Tu ştii ce‑i aceea o pilă?
― Da, domnule.
― Dar haleală ştii ce e?
― Da, domnule.
După fiecare întrebare, mă lăsa din ce în ce mai jos pe spate, ca să‑mi sporească sentimentul de neajutorare şi de primejdie.
― Să‑mi aduci o pilă!
Mă lăsă mai jos.
― Şi adu‑mi nişte haleală!
Mă lăsă şi mai jos.
― Să‑mi aduci şi una, şi alta!
Mă lăsă şi mai jos.
― Că de nu, îţi scot inima şi ficaţii!
Mă lăsă şi mai jos.
Eram speriat de moarte şi atât de ameţit, încât m‑am agăţat de el cu amândouă mâinile şi i‑am zis:
― Dacă aţi fi atât de bun să mă lăsaţi să stau drept, domnule, poate nu mi‑
ar fi rău şi aş înţelege mai limpede.
M‑a îngrozit, lăsându‑mă şi mai pe spate şi întorcându‑mă iarăşi cu capul în jos, încât văzui biserica făcând din nou o tumbă peste girueta ei. Apoi, mă ţinu de braţe în poziţie dreaptă, în vârful pietrei de mormânt, şi continuă, cu aceste cuvinte înfricoşătoare:
― Să‑mi aduci, mâine, dis‑de‑dimineaţă, pila şi haleala. Mi‑aduci şi una şi alta la fortul vechi de colo! Aşa să faci, dar să nu îndrăzneşti să sufli vreo vorbă ori să dai vreun semn că ai fi văzut pe cineva ca mine sau pe oricine altcineva, şi atuncea o să te las în viaţă. Dacă dai greş ori te abaţi de la cuvântul meu în vreun fel oarecare, cât de puţin, atuncea o să‑ţi smulg inima şi ficaţii, o să ţi le pun la frigare şi o să ţi le mănânc! Auzi, bagă de seamă că nu sunt singur, cum poate ai crezut. Colo, mai este un flăcău, care se ascunde cu mine, şi, pe lângă flăcăul ăla, eu sunt un înger. Flăcăul ăla aude ce‑ţi spun eu acuma. Flăcăul ăla are un fel al lui, tainic, de a pune mâna pe câte un băieţel, ca să‑i ia inima şi ficaţii. Degeaba ar încerca un băieţel să se ascundă de flăcăul ăla. Băieţelul ar putea să încuie şi uşa, ar putea să se vâre în pat, la căldurică, ar putea să se învelească şi să‑şi tragă pătura peste cap, s‑ar putea crede la adăpost şi în siguranţă, dar flăcăul ăla se va târî, încet‑încetişor, până va ajunge la el şi îi va spinteca burta. Abia‑abia de‑l mai ţin, acuma, pe flăcăul ăla să nu‑ţi facă vreun rău. Îmi vine tare greu să
‑l ţin pe flăcăul ăla departe de măruntaiele tale. Ei, ce‑ai de zis?
I‑am spus că îi voi aduce pila şi îi voi mai aduce şi ce brumă de mâncare o să
pot găsi şi că voi veni să‑l caut, la fort, dis‑de‑dimineaţă.
― Spune: Dumnezeu să mă trăsnească şi să mor dacă n‑am să fac aşa! îmi ceru omul.
Am repetat întocmai cum mi‑a cerut şi el m‑a lăsat pe pământ.
― Auzi, reluă el, să ţii minte ce‑ai jurat şi să‑l ţii minte şi pe flăcăul ăla!
Acuma du‑te acasă!
― Noapte bună, domnule! îngăimai eu.
― Cam aşa ceva! zise el, aruncând o privire în jur, peste mlaştina umedă şi
rece. Mai bine aş fi o broască! Sau un ţipar!
În acelaşi timp, îşi cuprinse cu mâinile trupul scuturat de tremur - ţinându
‑se strâns, parcă pentru a nu se desface în bucăţi - şi o porni şchiopătând către zidul jos al bisericii. Urmărindu‑l cu privirea în timp ce mergea, croindu‑şi drum printre urzicile şi mărăcinii care mărgineau movilele înverzite, în ochii mei de copil părea că ocoleşte, cu băgare de seamă, mâinile morţilor ce se iţeau din mormintele lor ca să‑l prindă de gleznă şi să‑l tragă înăuntru.
Când ajunse la zidul bisericii, trecu dincolo, sărindu‑l ca un om cu picioarele rebegite şi ţepene, apoi se răsuci în loc şi mă căută din priviri. Văzându‑l că se întoarce, m‑am întors şi eu mintenaş cu faţa în direcţia casei mele, fugind cât mă
ţineau picioarele. După vreo câteva clipe, însă, mi‑am aruncat ochii peste umăr şi am văzut că pornise din nou către râu, strângându‑se în continuare în braţe, căutând, din pricina picioarelor lui rănite, să calce numai pe pietrele mari care erau presărate ici‑colo prin mlaştină, ca să le folosească oamenilor la trecere, când ploua mult sau în timpul fluxului.
În clipa în care m‑am oprit să mă uit după el, mlaştina se mai vedea doar ca o linie neagră, orizontală şi lungă; râul închipuia o altă linie, dar nu la fel de lată, şi nici la fel de neagră; iar cerul era şi el brăzdat tot de lungi linii roşii, furioase, despărţite între ele de alte linii, negre. Pe malul râului abia mai desluşeam singurele două obiecte negre, din tot peisajul, care păreau să stea în picioare; unul dintre acestea era fanalul după care se călăuzeau marinarii - ca un butoi fără doage înfipt în vârf de stâlp -, un obiect urât, privit de aproape; celălalt era o spânzurătoare cu nişte lanţuri agăţate de ea, în care atârnase odinioară un pirat.
Omul meu se îndrepta şchiopătând către aceasta din urmă, de‑ai fi zis că piratul înviase şi se dăduse jos, iar acum se întorcea să se spânzure singur din nou. M‑
am simţit cumplit de îngrozit la acest gând. Iar când am văzut vitele ridicându‑şi capetele şi privind lung în urma lui, m‑am întrebat dacă nu gândeau şi ele la fel.
M ‑ am uitat bine în jurul meu, încercând să ‑ l descopăr pe flăcăul cel înspăimântător, dar n‑am văzut nici urmă de el. Atunci, iarăşi foarte speriat, am rupt‑o la fugă spre casă, fără să mă mai opresc.
Capitolul II
Sora mea, doamna Joe Gargery, era cu peste douăzeci de ani mai în vârstă
decât mine şi îşi câştigase o indiscutabilă reputaţie, în ochii ei şi ai vecinilor, prin faptul că mă crescuse pe mine „pe palme”. Cum, pe vremea aceea, trebuia să aflu singur ce însemna această expresie şi cum ştiam că avea o mână grea, stându‑i în obicei s‑o lase să cadă atât asupra bărbatului ei, cât şi asupra mea, ajunsesem la concluzia că Joe Gargery şi cu mine eram, amândoi, crescuţi pe palme.
Nu era o femeie cu vino‑ncoace, sora aceasta a mea, şi am avut dintotdeauna o vagă impresie că tot cu palmele îl făcuse pe Joe Gargery s‑o ia de nevastă. Joe era un bărbat arătos, cu bucle bălaie ca inul încadrându‑i chipul deschis şi cu ochi de un albastru nehotărât, părând că se amestecase, cumva, cu albul din jur.
