Din pricină că îngrijirile drăgăstoase ale lui Joe se potriveau atât de bine nevoilor mele, eram ca un copil în mâinile lui. Se aşeza şi îmi vorbea ca pe vremuri, destăinuindu‑se cu simplitatea de demult şi în felul lui ocrotitor pe care
‑l ştiam atât de bine, aşa că eram pe jumătate convins că toată viaţa mea de după
zilele petrecute în vechea noastră bucătărie nu fusese decât una dintre tulburările minţii pe care mi le dăduse febra ce‑mi trecuse. Făcea totul pentru mine, mai puţin curăţenie - pentru aceasta tocmise o femeie foarte cumsecade, după ce o dăduse afară pe spălătoreasă din prima zi în care sosise.
― Căci, crede‑mă pe cuvânt, Pip, îmi spunea el adesea, ca să îi iert libertatea luată, am găsit‑o sfredelind salteaua patului liber, ca pe un butoi de bere, şi trăgând penele într‑un coş, ca să le vândă. Şi l‑ar fi sfredelit şi pe al tău, după
aceea, şi ar fi tras penele cu tine întins deasupra, şi apoi ţi‑ar fi cărat şi cărbunii, treptat, în castronul de supă şi în bolurile de salată, apoi şi vinul şi rachiul în cizmele tale.
Aşteptam amândoi ziua în care aveam să ies la o plimbare, aşa cum aşteptaserăm, odinioară, ziua în care aveam să intru ucenic. Iar când ziua aceea veni şi o trăsură deschisă fu adusă în Lane, Joe mă înfofoli, mă luă în braţe, mă
duse până jos şi mă aşeză în trăsură, de parcă încă mai eram făptura mică şi neajutorată asupra căreia el îşi revărsase din belşug, cândva, comorile sufletului său mare.
Apoi, Joe se urcă alături de mine şi pornirăm la drum amândoi prin ţinut, pe unde bogatele roade ale verii se arătau deja în pomi şi în iarbă şi mireasmele dulcegi îmbălsămau tot văzduhul. S‑a întâmplat ca ziua aceea să fie o duminică
şi, când mă uitai la minunăţiile naturii din jurul meu, mirându‑mă de cât putuseră să crească şi să se schimbe, cât de mult se înfoiaseră măruntele flori de câmp, şi câtă vigoare prinseseră glasurile păsărilor, zi după zi şi noapte după
noapte, sub soare şi sub stele, în vreme ce bietul de mine zăcusem arzând şi zvârcolindu‑mă în patul meu, simpla amintire a fierbinţelii şi a chinurilor îmi curmă deodată toată pacea. Însă, când auzii clopotele de duminică şi privii mai bine în jur la toată frumuseţea aceea desfăşurată cât vedeam cu ochii, simţii că
nu eram destul de recunoscător - că eram încă prea slăbit ca să simt recunoştinţă
- şi îmi sprijinii capul de umărul lui Joe, cum făceam odinioară, când mă ducea la târg sau mai ştiu eu unde, şi totul mi se părea prea mult pentru simţurile mele plăpânde.
După un timp, liniştea îmi coborî din nou în suflet şi stăturăm iarăşi de vorbă ca pe vremuri, întinşi pe iarbă, la vechiul fort. Joe nu se schimbase deloc.
Era şi acum întocmai cum fusese pe atunci în ochii mei, la fel de credincios, la fel de drept.
Când am ajuns din nou înapoi, după ce mă ridicase şi mă purtase în braţe -
cu atâta uşurinţă! - de‑a lungul curţii şi în sus, pe scări, îmi veni în minte acea zi de Crăciun, plină de întâmplări, când mă dusese în cârcă prin mlaştină. Totuşi, încă nu făcuserăm nici o aluzie la schimbarea norocului meu, nici nu ştiam cât aflase el din povestea vieţii mele din ultimul timp. Acum, mă îndoiam atât de tare de mine şi aveam atât de multă încredere în el, încât nu mă puteam hotărî dacă
să aduc sau nu vorba despre aceasta, câtă vreme el n‑o făcuse.
― Ai auzit, Joe, îl întrebai eu în seara aceea, după o matură chibzuinţă, în vreme ce el îşi fuma pipa la fereastră, cine era binefăcătorul meu?
― Am auzit, răspunse Joe, că nu era domnişoara Havisham, bătrâne.
― Şi ai auzit cine era, de fapt, Joe?
― Ei! Am auzit că ar fi fost un om care îl trimisese pe acel om care ţi‑a dăruit bancnotele la „Luntraşii voioşi”, Pip.
― Aşa a fost.
― Nemaipomenit! zise Joe, cu o voce cât se poate de calmă.
― Ai auzit că a murit, Joe? îl întrebai deodată, cu din ce în ce mai puţin curaj.
― Care din ei? Cel care a trimis bancnotele, Pip?
― Da.
― Cred, zise Joe, după ce medită îndelung uitându‑se pierdut la tocul ferestrei, că am auzit spunându‑se că aşa şi pe dincolo şi că i s‑ar fi întâmplat ceva de felul acesta.
― Ai auzit ceva despre viaţa lui, Joe?
― Nimic deosebit, Pip.
― Dacă ai vrea să asculţi, Joe... începui eu, dar el se ridică şi veni să se aşeze pe canapea, lângă mine.
― Uite ce e, bătrâne, zise Joe, aplecându‑se deasupra mea. Întotdeauna cei mai buni prieteni, nu aşa suntem, Pip?
Mă ruşinai să‑i răspund.
― Prea bine, atunci, zise Joe, de parcă i‑aş fi răspuns. E în regulă, ne‑am înţeles! Şi atunci, de ce să deschizi un subiect, bătrâne, care între noi doi n‑ar avea nici un rost? Doi prieteni ca noi au de vorbit despre destule lucruri, fără a le mai pomeni şi pe cele care n‑au nici un rost. Doamne! Numai gândeşte‑te la biata soră‑ta şi la izbucnirile ei de mânie! Nu‑ţi mai duci aminte de „scărmănătoare”?
― Ba chiar îmi amintesc prea bine, Joe.
― Uite ce e, bătrâne, zise Joe. Am făcut tot ce am putut ca să vă ţin pe tine şi pe „scărmănătoare” departe unul de celălalt, însă putinţa mea nu a fost mereu pe măsura voinţei. Căci, dacă biata soră‑ta îşi punea în minte să se dezlănţuie asupra ta, mereu mi s‑a părut c‑ar fi ieşit mai rău, zise Joe, argumentând în felul care îi era atât de drag, dacă m‑aş fi pus de‑a curmezişul în calea ei, nu pentru că
s‑ar fi dezlănţuit la fel şi asupra mea, ci pentru că s‑ar fi dezlănţuit asupra ta şi mai şi. Am băgat de seamă acest lucru. Nu faptul că este înşfăcat de favoriţi, nici că este scuturat o dată sau de două ori - lucru la care soră‑ta se pricepea de minune! - îl împinge pe un bărbat să stea deoparte şi să nu scape un copil de pedeapsă. Dar, când copilul acela este scărmănat şi mai tare tocmai din pricina trasului aceluia de favoriţi sau a scuturatului aceluia, atunci bărbatul fireşte că
se opreşte şi se întreabă, în sinea lui: „Unde e binele în ceea ce vrei să faci?
Recunosc că văd răul - zice omul -, dar nu văd binele. Aşadar, te poftesc pe
dumneata, domnule, să‑mi arăţi binele!”
― Zice omul? făcui eu întrebător, căci Joe mă aştepta să vorbesc.
