş fi simţit în largul meu între aceşti invitaţi nici dacă n‑aş fi prădat cămara. Nu pentru că eram înghesuit într‑un colţ foarte strâmt, acolo unde se sfârşea faţa de masă, cu tăblia mesei înfiptă în piept şi cotul lui Pumblechook vârât drept în ochii mei, nici pentru că nu mi se îngăduia să deschid gura (oricum nu voiam să vorbesc), nici pentru că eram răsfăţat cu vârfurile solzoase ale ghearelor de pasăre şi cu acele părţi neştiute ale porcului, cu care animalul, pe când era în viaţă, n‑ar fi avut nici un motiv să se laude. Nu, nu toate acestea mă
supărau, ci faptul că nu mă lăsau deloc în pace. Păreau să considere că irosesc momentul dacă nu îndreptau discuţia asupra mea, împungându‑mă, când şi când, cu câte o răutate. Iar eu trebuie să fi arătat ca un tăuraş nefericit, într‑o arenă de coridă, resimţind foarte adânc toate aceste pişcături morale.
Chinul a început din clipa în care ne‑am aşezat la masă. Domnul Wopsle recită rugăciunea, declamând teatral - într‑un mod pe care acum l‑aş putea categorisi drept o combinaţie religioasă a atitudinii Stafiei din Hamlet cu aceea a regelui din Richard III - şi încheind cu foarte nimerita urare de‑a ne simţi cu toţii adânc recunoscători.
La acestea, sora mea mă pironi cu privirea şi spuse, cu o voce încărcată de reproşuri:
― Ai auzit? Să fii recunoscător!
― Mai ales, zise domnul Pumblechook, să le fii recunoscător, băiete, celor care te‑au crescut pe palme.
Doamna Hubble clătină din cap şi, măsurându‑mă cu o privire de parcă ar fi avut trista presimţire că nu o să se aleagă nimic bun de mine, întrebă:
― Oare de ce nu sunt tinerii niciodată recunoscători?
Această enigmă morală păru covârşitoare pentru toţi cei de faţă, până când domnul Hubble o rezolvă scurt, spunând:
― Soi rău!
Şi atunci toţi murmurară:
― Adevărat! şi se uitară la mine într‑un fel din cale‑afară de neplăcut şi încărcat de subînţelesuri.
Poziţia şi influenţa lui Joe erau şi mai şterse (dacă se poate imagina aşa ceva) când se aflau de faţă şi persoane străine, decât atunci când eram numai între ai casei. Dar de nenumărate ori m‑a ajutat şi m‑a mângâiat cum s‑a priceput, şi întotdeauna făcea la fel când ne aflam la masă, de pildă dându‑mi un supliment de sos, dacă se servea sos. În ziua aceea aveam sos din belşug, iar Joe îmi puse cu lingura în farfurie aproape o litră.
Ceva mai târziu, tot la masă, domnul Wopsle reluă predica de la biserică, înăsprind‑o puţin, şi ne împărtăşi - desigur, în ipoteticul caz în care Biserica ar fi fost „larg deschisă” - ce fel de predică ar fi ţinut el. După ce ne onoră cu vreo câteva idei din cuvântarea preotului, făcu observaţia că, după părerea lui, subiectul din ziua aceea al predicii fusese prost ales, lucru care era şi mai puţin de iertat, adăugă el, când existau atâtea subiecte „la îndemână”.
― Iarăşi foarte adevărat! sări unchiul Pumblechook. Drept la ţintă, domnule!
O sumedenie de subiecte la îndemână, fireşte, pentru cei care ştiu să pună mâna pe ele. Asta ne lipseşte! Nu trebuie să cauţi prea departe un subiect, dacă eşti pregătit să pui mâna pe vreunul.
Iar domnul Pumblechook adăugă, după un scurt răgaz de meditaţie:
― Uite, de pildă, porcul. Ăsta da subiect! Dacă vreţi un subiect, uitaţi‑vă la porc!
