― Cât de mare este datoria?
― O sută douăzeci şi trei de lire, cincisprezece şilingi şi şase pence. Factura bijutierului, cred.
― Ce‑i de făcut?
― Ar fi mai bine să veniţi la mine, zise omul. Ţin o pensiune foarte convenabilă.
Am făcut câteva strădanii să mă scol şi să mă îmbrac. Când mi‑am dat din nou seama de prezenţa lor, stăteau ceva mai departe de pat, uitându‑se la mine.
Eu încă eram întins în pat.
― Vedeţi şi dumneavoastră care ‑ i situaţia, zisei eu. Aş veni cu
dumneavoastră, dacă aş putea, dar nu sunt în stare. Dacă mă luaţi de aici, cred că o să mor pe drum.
Pesemne mi‑au răspuns, ori m‑au contrazis asupra acestui punct, ori m‑au încurajat să cred că, de fapt, mi‑era mai bine decât mi‑aş fi închipuit. Dar câtă
vreme amintirea mea despre ei atârnă doar de acest firav fir de păr, nu ştiu ce au făcut până la urmă, în afară de faptul că s‑au abţinut să mă ia pe sus.
Apoi, ştiu că am avut febră şi că am scăpat de ea, că am suferit cumplit, că
adeseori îmi pierdeam cunoştinţa, că timpul mi se părea nesfârşit, că mi se întâmpla să confund existenţe închipuite cu viaţa mea; că eram ba o cărămidă
din peretele casei, şi mă rugam să fiu luată din locul acela ameţitor în care mă
aşezaseră zidarii, ba o osie de oţel a unei maşinării uriaşe, care duduia şi se învârtea deasupra unei prăpastii şi, cu toate acestea, eu mă rugam să opresc maşinăria şi, cu o lovitură de ciocan, să înlătur piesa aceea pe care o reprezentam eu în ea - că am străbătut toate aceste trepte ale bolii, ştiu atât din faptele pe care mi le‑am amintit mai târziu, cât şi din cele pe care le înţelegeam, într‑o oarecare măsură, chiar în timp ce se petreceau. De asemenea, ştiu, tot de atunci, că uneori mă luptam cu oameni în carne şi oase, fiind sigur că erau nişte ucigaşi, dar că îmi dădeam deodată seama că, de fapt, îmi voiau binele şi, atunci, mă prăbuşeam sleit de puteri în braţele lor şi le îngăduiam să mă aşeze în pat. Însă, mai presus de toate, ştiu că toate aceste persoane - care, când îmi era foarte rău, se înfăţişau cu chipul schimonosit - tindeau să se arate mai devreme sau mai târziu sub chipul şi asemănarea lui Joe.
După ce am depăşit cel mai greu moment al bolii mele, am început să bag de seamă că, în vreme ce toate celelalte simptome trecuseră, acesta din urmă nu voia să treacă. Oricine venea lângă mine încă mai lua chipul lui Joe. Deschideam ochii noaptea, şi pe cine vedeam în jilţul de lângă pat? Pe Joe. Deschideam ochii ziua, şi pe cine vedeam pe bancheta de lângă fereastră, fumându‑şi pipa în cadrul umbrit al ferestrei deschise? Tot pe Joe. Ceream ceva de băut să mă
răcoresc, şi mâna cui îmi dădea cana? Mâna dragă a lui Joe. Mă cufundam din nou în perne, după ce beam, şi faţa cui se apleca asupra mea, atât de plină de speranţă şi de dragoste? Faţa lui Joe.
În cele din urmă, într‑o zi, mi‑am făcut curaj şi am întrebat:
― Joe?
Şi glasul drag, cel dintotdeauna, cel de acasă, îmi răspunse:
― După cât se pare, da, bătrâne.
― Oh, Joe, îmi rupi inima! Priveşte‑mă supărat! Bate‑mă, Joe! Spune‑mi că
am fost nerecunoscător! Nu fi atât de bun cu mine!
Căci Joe îşi culcase capul pe pernă, lângă mine, şi îşi trecuse braţul pe după
gâtul meu, bucuros că îl recunoscusem.
― Ştii bine, dragul meu Pip, bătrâne, zise Joe, că tu şi cu mine am fost întotdeauna prieteni. Iar când vei fi destul de sănătos ca să ieşim la o plimbare...
ce de mai şotii!
După care Joe se retrase lângă fereastră, cu spatele la mine, ştergându‑şi lacrimile. Cum marea mea slăbiciune mă împiedică să mă ridic şi să mă duc la el, rămăsei întins acolo, şoptind plin de căinţă:
― O, Dumnezeule, binecuvântează ‑ l! Binecuvântează ‑ l, Doamne, pe creştinul acesta atât de bun!
Ochii lui Joe erau roşii, când îl descoperii din nou lângă mine, dar eu îi
strângeam mâna şi amândoi eram foarte fericiţi.
― De când, dragă Joe?
― Vrei să spui, Pip, de când eşti bolnav, dragă prietene?
― Da, Joe.
― Este sfârşitul lunii mai, Pip. Mâine este întâi iunie.
― Şi tu ai fost aici tot timpul ăsta, dragă Joe?
― Cam aşa ceva, bătrâne. Căci, după cum i‑am zis şi lui Biddy, când am primit vestea că eşti bolnav, printr‑o scrisoare pe care ne‑a adus‑o poştaşul, care mai înainte a fost burlac, dar care acum s‑a însurat, deşi e tare prost plătit pentru cât umblă el şi pentru câte pingele îşi toceşte, dar nu‑şi face griji cu sănătatea, iar însurătoarea era cea mai mare dorinţă a inimii lui...
― E aşa de bine să te aud, Joe! Dar te întrerup ca să‑mi spui ce i‑ai zis lui Biddy.
― Ceea ce i‑am zis a fost cam aşa, spuse Joe, că, de vreme ce s‑ar putea să te afli printre străini şi de vreme ce noi doi am fost întotdeauna prieteni, o vizită într
‑un astfel de moment poate că nu s‑ar fi dovedit... in‑ ac‑ cep‑ ta‑ bob‑ blă. Cât despre Biddy, cuvintele ei au fost: „Du‑te la el, nu mai pierde nici o clipă!”
Acestea, zise Joe, reluând, cu aerul său gânditor, acestea au fost cuvintele lui Biddy. „Du‑te la el, a zis Biddy, nu mai pierde nici o clipă!” Pe scurt, adăugă Joe, după un moment de matură chibzuinţă, nu greşesc cu mult dacă îţi spun că
