― Evadat! Evadat! administrându‑mi definiţia ca pe apa de catran.
În timp ce doamna Joe stătea cu capul plecat asupra lucrului ei de mână, eu l‑am întrebat, doar din buze, pe Joe: „Ce este un puşcăriaş?” Joe mi‑a dat, tot din buze, un răspuns complicat, din care n‑am putut înţelege nimic, în afară de un singur cuvânt: „Pip”.
― Aseară a scăpat un puşcăriaş, zise Joe cu voce tare, după salva de tun care anunţă stingerea. Şi au tras cu tunul ca să le dea de ştire tuturor. Iar acum se pare că au tras ca să anunţe un alt evadat.
― Cine trage? întrebai eu.
― La naiba cu băiatul ăsta, interveni sora mea, încruntându‑se la mine pe deasupra lucrului ei de mână, ce de întrebări mai pune! Cine ştie multe moare mai repede.
Nu era foarte drăguţ din partea ei, m‑am gândit eu, să‑mi dea de înţeles că
voi muri mai repede din pricina ei, chiar dacă puneam multe întrebări. Însă ea nu se purta niciodată drăguţ, când nu era de faţă vreo persoană străină.
În momentul acela, Joe mi‑a stârnit şi mai tare curiozitatea, străduindu‑se să deschidă gura larg şi să mimeze, din buze, un cuvânt care mie mi se păru că ar fi „cu toane”. Aşadar, în mod firesc, am arătat către doamna Joe şi am întrebat, tot din buze: „Ea?” Însă Joe nici nu voia s‑audă de asta, ci îşi deschise iarăşi gura până la urechi, schimonosind‑o pentru a mima, şi mai apăsat, un cuvânt. Dar nu l‑am putut desluşi nicicum.
― Doamnă Joe, am început eu, ca o ultimă soluţie, aş vrea să ştiu... dacă nu te superi prea tare... de unde vin detunăturile?
― Dumnezeu să‑l binecuvânteze pe acest băiat! izbucni sora mea, de parcă n
‑ar fi vrut să spună asta, ci mai curând contrariul. De la pontoane!
― Aha! făcui eu, cu ochii la Joe. Pontoane!
Joe tuşi cu reproş, de parcă ar fi vrut să spună: „Păi, nu ţi‑am zis eu?”
― Dar, nu te supăra, ce sunt pontoanele? continuai eu.
― Aşa‑ţi face băiatul ăsta! exclamă sora mea, arătând către mine cu acul şi aţa şi clătinând din cap. Răspunde‑i la o întrebare şi‑o să‑ţi mai pună încă zece, pe nerăsuflate! Pontoanele sunt corăbiile‑puşcării, care se află imediat dincolo de ochiuri.
Prin părţile noastre, mlaştinilor întotdeauna le ziceam „ochiuri”.
― Mă întreb cine or fi cei închişi în aceste corăbii‑puşcării şi de ce or fi ei închişi acolo? zisei eu, vorbind la modul general, cu o disperare mută.
Dar a fost prea mult pentru doamna Joe, care izbucni imediat:
― Uite ce e, tinere, nu te‑am crescut pe palme ca să‑i baţi pe oameni la cap şi să le scoţi sufletul! Ar fi fost o ruşine, şi nu o laudă pentru mine, dacă aşa aş fi făcut! Sunt duşi pe pontoane cei care ucid, cei care fură, cei care înşală şi cei care fac tot soiul de blestemăţii, şi care întotdeauna încep, când sunt mici, prin a pune întrebări. Gata! Acum du‑te la culcare!
Niciodată nu mi se dădea voie să iau o lumânare ca să‑mi luminez calea
până la pat, aşa că, în timp ce urcam scara prin beznă, cu capul ţiuindu‑mi -
fiindcă degetarul doamnei Joe bătuse darabana în el, însoţind ultimele sale cuvinte -, mă simţeam profund impresionat de faptul că pontoanele erau făcute pentru mine. Fiindcă, fără tăgadă, eram pe drumul către ele. Începusem prin a pune întrebări şi urma s‑o fur pe doamna Joe.
De atunci, deşi a trecut multă vreme, m‑am gândit deseori că prea puţini oameni ştiu cât de ascunşi sunt cei mici când sunt îngroziţi. Nu contează cât de neîntemeiată este groaza, tot groază rămâne. Iar eu eram îngrozit de moarte de flăcăul care poftea la inima şi ficaţii mei, eram îngrozit de moarte de bărbatul cu piciorul în fiare, eram îngrozit de moarte de mine însumi, căci mi se smulsese un jurământ cumplit şi nu aveam nici o nădejde de scăpare de la atotputernica mea soră, care mă respingea la fiecare încercare. Mi‑era şi teamă să mă gândesc la ceea ce aş fi putut comite, dacă mi s‑ar fi cerut, stăpânit de această groază!
Dacă am adormit cumva în noaptea aceea, a fost doar pentru a mă visa dus de râu la vale, de un curent puternic, către pontoane; stafia unui pirat îmi striga, cu o pâlnie la gură, în timp ce treceam prin dreptul spânzurătorii, că ar fi mai bine să trag la mal şi să fiu spânzurat pe loc, decât să mai pierd vremea. Mi‑era frică să adorm, chiar dacă mi se închideau ochii, căci ştiam că la cea dintâi geană
de lumină trebuia să jefuiesc cămara. Nu puteam face nimic în timpul nopţii, pentru că nu aveam cum să aprind o lumină doar printr‑o singură mişcare uşoară, de frecare; ca să fac rost de una, trebuia să izbesc amnarul de cremene şi să produc un zgomot ca şi când piratul şi‑ar fi scuturat lanţurile.
De îndată ce catifeaua nopţii a pălit afară şi ferestruica odăii mele a devenit cenuşie, m‑am sculat şi am coborât scara. Mi se părea că fiecare scândură de sub picior şi fiecare scârţâit din scândură strigau în urma mea „Stai, hoţule!” şi
„Scoală‑te, doamnă Joe!”. În cămară, care era mult mai îmbelşugată decât de obicei, din pricina anotimpului, m‑am speriat nespus de un iepure atârnat cu capul în jos, fiindcă de fiecare dată când mă întorceam cu spatele, mi se părea că
‑l văd clipind din ochi. Nu aveam timp să mă încredinţez de aceasta, nici să aleg, nu aveam timp de nimic, căci n‑aveam nici o clipă de pierdut. Am furat nişte pâine, nişte coji de brânză, vreo jumătate de borcan de carne tocată (pe care am legat‑o în batistă, împreună cu felia mea de pâine cu unt de la masa de seară), nişte brandy dintr‑un urcior de piatră (pe acesta l‑am turnat într‑o sticluţă, pe care o foloseam, în secret, sus, în odaia mea, ca să prepar acea licoare îmbătătoare, numită suc de lemn ‑ dulce spaniol), completând conţinutul urciorului de piatră turnând dintr‑un alt urcior din dulapul de la bucătărie, în sfârşit, un os cu puţină carne pe el şi o minunată plăcintă rotundă cu carne de porc. Era cât pe‑aci să plec fără plăcintă, dar am fost ispitit să mă caţăr pe un raft, ca să văd ce anume fusese ascuns cu atâta grijă sub o strachină, în colţ, şi, astfel, am găsit plăcinta, pe care am luat‑o, cu speranţa că nu era menită să se mănânce prea curând şi că, o vreme, n‑o să bage nimeni de seamă că lipseşte.
În bucătărie era o uşă care dădea în fierărie; am tras zăvorul, am deschis‑o şi am luat o pilă din sculele lui Joe. Apoi am pus la loc zăvorul, cum îl găsisem, am deschis uşa cealaltă, pe care intrasem cu o seară înainte, când venisem într‑un suflet acasă, am închis‑o în urma mea şi am rupt‑o la fugă spre mlaştina încă
învăluită în ceaţă.
Capitolul III
Era o dimineaţă rece Şi ceţoasă, cu foarte multă umezeală. Văzusem picurii de apă strânşi pe partea din afară a ferestruicii mele, de parcă vreun spiriduş ar fi plâns toată noaptea şi ar fi folosit geamul meu în chip de batistă. Acum vedeam umezeala atârnând pe gardurile vii desfrunzite şi pe iarba rară, ca un soi de pânză de păianjen mai groasă, agăţată de la o crenguţă la alta şi de la un fir de iarbă la altul. Pe fiecare grilaj şi pe fiecare poartă, umezeala se întinsese ca un clei, iar ceţurile mlaştinii erau atât de dese, încât n‑am putut zări tăbliţa din vârful stâlpului care îi îndruma pe oameni către satul nostru - o cale pe care ei n
‑o urmau niciodată, căci nu trecea nimeni pe la noi - până când n‑am ajuns chiar lângă el. Atunci, uitându‑mă în sus la el, văzând cum se scurgea apa şiroaie pe tăblie, conştiinţa mea încărcată l‑a văzut ca pe o fantomă ce îmi arăta drumul către pontoane.
Ceaţa era şi mai deasă când am luat‑o către mlaştini, astfel încât în loc să
alerg eu spre lucruri mi se părea că lucrurile aleargă spre mine. O senzaţie foarte neplăcută pentru un cuget vinovat. Zăgazurile, şanţurile şi malurile lor înălţate ţâşneau deodată înaintea mea din ceaţă, de parcă strigau, cât se poate de limpede: „Un băiat cu plăcinta cu carne de porc a altcuiva! Opriţi‑l!” Cireada de vite mi‑a răsărit în cale fără veste, holbând ochii la mine şi scoţând aburi pe nări:
„Hei, hoţ mic!” Un bou negru cu guler alb la gât, care în mintea mea agitată părea să aibă un aer preoţesc, mă ţintui cu atâta încăpăţânare din priviri şi, când îl ocolii, îşi răsuci într‑un mod atât de acuzator capul lui tâmp după mine, încât i
‑am bolborosit: „N‑am avut ce face, domnule! Nu pentru mine le‑am luat!” La acestea, el îşi puse capul în pământ, suflă un norişor de aburi pe nas şi dispăru, zvâcnind scurt pe picioarele de dinapoi şi fluturându‑şi coada.
O ţineam tot timpul înspre râu, dar, oricât de repede înaintam, nu‑mi puteam încălzi picioarele, de care umezeala îngheţată parcă se prinsese ca‑n bolţuri, la fel cum se prinsese inelul de fier de piciorul omului pe care mă
grăbeam să‑l întâlnesc. Ştiam drumul către fort destul de bine, căci coborâsem până acolo într‑o duminică, împreună cu Joe, iar Joe, aşezându‑se pe un tun vechi, îmi spusese că, atunci când aveam să devin ucenicul său în toată puterea cuvântului, vom face o mulţime de şotii pe‑acolo! Cu toate acestea, din pricina ceţii, m‑am trezit, în cele din urmă, mult mai la dreapta, aşadar trebuia să încerc să mă întorc de‑a lungul râului, pe malul cu pietre răzleţe, aşezate prin noroi, şi cu stâlpi care arătau nivelul fluxului. Croindu‑mi drum pe acolo cu toată graba, tocmai sărisem peste un şanţ, despre care ştiam că se afla foarte aproape de fort, şi urcasem dâmbul pe malul şanţului, când l‑am văzut pe om chiar în faţa mea.
Stătea aşezat cu spatele la mine, cu braţele încrucişate şi cu capul căzut în piept, îngreunat de somn.
