La o cârciumioară drăguţă, aflată la vreo milă şi ceva pe dealul înverzit de dincolo de o pajişte, luarăm micul dejun. În salon se mai afla şi o masă de biliard, în cazul în care am fi dorit să ne destindem după ceremonie. Băgai de seamă cu plăcere că doamna Wemmick nu mai desprindea braţul domnului Wemmick când acesta i se încolăcea în jurul taliei, ci rămânea nemişcată, într‑un scaun cu spătar înalt de lângă perete, ca un violoncel în cutia lui, şi îngăduia să fie îmbrăţişată, la fel cum ar fi îngăduit‑o şi instrumentul muzical amintit.
Masa fu excelentă şi, dacă vreunul dintre convivi refuza ceva din cele puse pe masă, Wemmick zicea:
― Sunt prevăzute prin contract, să ştiţi, nu vă fie teamă să luaţi!
Am băut în cinstea tinerei perechi, am băut în cinstea bătrânului, am băut în cinstea castelului, am salutat mireasa la plecare şi am încercat să fiu un tovarăş
de petrecere cât mai plăcut cu putinţă.
Wemmick mă conduse până la uşă, unde ne strânserăm din nou mâinile şi îi
urai numai bucurie.
― Mulţumesc! zise Wemmick, frecându‑şi palmele. Ea se pricepe atât de bine la găini, cum nici n‑ai idee! O să‑ţi dau câteva ouă, ca să‑ţi dai seama singur. Şi, domnule Pip!... mă chemă el înapoi, vorbindu‑mi în şoaptă. Şi acesta este tot un sentiment de Walworth, dacă nu te superi.
― Înţeleg. De care nu trebuie să pomenesc în Little Britain, zisei eu.
Wemmick încuviinţă printr‑un semn din cap.
― După cele ce ţi‑au scăpat zilele trecute, ar fi mai bine ca domnul Jaggers să nu mai afle şi de asta. Ar putea crede că mi s‑a moleşit creierul sau ceva de soiul ăsta.
Capitolul LVI
Provis zăcu în închisoare, foarte bolnav, tot timpul scurs între punerea lui sub acuzaţie şi deschiderea sesiunii de judecată. Avea două coaste rupte, unul din plămâni îi fusese atins şi respira cu mare greutate şi cu dureri care creşteau pe fiecare zi. Din pricina rănilor sale, vorbea cu glas foarte scăzut, abia de‑l auzeam, şi, de altfel, vorbea foarte puţin. Dar era întotdeauna dornic să mă
asculte, iar aceasta deveni cea mai de seamă misiune a vieţii mele: să‑i vorbesc şi să‑i citesc ceea ce ştiam că are voie să audă.
Fiind mult prea bolnav ca să poată rămâne în închisoarea comună, fu mutat, încă de a doua zi, la infirmerie. Aceasta mi‑a dat prilejul să fiu mai des împreună
cu el decât ar fi fost posibil în alte condiţii. Dacă n‑ar fi fost bolnav, ar fi fost pus în lanţuri, căci era privit ca un înrăit într‑ale evadării şi altor blestemăţii.
Deşi îl vedeam în fiecare zi, vizitele erau scurte, şi, din pricina orelor lungi de despărţire, puteam să‑i văd pe chip chiar şi cea mai mică schimbare care se petrecea în starea sănătăţii sale. Nu‑mi amintesc să fi găsit vreodată o schimbare în bine. Se topea văzând cu ochii din clipa în care uşa închisorii se închisese pentru totdeauna în urma lui şi era tot mai slăbit şi mai bolnav.
Supunerea şi resemnarea pe care le arăta erau cele ale unui om la capătul puterilor. Uneori, din ţinuta sa ori din cele vreo două şoapte pe care le scăpa, îmi dădeam seama că a chibzuit îndelung asupra întrebării dacă, în împrejurări mai puţin rele, n‑ar fi fost şi el un om mai bun. Dar niciodată nu şi‑a găsit vreo scuză
pentru faptele sale folosind acest argument, şi nici n‑a încercat să‑şi înfăţişeze trecutul altfel decât fusese.
Se întâmpla, mai bine zis, s‑a întâmplat de două sau trei ori, când mă aflam şi eu de faţă, ca una dintre persoanele însărcinate să‑l păzească să pomenească
faima sa de individ primejdios. Atunci, zâmbea şi îşi întorcea ochii spre mine cu o privire plină de încredere, ca şi cum era convins că văzusem la el un început de îndreptare, încă de când eram copil. Pentru toate celelalte, se arăta spăşit şi plin de remuşcare şi nu l‑am auzit niciodată plângându‑se de felul în care era tratat.
Când sosi vremea deschiderii sesiunii de judecată, domnul Jaggers ceru o amânare a susţinerii procesului până la următoarea sesiune. Fireşte că o făcuse din convingerea că acuzatul nu avea să mai trăiască până atunci, dar cererea îi fu refuzată. Procesul începu printre primele şi, când Magwitch fu adus în banca
acuzaţilor, fu aşezat pe un scaun. Nu se ridică nici o împotrivire ca eu să vin lângă boxă şi, peste balustradă, să‑l ţin de mâna pe care mi‑o întindea.
Judecata fu foarte scurtă şi limpede. Toate lucrurile care se puteau spune în apărarea lui fură spuse - cum dobândise gust pentru muncă şi cum prosperase prin mijloace cinstite şi onorabile. Însă nimic nu putu ştirbi faptul că se întorsese din exil şi că se afla acolo, în prezenţa judecătorului şi a juraţilor. Era cu neputinţă să‑l judeci pentru aceasta şi să nu‑l găseşti vinovat.
La vremea aceea, era obiceiul (după cum am aflat din cumplita mea experienţă la sesiunea aceea) să se dedice o zi încheierii procesului, înainte de a se rosti sentinţa, şi să se pună la cale un final de efect când această sentinţă era de condamnare la moarte. Dacă nu ar fi tabloul de neşters pe care amintirea mea mi‑l aduce şi astăzi înaintea ochilor, cu greu mi‑ar veni să cred, chiar şi acum, când scriu aceste rânduri, că am văzut treizeci şi doi de acuzaţi, bărbaţi şi femei, aduşi în faţa judecătorului pentru a‑şi primi toţi odată sentinţa. Printre cei treizeci şi doi se afla şi Magwitch, singurul aşezat, ca să poată să respire îndeajuns cât să mai păstreze un strop de viaţă în el.
Întreaga scenă îmi revine acum în minte în culorile vii ale acelei clipe, încât văd şi picăturile ploii de aprilie, rămase pe ferestrele curţii, sclipind în razele soarelui primăvăratic. Stăteam şi de data aceasta dincolo de boxă, într‑un colţ, ţinând mâna lui Magwitch în mâna mea. Îngrămădiţi ca într‑un ţarc, cei treizeci şi doi de bărbaţi şi femei stăteau în boxa acuzaţilor, unii semeţi, alţii copleşiţi de groază, unii suspinând şi plângând, acoperindu ‑ şi obrazul, alţii privind posomorâţi în jur. Se auziseră câteva ţipete dinspre femeile condamnate, care fuseseră chemate la ordine, şi apoi se lăsase tăcerea. Şerifii, împopoţonaţi cu colane, cu buchete de flori şi alte zorzoane oficiale monstruoase, aprozii, portăreii şi o galerie plină de spectatori - un public de teatru considerabil - priveau cu atenţie cum cei treizeci şi doi de acuzaţi şi judecătorul erau puşi faţă în faţă. Apoi, judecătorul începu să le vorbească. Printre nefericitele făpturi dinaintea lui, cărora ţinea în mod deosebit să li se adreseze, exista un bărbat care încă din copilărie încălcase legea, care, după repetate detenţii şi pedepse, fusese, în cele din urmă, condamnat la exil pentru mulţi ani şi care, în urma unor fapte deosebit de violente şi de îndrăzneţe, evadase şi fusese condamnat din nou la deportare pe viaţă. Acest nelegiuit păruse, o vreme, că se căieşte de greşelile lui, cât fusese departe de locurile vechilor sale fapte rele, şi dusese un trai liniştit şi cinstit. Dar, într‑un moment nenorocit, cedând apucăturilor şi patimilor care îl făcuseră atât de multă vreme o pacoste pentru societate, îşi părăsise locul de odihnă şi căinţă
şi se întorsese în ţara unde fusese proscris. Fiind dat în vileag, reuşise pentru o vreme să le scape agenţilor de poliţie, deşi, în cele din urmă, fusese prins în clipa în care voia să fugă, şi atunci le opusese rezistenţă şi pricinuise - el ştia mai bine dacă dinadins sau în orbirea neruşinării sale - moartea denunţătorului său, care îi cunoştea întreaga istorie. Pedeapsa prevăzută pentru întoarcerea sa în ţara de unde fusese surghiunit fiind moartea, iar cazul lui prezentând circumstanţe agravante, trebuia să se pregătească de moarte.
Soarele pătrundea înăuntru prin fereastra largă a tribunalului, trecând prin strălucitorii picuri de ploaie de pe geam, şi desena un con de lumină între cei treizeci şi doi de acuzaţi şi judecător, unindu‑i pe toţi laolaltă şi amintindu‑le, poate, câtorva dintre spectatori că şi acuzaţii şi judecătorul vor ajunge deopotrivă
la Judecata de Apoi, în faţa Judecătorului care e atotştiutor şi care nu poate
greşi. Ridicându‑se pentru o clipă, ca o pată distinctă în calea razei de lumină, condamnatul spuse:
― Domnule judecător, eu mi ‑ am primit deja condamnarea de la Atotputernicul, dar mă înclin în faţa sentinţei dumneavoastră.
Şi se aşeză la loc.
Se iscă o rumoare, apoi judecătorul continuă cu ceea ce mai avea de spus şi celorlalţi. După ce au fost cu toţii condamnaţi oficial, ieşiră - unii avură nevoie să
fie sprijiniţi, alţii păşiră agale, cu priviri neîmblânzite, bravând, câţiva făcură
semne din cap către galerie, vreo doi sau trei îşi strânseră mâinile, iar restul ieşiră mestecând în gură fire de iarbă, pe care le smulseseră din ghivecele plantelor din sală. Magwitch ieşi cel din urmă, pentru că trebuia să fie ajutat să
se scoale din scaunul său şi pentru că mergea foarte încet. Îmi ţinuse mânile strâns, în timp ce se scurseseră din boxă toţi ceilalţi şi în timp ce publicul se ridicase în picioare (aranjându‑şi hainele, ca şi cum ar fi fost la biserică sau mai ştiu eu unde), arătând cu mâna, în jos, ba pe nelegiuitul acela, ba pe celălalt, de cele mai multe ori pe Magwitch şi pe mine.
Îmi doream şi mă rugam fierbinte să moară înainte ca procesul‑verbal al grefierului să fie încheiat, dar, îngrozit că agonia nu i se va sfârşi până atunci, am început să scriu, chiar în noaptea aceea, o petiţie către ministrul de interne, povestindu‑i cum îl cunoscusem pe Magwitch şi cum se întorsese în ţară de dragul meu. Am scris‑o cât am putut de pătimaş şi de înduioşător, iar după ce am terminat‑o şi am trimis‑o m‑am apucat să scriu şi alte petiţii către oameni cu puteri asemănătoare, alegându‑i pe cei care speram să fie cei mai îndurători; ba chiar am întocmit una şi pentru Coroană. Câteva zile şi câteva nopţi după ce îşi primise sentinţa, nu m‑am mai odihnit deloc, doar mai aţipeam din când în când pe scaun, fiind adâncit în scrierea acestor petiţii. Iar după ce le trimiteam, nu mă
mai puteam dezlipi de locurile în care ajungeau, căci mi se părea că ar avea mai mulţi sorţi de izbândă dacă rămâneam în apropierea lor. În această stare de agitaţie nebunească şi fierbere a minţii, cutreieram străzile în fiecare seară, întrebându‑mă pe la care dintre birouri şi case îmi depusesem petiţiile. Până şi în ziua de azi, într‑o seară prăfuită şi rece de primăvară, străzile obositoare din vestul Londrei, cu şirurile lor de case severe şi bine zăvorâte şi cu lungile lor rânduri de felinare, mi se par foarte triste, căci îmi amintesc de timpurile acelea.
Vizitele zilnice pe care i le mai puteam face se scurtaseră şi acum era păzit cu străşnicie. Văzând sau închipuindu‑mi că eram bănuit că i‑aş fi putut aduce otravă, am cerut să fiu percheziţionat înainte să mă aşez lângă patul său şi i‑am spus ofiţerului care se afla mereu acolo că sunt gata să fac orice ca să‑l conving de sinceritatea gândurilor mele. Nimeni nu se purta aspru cu Magwitch sau cu mine. Gardianul mă înştiinţa, în fiecare zi, că Magwitch se simţea mai rău decât în ajun, iar ceilalţi deţinuţi din odaie, şi cei vreo câţiva deţinuţi care îngrijeau de bolnavi ca infirmieri (răufăcători, dar dând dovadă de sentimente nobile, slavă
Domnului!) îmi spuneau acelaşi lucru.
