cuprinşi de‑o negrăită stupoare, din cauza saltului pe care el îl făcu drept în picioare, învârtindu‑se în loc de mai multe ori, într‑un înspăimântător acces de tuse măgărească, şi apoi dând buzna pe uşă afară; după aceea, putu fi văzut pe fereastră, tuşind violent şi scuipând, schimonosindu‑şi faţa în cele mai oribile

chipuri şi părând că‑şi pierduse minţile.

M‑am încleştat şi mai tare de masă, în vreme ce doamna Joe dădu fuga împreună cu Joe la Pumblechook. Nu ştiam cum reuşisem, dar nu aveam nici o îndoială că îl omorâsem. În groaznica mea situaţie, a însemnat o adevărată

uşurare când a fost adus înapoi şi când, privind cu reproş de jur împrejur la ceilalţi, de parcă aceştia nu‑i priiseră, s‑a prăbuşit pe scaunul său, cu un icnet lămuritor:

― Catran!

Umplusem urciorul de piatră, după ce furasem din brandy, turnând, fără să

‑mi dau seama, din sticla cu apă de catran. Ştiam că o să i se facă şi mai rău în scurtă vreme. Am mişcat masa, ca un medium din zilele noastre, prin forţa strânsorii nevăzute în care o ţineam.

― Catran! strigă sora mea uluită. Dar cum Dumnezeu a putut ajunge catranul acolo?

Însă unchiul Pumblechook, atotputernic în bucătăria aceea, nu mai voia să

audă nimic despre acest subiect, alungându‑l cu un gest poruncitor din mână şi cerând un punci din gin şi apă. Sora mea, care începuse să devină îngrijorător de căzută pe gânduri, fu nevoită să se grăbească să aducă ginul, apa caldă, zahărul şi coaja de lămâie, amestecându‑le. Cel puţin pentru moment, eram salvat. Încă

mă mai ţineam de piciorul mesei, dar o strângeam acum profund recunoscător.

Treptat, am devenit destul de calm ca să‑mi descleştez mâinile şi să‑mi mănânc porţia de budincă. Domnul Pumblechook se înfruptă şi el din budincă.

Toată lumea mâncă budincă. Momentul critic odată depăşit, domnul Pumblechook prindea culoare, sub binefăcătoarea influenţă a ginului cu apă.

Începusem să cred că voi trece cu bine de ziua aceea, când sora mea îi zise lui Joe:

― Farfurii curate... gustările reci!

Am reînşfăcat imediat piciorul mesei şi am strâns‑o tare la piept, de parcă ar fi fost tovarăşa copilăriei mele şi prietena mea de suflet. Prevedeam ce avea să

urmeze şi simţeam că, de data aceasta, eram cu desăvârşire pierdut.

― Trebuie să gustaţi, zise sora mea, adresându‑se musafirilor cu toată

drăgălăşenia de care era ea în stare, trebuie să gustaţi, în încheierea mesei, din darul minunat şi delicios de la unchiul Pumblechook!

Trebuia, auzi! Nici o nădejde să‑l guste!

― Trebuie să vă spun, zise sora mea, ridicându‑se, că este vorba despre o plăcintă, o delicioasă plăcintă cu carne de porc!

Musafirii murmurară câteva complimente. Unchiul Pumblechook, conştient că merita recunoştinţa semenilor săi, răspunse - chiar vioi, având în vedere cele întâmplate:

― Ei, doamnă Joe, facem şi noi ce putem! Să gustăm o bucată din plăcinta cu pricina!

Sora mea ieşi s‑o aducă, i‑am auzit paşii îndreptându‑se către cămară. L‑

am văzut pe domnul Pumblechook legănându‑şi cuţitul în mână. Am zărit pofta de mâncare retrezită la viaţă în nările romane ale domnului Wopsle. Am auzit remarca domnului Hubble, că „o bucată dintr‑o gustoasă plăcintă cu carne de porc e tot ce poate fi mai bun şi că nu va pica greu nimănui” şi l‑am auzit pe Joe şoptindu‑mi „o să primeşti şi tu, Pip”. Niciodată n‑am ştiut sigur dacă am scos

un ţipăt de groază doar în mintea mea sau de‑adevăratelea, în auzul celor de faţă.

Am simţit că nu mai puteam rezista şi trebuia să fug. Am dat drumul piciorului mesei şi‑am rupt‑o la goană.

Dar n‑am ajuns mai departe de uşa casei, unde aproape că m‑am repezit cu capul înainte într‑un grup de soldaţi, înarmaţi cu puşti, unul dintre ei întinzând o pereche de cătuşe spre mine şi zicând:

― Aici este... atenţie... hai!

Capitolul V

Apariţia unui șir de soldaţi, lăsându‑şi cu zgomot patul puştilor încărcate pe treptele casei noastre, îi făcu pe meseni să se ridice buimăciţi şi pe doamna Joe, care venea din bucătărie cu mâinile goale, să holbeze ochii şi să‑şi curme brusc văicăreala uluită.

― Doamne Dumnezeule mare, ce s‑a întâmplat... cu... plăcinta...

Sergentul şi cu mine intraserăm în bucătărie, iar doamna Joe rămăsese privind încremenită. La această bruscă răsturnare de situaţie, am început să‑mi vin în fire. Sergentul care îmi vorbise se uita acum la fiecare dintre musafiri, pe rând, parcă invitându‑i, ţinând cu mâna dreaptă cătuşele întinse şi mâna stângă

pe umărul meu.

― Îmi cer iertare, doamnelor şi domnilor, zise sergentul, dar, aşa cum i‑am spus la uşă acestui şmecheraş (de fapt, nu‑mi spusese nimic), sunt în urmărirea cuiva, în numele Majestăţii Sale, şi îl caut pe fierar.

― Şi, mă rog, de ce îl cauţi pe el? ripostă sora mea, luând foc imediat la vestea că avea cineva treabă cu Joe.

― Doamnă, răspunse politicos sergentul, dacă ar fi să vorbesc după mine, aş

răspunde că pentru a avea cinstea şi plăcerea de a face cunoştinţă cu soţia lui; vorbind însă în numele Majestăţii Sale, răspund că am o mică problemă de rezolvat cu el.

Aceste cuvinte fură întâmpinate ca o plăcută dovadă de fermitate a sergentului, într‑atât încât domnul Pumblechook exclamă cu putere:

― Bine zis!

― Vezi dumneata, fierarule, urmă sergentul, care între timp îl descoperise din ochi pe Joe, am avut un necaz cu astea şi am văzut că încuietoarea uneia dintre ele nu funcţionează bine, iar legătura dintre inele nu se face cum trebuie.

Întrucât avem nevoie de ele imediat, te rog s‑arunci un ochi să vezi despre ce e vorba.

Joe îşi aruncă ochii asupra cătuşelor şi declară că reparaţia cerea aprinderea cuptorului din fierărie şi că avea să dureze aproape două ore, cel puţin.

― Aşa? Atunci, o să te apuci de treabă numaidecât, fierarule, zise sergentul netulburat, căci e vorba de slujirea Majestăţii Sale. Iar dacă oamenii mei îţi pot da vreo mână de ajutor, or s‑o facă.

Cu acestea, îşi chemă oamenii, care intrară cu toţii în bucătărie, unul după

altul, lăsându‑şi armele grămadă într‑un colţ. Apoi rămaseră în picioare, cum fac în general soldaţii, care cu mâinile încrucişate în faţă, care sprijinindu‑se pe un

picior, care rezemându ‑ se cu un umăr de perete, care lărgindu ‑ şi puţin centiroanele şi curelele genţilor cu muniţie, care deschizând uşa, ca să scuipe cu putere în curte, peste caii lor înalţi.

Am băgat de seamă toate acestea fără să‑mi dau seama că le vedeam aievea, căci eram mort de frică. Dar, începând să pricep că acele cătuşe nu erau pentru mine şi că atenţia alor casei se îndreptase asupra militarilor, iar plăcinta fusese dată uitării, am reuşit să‑mi adun şi mai bine gândurile împrăştiate.

― Îmi spuneţi, vă rog, cât este ceasul? zise sergentul către domnul Pumblechook, ca unui om a cărui experienţă negustorească de a cântări îndreptăţea judecata că era precizia întruchipată.

― Tocmai a trecut de două şi jumătate.