Pe măsură ce zilele treceau, îl vedeam rămânând din ce în ce mai des nemişcat, cu privirea goală aţintită în tavanul alb, cu chipul lipsit de orice expresie, până când vreun cuvânt de al meu îi lumina obrazul, pentru o clipă, dar apoi aluneca din nou în letargie. Uneori nu era în stare să vorbească deloc sau aproape deloc şi, atunci, îmi răspundea apăsându ‑ mi uşor mâna, iar eu ajunsesem să înţeleg foarte bine acest limbaj.
Numărul de zile scurse se ridicase la zece, când descoperii la el o schimbare cum nu mai văzusem. Ochii îi erau îndreptaţi către uşă şi se însufleţiră când intrai eu.
― Dragul meu băiat, zise el, când mă aşezai lângă patul său. Mă temeam că
o să întârzii. Dar ştiam eu că nu e cu putinţă.
― N‑am întârziat, zisei eu. Am aşteptat la poartă să se facă ora.
― Întotdeauna aştepţi la poartă, nu‑i aşa, băiete dragă?
― Da. Ca să nu pierd nici o clipă.
― Mulţumesc, dragul meu băiat, mulţumesc. Dumnezeu să te binecuvânteze! Nu m‑ai părăsit niciodată, dragul meu băiat!
Îi strânsei mâinile amuţit, căci nu puteam să uit că odată voisem să‑l părăsesc.
― Şi, mai presus de toate, zise el, ai fost mult mai aproape de mine de când viaţa mi s‑a întunecat, decât în vremea când îmi strălucea soarele. Ăsta‑i lucrul cel mai bun din toate!
Stătea întins pe spate, răsuflând cu mare greutate. Orice ar fi făcut şi oricât de drag i‑aş fi fost, lumina i se stingea de pe faţă încetul cu încetul, şi un văl i se aşternea peste ochii goi aţintiţi în tavanul alb.
― Astăzi suferi foarte tare?
― Nu mă plâng de nimic, dragă băiete.
― Tu niciodată nu te plângi.
Îşi rostise ultimele cuvinte. Zâmbi, iar eu înţelesei, din felul în care îmi strânse mâna, că voia s‑o ridic şi să i‑o aşez pe piept. Îmi ţinui mâna acolo, iar el zâmbi din nou şi mi‑o acoperi cu mâinile sale.
Timpul vizitei se încheiase, iar noi încă mai stăteam aşa. Dar, uitându‑mă în jur, îl descoperii lângă mine pe guvernatorul închisorii, care îmi şopti:
― Poţi să mai rămâi.
Îi mulţumii cu recunoştinţă şi îl întrebai:
― Aş putea să‑i mai spun ceva, poate încă mă mai aude?
Guvernatorul se trase câţiva paşi mai înapoi şi îi făcu semn gardianului să
iasă. Mişcarea aceasta, deşi se petrecuse fără zgomot, retrase vălul de pe ochii goi aţintiţi în tavanul alb, care îndreptară o privire plină de dragoste către mine.
― Dragă Magwitch, trebuie să‑ţi mai spun ceva, acum, la sfârşit. Înţelegi ce îţi spun?
O apăsare uşoară pe mâna mea.
― Ai avut cândva o fetiţă pe care ai iubit‑o şi ai pierdut‑o.
O apăsare mai puternică pe mâna mea.
― A trăit şi a găsit nişte prieteni puternici. Trăieşte şi acum. Este o adevărată
lady şi este foarte frumoasă. Iar eu o iubesc!
Cu o ultimă sforţare firavă, care n‑ar fi reuşit dacă n‑aş fi fost pregătit şi nu l‑aş fi ajutat, îmi ridică mâna la buzele sale. Apoi, o duse din nou pe piept şi‑o apăsă uşor, odihnindu‑şi mâinile sale deasupra. Privirea goală aţintită în tavanul alb îşi recăpătă strălucirea o clipă, dar apoi pieri, şi capul îi căzu liniştit în piept.
Amintindu‑mi atunci de ceea ce citisem împreună, m‑am gândit la cei doi oameni care au intrat în templu să se roage, şi mi‑am dat seama că nu ştiam alte cuvinte mai potrivite de rostit la căpătâiul său decât: „O, Doamne, îndură‑Te de el, păcătosul!”
Capitolul LVII
Acum, fiindcă rămăsesem singur şi de capul meu, l ‑ am înştiinţat pe proprietar că vreau să părăsesc apartamentul din Temple de îndată ce‑mi va îngădui contractul meu de închiriere şi că, între timp, aş vrea să‑l subînchiriez.
Numaidecât am pus afişe în ferestre, căci aveam multe datorii şi atât de puţini bani, încât situaţia mea începuse să mă îngrijoreze cu‑adevărat. Mai bine zis, m
‑ar fi îngrijorat, dacă aş fi avut destulă energie şi putere să reuşesc să văd limpede orice adevăr în afară de acela că eram foarte bolnav. Încordarea nemăsurată în care trăisem în ultima vreme mă făcuse în stare să‑mi amân boala, dar nu să scap de ea. Ştiam că acum mă înhăţase, aşa că uitasem de celelalte, ba chiar nici de boală nu‑mi mai păsa.
O zi sau două, am zăcut întins pe canapea sau pe podea - oriunde se nimerea, fiindcă mi se întâmpla să leşin -, cu capul greu şi cu dureri în toate oasele, fără nici un gând, fără nici o putere. Apoi veni o noapte care mi se păru nesfârşită, plină de nelinişte şi groază. Dimineaţa, când am încercat să mă ridic în capul oaselor în pat şi să mă gândesc la visele avute, am văzut că nu puteam să
fac nici o mişcare.
Dacă într‑adevăr am coborât până în Garden Court în puterea nopţii, bâjbâind după barca despre care credeam că se află acolo; dacă de vreo două sau trei ori m‑am deşteptat, îngrozit, descoperindu‑mă pe scară, fără să‑mi dau seama cum mă dădusem jos din pat; dacă m‑am trezit aprinzând lampa, urmărit de gândul că Magwitch urca pe scară şi că lămpile erau stinse; dacă m‑am simţit nespus de hărţuit, tot auzind vorbele fără şir, râsetele şi gemetele cuiva şi dacă
am avut bănuiala că eu însumi scoteam acele sunete; dacă într‑un colţ al camerei vedeam un cuptor de fierărie închis, în timp ce o voce îmi striga fără
încetare că domnişoara Havisham se mistuia înăuntru - tuturor acestor lucruri încercam să le dau de cap şi să le găsesc o oarecare ordine în mintea mea, dimineaţa, stând în pat. Dar aburii unui cuptor de var veneau să se aşeze între mine şi ele, amestecându‑le iarăşi, până când, printre aceşti aburi am văzut, în cele din urmă, doi oameni uitându‑se la mine.
― Ce vreţi? întrebai eu, tresărind. Nu vă cunosc!
― Ei, bine, domnule, răspunse unul dintre ei, aplecându‑se spre mine şi atingându‑mă pe umăr, aceasta este o chestiune pe care o vom rezolva curând, aş zice eu. Sunteţi arestat.
