― Iar eu mă gândesc, Wemmick, la sărmanul posesor al proprietăţii.
― Da, desigur, zise Wemmick. Bineînţeles că nimeni nu ţi‑ar putea reproşa că‑ţi pare rău de el, şi aş pune chiar eu la bătaie o bancnotă de cinci lire pentru a
‑l scoate de acolo. Dar eu mă gândesc la următorul lucru. Răposatul Compeyson era dinainte înştiinţat de întoarcerea omului şi, fiind atât de înverşunat să‑i ceară socoteală, cred că oricum n‑ar fi putut fi salvat. În schimb, proprietatea portabilă ar fi putut fi salvată, cu siguranţă. Asta este deosebirea între proprietate şi posesorul său, înţelegi?
Îl invitai pe Wemmick să urce până la mine şi să bea un pahar de grog, înainte să pornească spre Walworth. El primi invitaţia. În timp ce‑şi sorbea mica
sa porţie de băutură, mă întrebă, fără nici o introducere, după ce păruse să se perpelească o vreme:
― Ce‑ai zice dacă aş vrea să‑mi iau liber luni, domnule Pip?
― Oh, bănuiesc că n‑ai mai făcut aşa ceva de douăsprezece luni încoace!
― Mai bine zis, de doisprezece ani încoace, zise Wemmick. Da. O să‑mi iau liber. Mai mult decât atât, o să te invit să facem împreună o plimbare.
Era cât pe‑aci să mă scuz, socotindu‑mă un tovarăş nesuferit în clipele acelea, când Wemmick mi‑o luă înainte:
― Ştiu de făgăduiala făcută, zise el, şi că nu eşti în apele dumitale, domnule Pip. Dar aş socoti acest serviciu drept un gest nobil din partea dumitale. N‑o să
mergem prea mult şi n‑o să pornim foarte de dimineaţă. Să zicem că ar putea să
‑ ţi răpească (socotind şi gustarea de dimineaţă din timpul plimbării) patru ceasuri, de la opt la douăsprezece. N‑ai putea să‑ţi calci pe inimă şi să vii?
Făcuse atât de multe pentru mine, nu o dată, încât ceea ce îmi cerea acum însemna foarte puţin. I‑am spus că puteam să vin şi că voi veni sigur, iar el s‑a arătat atât de încântat de consimţământul meu, încât m ‑ am simţit şi eu mulţumit. La stăruinţa sa, i‑am făgăduit să‑l caut la castel, luni dimineţa, la ora opt şi jumătate şi, cu acestea, ne‑am despărţit.
Punctual la întâlnire, sunai la poarta castelului, luni dimineaţa, şi Wemmick însuşi îmi ieşi în întâmpinare. Ceea ce mă surprinse de la prima privire fu că
părea mai ţeapăn ca de obicei şi purta o pălărie mai lustruită. Înăuntru ne aşteptau două pahare de rom cu lapte şi doi biscuiţi. Bătrânul pesemne se sculase cu noaptea în cap, căci, aruncând o privire în odaia lui, văzui că patul era gol.
După ce ne înviorarăm bând romul cu lapte şi mâncându‑ne biscuiţii, odată
încheiate aceste pregătiri, eram gata să ieşim la plimbare, dar nu mică mi‑a fost mirarea să‑l văd pe Wemmick că ia o undiţă şi o pune pe umăr.
― Ei, doar nu mergem la pescuit! zisei eu.
― Nu, răspunse Wemmick, dar îmi place să umblu cu o undiţă.
Mi‑am zis în sinea mea că era o ciudăţenie, dar n‑am dat glas acestui gând şi am pornit la drum. Ne îndreptarăm către Camberwell Green şi, când ajunserăm mai aproape, Wemmick spuse deodată:
― Hei! Uite‑o biserică!
Nu era nimic surprinzător în acest lucru, dar, din nou, mă mirai foarte tare când el adăugă, de parcă îi venise în minte o idee strălucită:
― Hai să intrăm!
Am intrat, Wemmick lăsându‑şi undiţa sub portal şi uitându‑se bine de jur împrejur. Apoi, Wemmick îşi afundă mâna în buzunarele hainei şi scoase de acolo o bucată de hârtie.
― Hei! zise el. Uite‑o pereche de mănuşi! Hai să le încercăm!
Cum mănuşile erau din piele de căprioară, albe, iar gura sa ca o cutie de scrisori era deschisă cât se poate, începui să am puternice bănuieli. Acestea mi se preschimbară în certitudini când îl zării pe tata‑mare intrând pe o uşă laterală, însoţit de o doamnă.
― Hei! zise Wemmick. Uite‑o pe domnişoara Skiffins! Hai să facem o nuntă!
Domnişoara discretă era înveşmântată în haine obişnuite, numai că acum tocmai se străduia să îşi înlocuiască mănuşile de piele verzi cu unele albe. De
altfel, şi tata‑mare se ocupa cu pregătirea unei jertfe asemănătoare pe altarul lui Hymeneu. Bătrânul gentleman, totuşi, întâmpina mari dificultăţi în a‑şi pune mănuşile, încât, până la urmă, Wemmick trebui să‑l sprijine cu spatele de un pilastru, apoi să treacă în spatele stâlpului, proptindu‑se în el, şi să înceapă să
tragă de mănuşi, în vreme ce eu îl ţineam pe bătrân pe după mijloc, ca să poată
opune o rezistenţă deopotrivă mare şi nevătămătoare. Prin această ingenioasă
stratagemă, mănuşile fură îmbrăcate perfect.
Când se iviră pastorul şi dascălul, ne aliniară pe toţi, în ordine, în faţa balustradei fatale. Credincios ideii sale de a face să pară că nimic din toate acestea nu fusese aranjat dinainte, îl auzii pe Wemmick zicând, ca pentru sine, în vreme ce scoase ceva din buzunarul jiletcii, mai înainte de începerea slujbei:
― Hei! Uite‑un inel!
Eu jucai rolul de martor sau cavaler de onoare al mirelui, în vreme ce o fetiţă
şchioapă, care deschidea uşile stranelor prin biserică şi purta o boneţică de copil mic pe cap, se prefăcu prietena de suflet a domnişoarei Skiffins. Răspunderea de a conduce mireasa la altar îi reveni bătrânului, care izbuti, fără să vrea, să‑l supere pe pastor, ceea ce se întâmplă după cum vă voi spune. Când pastorul întrebă: „Cine i‑o dă pe această femeie de nevastă acestui bărbat?”, bătrânul gentleman, neavând nici o bănuială unde ajunsese ceremonia, rămase neclintit, zâmbind cu toată îngăduinţa la cele zece porunci. Atunci, pastorul întrebă din nou: „Cine i ‑ o dă pe această femeie de nevastă acestui bărbat?” Bătrânul gentleman continuând să rămână în starea sa de neştiinţă venerabilă, mirele îi strigă, pe tonul său obişnuit: „Ei, tată‑mare, doar ştii... Cine o dă?” La care bătrânul răspunse, cu mare vioiciune, înainte de a spune că el era acela: „Foarte bine, John, foarte bine, băiatule!” Iar pastorul făcu o pauză atât de sumbră după
aceasta, încât pentru moment mă cuprinse îndoiala că în ziua aceea se va mai săvârşi căsătoria.
Totul se încheie cu bine şi, când ieşirăm din biserică, Wemmick ridică
acoperământul cristelniţei, puse mănuşile înăuntru şi o acoperi la loc. Doamna Wemmick, mai grijulie faţă de viitor, îşi vârî mănuşile albe în buzunar şi îşi puse în loc mănuşile sale verzi.
― Şi acum, domnule Pip, zise Wemmick, punându‑şi din nou, triumfător, undiţa pe umăr, ca la venire, dă‑mi voie să te întreb dacă i‑ar putea trece cuiva prin minte că acesta este un alai de nuntă?
