Aşadar, i‑a dezvăluit‑o, iar Herbert a fost nespus de emoţionat şi de surprins, iar prietenia noastră n‑a avut de suferit din pricina îndelungatei mele tăceri. Nu trebuie să las lumea să‑şi închipuie că firma noastră era uriaşă sau că scoteam o grămadă de bani de pe urma ei. Nu făceam afaceri pe picior mare, dar ne bucuram de o reputaţie bună, munceam mult pentru câştigurile noastre şi ne descurcam mulţumitor. Datoram atât de mult sârguinţei voioase a săritorului Herbert, încât adeseori mă întrebam cum am putut vreodată să cred, în primele zile când ne întâlniserăm, că nu va fi în stare să reuşească în viaţă, până când într‑o bună zi m‑a luminat gândul că, pesemne, neputinţa aceasta n‑a fost niciodată în el, ci în mine.
Capitolul LIX
Timp de unsprezece ani nu îi mai văzusem, cu ochii mei, pe Joe şi pe Biddy -
deşi amândoi îmi răsăreau adesea înaintea ochilor minţii, în Orient - când, într‑
o seară de decembrie, la vreo oră sau două după ce se lăsase întunericul, mi‑am aşezat uşor mâna pe clanţa vechii noastre bucătării. O apăsai atât de uşor, încât nu mă auzi nimeni, şi aruncai o privire înăuntru înainte să fiu văzut. Acolo, fumându‑şi pipa în locul lui dintotdeauna, în faţa focului din bucătărie, la fel de sănătos şi de în putere ca întotdeauna, deşi puţin încărunţit, stătea Joe; iar dincolo de el, vârât într‑un colţ şi apărat de piciorul lui Joe, aşezat pe vechiul meu scăunel şi uitându‑se la foc... eram iarăşi eu!
― I‑am pus numele Pip, de dragul tău, prietene, zise Joe încântat, când mă
aşezai pe un alt scăunel, alături de copil (dar fără să‑i ciufulesc părul), căci speram să semene puţin cu tine, când va mai creşte, şi credem că‑ţi seamănă.
Şi eu credeam la fel, aşa că l‑am luat la o plimbare a doua zi dimineaţa şi am stat de vorbă o grămadă, înţelegându‑ne minunat unul cu altul. Şi l‑am dus şi la cimitir, suindu‑l pe o piatră de mormânt, iar el îmi arătă, de la înălţimea aceea, care piatră era dedicată memoriei lui „Philip Pirrip, răposat al acestei parohii, şi, de asemenea, Georgiana, soţia celui de mai sus”.
― Biddy, zisei eu, când am ajuns să vorbesc cu ea, după masă, în timp ce fetiţa îi adormise în poală, va trebui să mi‑l dai pe Pip într‑una din zilele acestea sau să mi‑l împrumuţi, cum vrei să‑i spui.
― Nu, nu, zise Biddy cu blândeţe. Trebuie să te însori.
― Aşa îmi spun şi Clara şi Herbert, dar nu cred că o să mă însor vreodată, Biddy. M‑am înrădăcinat atât de tare în casa lor, încât nu cred că se mai poate.
Sunt deja un holtei bătrân înrăit.
Biddy se uită în jos, la copil, îi luă mânuţa şi o duse la buzele sale, apoi îşi puse mâna ei, de mamă şi de om bun, aceea cu care atinsese copilul, în mâna mea. Era ceva deosebit de grăitor în gestul şi în apăsarea uşoară a verighetei lui Biddy în palma mea.
― Dragă Pip, zise Biddy, eşti sigur că nu mai oftezi după ea?
― Oh, nu... Cred că nu, Biddy.
― Ia spune‑mi, aşa, ca unui vechi prieten. Chiar ai uitat‑o?
― Draga mea Biddy, n‑am uitat nimic din lucrurile care au avut o mare însemnătate în viaţa mea şi prea puţine dintre cele care au avut o mai mică
însemnătate. Dar visul acesta sărman, cum obişnuiam să‑l numesc odinioară, mi‑a trecut, Biddy, mi‑a trecut cu totul!
Cu toate acestea, am ştiut, din clipa în care am rostit aceste cuvinte, că, în taină, voiam să mai văd o dată în seara aceea, singur, locul unde fusese vechea casă, de dragul ei. Da, de dragul Estellei.
Auzisem că dusese o viaţă foarte nefericită, că se despărţise de soţ, care se purtase cu ea foarte crud şi devenise chiar faimos pentru amestecul de trufie, avariţie, brutalitate şi grosolănie din firea lui. Auzisem apoi de moartea soţului ei, într‑un accident de călărie, din pricină că‑şi bătuse calul. Această eliberare avusese loc cu vreo doi ani în urmă, după care, din câte ştiam eu, se măritase din nou.
Cum la Joe acasă masa de seară se servea destul de devreme, îmi rămăsese timp destul ca, fără să‑mi scurtez răstimpul petrecut cu Biddy, să îmi îndrept paşii într‑o plimbare până acolo, mai înainte de căderea nopţii. Dar, cu răgazul pe care mi‑l luai pe drum, pentru a mă uita la toate lucrurile bine cunoscute şi pentru a mă gândi la vremurile de demult, lumina zilei scăpătase în clipa în care am ajuns.
Nu mai era acolo nici o casă, acum, nici o fabrică de bere, nici o clădire oarecare, ci doar zidul vechii grădini. Spaţiul rămas liber fusese împrejmuit cu un gard grosolan şi, când mă uitai la el, văzui că o parte din bătrâna iederă prinsese din nou rădăcini şi crescuse, verde, pe scundele şi tăcutele mormane de ruine. O
poartă în acest gard era întredeschisă. O împinsei şi intrai.
O ceaţă rece, argintie, învăluise după‑amiaza, iar luna încă nu răsărise ca s
‑ o destrame. Dar stelele străluceau deasupra ceţii, luna era pe ‑aproape şi noaptea nu era prea întunecoasă. Puteam să refac din amintire fiecare colţ al casei dispărute, ştiam unde anume fusese fabrica de bere, unde anume porţile, unde butoaiele. Mi le reînviasem în minte şi priveam de‑a lungul aleii care ducea în grădina părăginită, când am zărit o siluetă singuratică.
Mă îndreptai spre ea şi atunci silueta păru că mă vede, la rândul ei. Făcu vreo câţiva paşi către mine, dar se opri. Apropiindu‑mă, văzui că era o femeie. Iar când mă apropiai şi mai mult, se întoarse, pregătindu‑se să plece, dar iarăşi se opri şi mă lăsă să ajung lângă ea. Atunci tresări, uluită, şi îmi murmură numele, la care eu strigai:
― Estella!
― M‑am schimbat mult. Mă şi mir că mă recunoşti.
Într‑adevăr, prospeţimea frumuseţii sale se dusese, dar maiestuozitatea şi farmecul ei de nedescris rămăseseră neatinse. Îi cunoşteam aceste trăsături, dar nu mai văzusem niciodată înainte lumina întristată şi blândă din ochii săi, odinioară atât de trufaşi. Nu mai simţisem niciodată înainte atingerea
prietenească a mâinii sale, odinioară atât de nepăsătoare.
Ne aşezarăm pe o bancă din apropiere şi îi zisei:
― După atâţia ani, este ciudat că s‑a întâmplat să ne întâlnim din nou, Estella, tocmai aici, unde ne‑am întâlnit şi prima oară! Te întorci adesea pe aici?
― N‑am mai fost niciodată de‑atunci.
― Nici eu.
Luna începu să se ridice şi îmi amintii de privirea goală aţintită în tavanul alb, care se stinsese. Luna începu să se ridice şi îmi amintii apăsarea de pe mâna mea, când îi spusesem cele din urmă cuvinte pe care le auzise el pe lumea aceasta.
Fu rândul Estellei să rupă tăcerea care se lăsase între noi:
― Am sperat şi‑am plănuit deseori să mă întorc, dar am tot fost împiedicată
de fel şi fel de împrejurări. Sărmanele locuri de demult!
Ceaţa argintie fu străpunsă de primele raze ale lunii şi aceleaşi raze străbătură şi prin lacrimile care curgeau din ochii ei. Fără să ştie că le văzusem şi străduindu‑se să şi le ascundă, îmi zise, cu o voce stăpânită:
― Te‑ai întrebat, când ai trecut pe aici adineauri cum de s‑a întâmplat să fie lăsate toate aşa?
