Îmi amintesc de doamna Hubble că era o femeie scundă, creaţă, colţuroasă, îmbrăcată mereu în albastru‑deschis şi care se bucura, în general, de reputaţia de‑a fi foarte tânără, pentru că se măritase cu domnul Hubble - nu se ştie în ce epocă străveche -, pe când era cu mult mai tânără decât soţul ei. Îmi amintesc că

domnul Hubble era un bătrân verde, înalt, cu umerii aduşi, şi cu iz de rumeguş, care‑şi ţinea picioarele întotdeauna larg desfăcute - astfel încât, când eram mic şi îl întâlneam pe drum, întotdeauna mă bucuram de o privelişte de vreo câteva mile bune, uitându‑mă printre ele.

Nu m‑aş fi simţit în largul meu între aceşti invitaţi nici dacă n‑aş fi prădat cămara. Nu pentru că eram înghesuit într‑un colţ foarte strâmt, acolo unde se sfârşea faţa de masă, cu tăblia mesei înfiptă în piept şi cotul lui Pumblechook vârât drept în ochii mei, nici pentru că nu mi se îngăduia să deschid gura (oricum nu voiam să vorbesc), nici pentru că eram răsfăţat cu vârfurile solzoase ale ghearelor de pasăre şi cu acele părţi neştiute ale porcului, cu care animalul, pe când era în viaţă, n‑ar fi avut nici un motiv să se laude. Nu, nu toate acestea mă

supărau, ci faptul că nu mă lăsau deloc în pace. Păreau să considere că irosesc momentul dacă nu îndreptau discuţia asupra mea, împungându‑mă, când şi când, cu câte o răutate. Iar eu trebuie să fi arătat ca un tăuraş nefericit, într‑o arenă de coridă, resimţind foarte adânc toate aceste pişcături morale.

Chinul a început din clipa în care ne‑am aşezat la masă. Domnul Wopsle recită rugăciunea, declamând teatral - într‑un mod pe care acum l‑aş putea categorisi drept o combinaţie religioasă a atitudinii Stafiei din Hamlet cu aceea a regelui din Richard III - şi încheind cu foarte nimerita urare de‑a ne simţi cu toţii adânc recunoscători.

La acestea, sora mea mă pironi cu privirea şi spuse, cu o voce încărcată de reproşuri:

― Ai auzit? Să fii recunoscător!

― Mai ales, zise domnul Pumblechook, să le fii recunoscător, băiete, celor care te‑au crescut pe palme.

Doamna Hubble clătină din cap şi, măsurându‑mă cu o privire de parcă ar fi avut trista presimţire că nu o să se aleagă nimic bun de mine, întrebă:

― Oare de ce nu sunt tinerii niciodată recunoscători?

Această enigmă morală păru covârşitoare pentru toţi cei de faţă, până când domnul Hubble o rezolvă scurt, spunând:

― Soi rău!

Şi atunci toţi murmurară:

― Adevărat! şi se uitară la mine într‑un fel din cale‑afară de neplăcut şi încărcat de subînţelesuri.

Poziţia şi influenţa lui Joe erau şi mai şterse (dacă se poate imagina aşa ceva) când se aflau de faţă şi persoane străine, decât atunci când eram numai între ai casei. Dar de nenumărate ori m‑a ajutat şi m‑a mângâiat cum s‑a priceput, şi întotdeauna făcea la fel când ne aflam la masă, de pildă dându‑mi un supliment de sos, dacă se servea sos. În ziua aceea aveam sos din belşug, iar Joe îmi puse cu lingura în farfurie aproape o litră.

Ceva mai târziu, tot la masă, domnul Wopsle reluă predica de la biserică, înăsprind‑o puţin, şi ne împărtăşi - desigur, în ipoteticul caz în care Biserica ar fi fost „larg deschisă” - ce fel de predică ar fi ţinut el. După ce ne onoră cu vreo câteva idei din cuvântarea preotului, făcu observaţia că, după părerea lui, subiectul din ziua aceea al predicii fusese prost ales, lucru care era şi mai puţin de iertat, adăugă el, când existau atâtea subiecte „la îndemână”.

― Iarăşi foarte adevărat! sări unchiul Pumblechook. Drept la ţintă, domnule!

O sumedenie de subiecte la îndemână, fireşte, pentru cei care ştiu să pună mâna pe ele. Asta ne lipseşte! Nu trebuie să cauţi prea departe un subiect, dacă eşti pregătit să pui mâna pe vreunul.

Iar domnul Pumblechook adăugă, după un scurt răgaz de meditaţie:

― Uite, de pildă, porcul. Ăsta da subiect! Dacă vreţi un subiect, uitaţi‑vă la porc!

― Adevărat, domnule! Ce de învăţăminte pentru tineri, răspunse domnul Wopsle (şi ştiam că avea s‑o întoarcă pentru mine înainte de‑a continua), se pot trage dintr‑o astfel de predică!

― Cască urechile bine! îmi spuse sora mea, într‑o severă paranteză.

Joe îmi mai turnă nişte sos.

― Porcii, urmă domnul Wopsle (pe cel mai coborât ton al vocii sale şi arătând cu furculiţa spre obrajii mei ca para focului, de parcă mi‑ar fi rostit numele mic), porcii au fost tovarăşii celor risipitori. Lăcomia porcului a fost pusă în faţa ochilor noştri ca să fie un exemplu pentru tineri. („Frumos îţi şade, am gândit eu, tocmai tu, care ai ridicat în slăvi porcul pentru că e atât de gras şi de fraged!”) Ceea ce este demn de dispreţ la un porc este cu atât mai mult la un băiat!

― Sau la o fată, sugeră domnul Hubble.

― Bineînţeles că şi la o fată, domnule Hubble, încuviinţă domnul Wopsle, puţin sâcâit, dar nu este nici o fată de faţă.

― Fără a mai pune la socoteală, zise domnul Pumblechook, întorcându‑se brusc spre mine, de ce trebuie să fii recunoscător când te gândeşti la el. Căci, dacă te‑ai fi născut un purcel...

― Chiar asta a fost, atât cât poate un copil să fie purcel! spuse sora mea, foarte apăsat.

Joe îmi mai dădu nişte sos.

― Da, numai că eu chiar mă refeream la un purcel cu patru picioare, zise domnul Pumblechook. Aşadar, dacă te‑ai fi născut aşa ceva, ai mai fi fost tu aici, acum? Nu...

― Cel mult sub forma asta, zise domnul Wopsle, arătând din cap către platou.

― Dar eu nu mă refeream la această formă, domnule! replică domnul

Pumblechook, căruia nu‑i plăcea să fie întrerupt. Vreau să spun că nu s‑ar mai fi bucurat de compania celor mai vârstnici şi mai buni decât el, n‑ar mai fi putut trage foloase din discuţia lor, şi nu s‑ar mai fi lăfăit, având de toate. Ar mai fi putut? Nu, n‑ar mai fi putut! Şi care ţi‑ar fi fost, atunci, soarta? se întoarse el din nou spre mine. Ai fi fost vândut pentru nu ştiu câţi şilingi, la preţul la care este cotat articolul pe piaţă, iar Dunstable, măcelarul, ar fi venit după tine, când ai fi stat în paiele tale, şi te‑ar fi înhăţat iute sub braţul stâng, iar pe cel drept şi l‑ar fi strecurat sub haină ca să scoată un cuţit din buzunarul jiletcii sale şi să‑ţi verse sângele, curmându‑ţi viaţa. Şi n‑ai mai fi fost ţinut ca pe palme, atunci!

Nici o clipă!

Joe îmi oferi iarăşi sos, dar mie îmi fu frică să mai iau.

― Ţi‑a dat, desigur, multă bătaie de cap, doamnă Joe, zise doamna Hubble, compătimind‑o pe sora mea.

― Bătaie de cap? făcu sora mea ca un ecou. Numai bătaie de cap?

Şi începu să înşire un înspăimântător pomelnic al tuturor bolilor de care mă

făcusem vinovat, al tuturor dăţilor când nu dormisem, al tuturor locurilor înalte de pe care căzusem şi al tuturor locurilor joase în care căzusem, al tuturor juliturilor pe care mi le făcusem şi al tuturor clipelor în care ea îşi dorise să mă

vadă în mormânt, iar eu refuzasem cu îndărătnicie să mă duc acolo.

Cred că romanii trebuie să se fi scos din sărite unul pe altul cu nasurile lor.

Probabil că de aceea au devenit poporul fără astâmpăr pe care îl cunoaştem.

Oricum, nasul roman al domnului Wopsle mă scoase din răbdări în timpul relatării nelegiuirilor mele, şi mi‑ar fi plăcut să trag de el aşa de tare, încât să‑l fac să urle. Dar tot ceea ce îndurasem până în momentul acela nu însemna nimic pe lângă groaznicele sentimente care puseră stăpânire pe mine în clipa în care se lăsă liniştea, la sfârşitul litaniei surorii mele, şi în care toată lumea îşi aţintise cu indignare şi duşmănie ochii asupra mea (iar eu mă simţeam cumplit de vinovat).

― Totuşi, zise domnul Pumblechook, aducându‑i uşurel pe cei de faţă înapoi la tema de la care porniseră, porcul, privit ca aliment, este o bogăţie la casa omului, nu‑i aşa?

― Să‑ţi aduc nişte brandy, unchiule? se oferi sora mea.

Cerule! Se întâmplase, în cele din urmă! Pumblechook avea să descopere că

era slab, avea să spună că e slab, iar eu aveam să fiu pierdut! M‑am apucat strâns pe sub faţa de masă de piciorul mesei, aşteptându‑mi sfârşitul.

Sora mea se duse după urciorul de piatră, veni înapoi cu el şi‑i turnă brandy lui Pumblechook - nimeni altcineva nu mai ceru. Hainul om se jucă, un timp, cu paharul - îl ridică de pe masă, îl privi în lumină şi îl aşeză din nou jos -, prelungindu‑mi chinurile. În tot acest răstimp, doamna Joe şi Joe strângeau grăbit masa, ca să facă loc plăcintei şi budincii.

Nu‑mi puteam dezlipi ochii de la Pumblechook. Continuând să mă ţin strâns de piciorul mesei cu mâinile şi picioarele, am văzut nemernica făptură plimbându

‑şi în joacă degetele pe pahar, ridicându‑l la gură, zâmbind, dându‑şi capul pe spate şi înghiţind băutura dintr ‑ odată. În clipa următoare, musafirii fură