― Arăta? Când?
― Adineauri.
― Unde?
― Acolo, răspunsei eu, arătându‑i cu mâna. Acolo, unde l‑am găsit moţăind şi am crezut că eraţi dumneavoastră.
Mă apucă de guler şi mă ţintui cu ochii în aşa fel încât crezui că‑i reînviase pofta de a‑mi tăia gâtul.
― Era îmbrăcat tot ca dumneavoastră, ştiţi... numai că avea şi o pălărie, îi explicai eu, tremurând. Şi... şi... - mă străduiam din răsputeri să nu‑l supăr cu răspunsul - şi cu... acelaşi motiv ca dumnevoastră să vrea să împrumute o pilă. N
‑aţi auzit tunul, aseară?
― Pesemne chiar s‑a tras! zise el, ca pentru sine.
― Mă mir că nu sunteţi sigur de asta, răspunsei, căci s‑a auzit până la noi acasă, deşi este destul de departe şi noi eram înăuntru.
― Păi, uite ce e! zise el. Când un om e singur prin pustietăţile astea, cu capul gol şi cu burta goală, simţind că‑şi dă duhul de frig şi de foame, nu mai aude nimic altceva toată noaptea, decât tunuri trăgând şi glasuri strigând. Ce altceva
să mai audă? Vede soldaţi cu uniforme roşii, luminate de torţele pe care le poartă
în mâini, apropiindu‑se şi încolţindu‑l. Îşi aude numărul strigat, se aude pe sine cum le răspunde sfidător, aude zgomotul puştilor încărcate, aude ordinele: „Fiţi gata! Acum! Puneţi mâna pe el, soldaţi!” şi vede mâinile care‑l înhaţă... şi, când colo, nu‑i nimeni! Ei, păi, am văzut o trupă întreagă pornită în urmărire, noaptea trecută... veneau aliniaţi, lua‑i‑ar naiba, bătând pasul: trop! trop! trop!... Am văzut o sută de soldaţi! Ce să‑ţi mai spun despre tras! Păi, am văzut toată ceaţa cutremurându‑se de bubuituri, până s‑a făcut ziuă pe de‑a‑ntregul... Dar omul acela - reîncepu el, după ce povestise toate acestea de parcă uitase că mă aflam de faţă -, ai băgat de seamă ceva deosebit la el?
― Era foarte tare lovit la faţă, zisei eu, amintindu‑mi acest amănunt pe care n‑aş fi crezut că‑l ştiu.
― Cumva aici? strigă omul plesnindu‑şi fără milă obrazul stâng cu latul palmei.
― Da, acolo!
― Unde era?
Îşi vârî puţinele resturi de mâncare în sân, în haina lui cenuşie, şi‑mi ceru:
― Arată‑mi pe unde a luat‑o! O să‑l pun jos, ca un câine de vânătoare.
Afurisit să fie fierul ăsta de la piciorul meu beteag! Ia dă‑mi pila aceea, băiete!
I‑am arătat direcţia în care celălalt se pierduse în ceaţă, iar el a privit într‑
acolo o clipă. Apoi, aşezat în iarba înaltă şi udă, începând să‑şi pilească inelul de fier ca un apucat, nepăsându‑i nici de mine, nici de piciorul său, unde avea o rană veche, care, zgândărită acum, sângera, dar cu care se purta de parcă n‑ar fi simţit mai multă durere decât pila însăşi. Mi se făcu iarăşi foarte frică de el, văzându‑l cum muncea îndârjit şi grăbit, şi, deopotrivă, îmi era tare frică să
lipsesc mai mult de‑acasă. I‑am spus că trebuie să plec, dar nu m‑a luat în seamă, aşa că m‑am gândit că lucrul cel mai bun pe care‑l puteam face era s‑o şterg pe furiş. Ultima oară când l‑am privit avea capul aplecat peste genunchi şi muncea de zor la cătuşa lui, blestemând‑o printre dinţi tot aşa cum îşi blestema piciorul. Ultimul zgomot pe care l‑am auzit dinspre el, când m‑am oprit, trăgând cu urechea prin ceaţă, a fost al pilei care‑şi vedea de treabă.
Capitolul IV
Eram încredinţat că voi găsi în bucătărie un comisar, aşteptându‑mă ca să
mă aresteze. Însă nu numai că nu era nici un comisar acolo, dar nu fusese încă
descoperită nici o urmă de furt. Doamna Joe era ocupată până peste cap cu pregătirea casei pentru sărbătoarea din ziua aceea, iar Joe fusese alungat dincolo de pragul bucătăriei, pentru a‑l ţine departe de făraş, un obiect în care soarta îl împingea să calce de fiecare dată, mai devreme sau mai târziu, în timp ce sora mea mătura cu străşnicie podelele locuinţei sale.
― Şi tu pe unde naiba mi‑ai fost? fu salutul de Crăciun al doamnei Joe, când eu şi conştiinţa mea încărcată ne făcurăm apariţia.
I‑am răspuns că fusesem jos, în sat, să ascult colindele.
― Aha! Bun! comentă doamna Joe. Ai fi putut face lucruri şi mai rele!
Fără nici o îndoială, gândii eu.
― Poate că, dacă n‑aş fi fost nevasta unui fierar şi, ceea ce este acelaşi lucru, o sclavă care nu‑şi dă niciodată jos şorţul de pe ea, aş fi mers şi eu să ascult colindele, urmă doamna Joe. Îmi plac foarte mult colindele şi tocmai de aceea nu mi‑e dat să aud nici unul.
Joe, care se aventurase în bucătărie pe urmele mele, după ce făraşul fusese înlăturat din calea noastră, îşi trecu dosul palmei pe la nas, cu un aer împăciuitor, în clipa în care doamna Joe îl săgetă cu privirea şi, când ea îşi întoarse ochii, el îşi încrucişă pe furiş arătătoarele de la ambele mâni, arătându‑
mi, astfel, printr‑un semn de‑al nostru, că doamna Joe era în toane proaste. Dar aceasta era într‑atât de des starea ei firească, încât Joe şi cu mine, săptămâni de
‑a rândul, încremeneam cu degetele încrucişate, ca două statui de cruciaţi.
Urma să avem o masă foarte îmbelşugată, constând dintr‑un picior de porc marinat, legume şi o pereche de pui umpluţi, la cuptor. O îmbietoare plăcintă cu carne fusese pregătită cu o dimineaţă înainte (din care cauză nu se observase lipsa cărnii tocate), iar budinca era deja pe foc. Din pricina acestor pregătiri de amploare ni s‑a tăiat, fără prea multă vorbă, gustarea de dimineaţă, „că doar n‑
am să m‑apuc acum să vă îndop ca la un chef în toată legea şi‑apoi să spăl în urma voastră, când am atâtea pe cap, aşa să ştiţi!”
Aşadar, ni se dădură feliile de pâine să le mâncăm din picioare, de parcă am fi fost două mii de soldaţi în marş forţat şi nu un bărbat şi un copil acasă la ei, şi am băut câteva înghiţituri de lapte îndoit cu apă, dintr‑un ulcior de pe dulap, cu feţe vinovate, parcă tot timpul cerând iertare. Între timp, doamna Joe puse perdele albe şi curate la ferestre, bătu în ţinte un nou volan înflorat de‑a lungul poliţei şemineului, înlocuindu‑l pe cel vechi, şi descoperi intrarea în salonaşul de oaspeţi, care nu se deschidea cu nici o altă ocazie, ci petrecea tot restul anului în semiîntunericul răcoros al foiţei de staniol, întinse până şi asupra celor patru căţeluşi‑bibelou de pe poliţa de deasupra căminului, fiecare cu nasul negru şi cu un coşuleţ de flori în bot, şi fiecare într‑un colţ. Doamna Joe era o gospodină care ţinea casa într‑o curăţenie desăvârşită, însă avea un deosebit talent de a face curăţenia mai neplăcută şi mai imposibilă decât mizeria însăşi. Curăţenia e soră
bună cu evlavia, iar unii oameni fac la fel cu religiozitatea lor.
Sora mea având atât de multă treabă, nu mergea la biserică decât prin împuterniciţi, adică Joe şi cu mine eram trimişi în locul ei. În hainele lui de lucru, Joe avea înfăţişarea obişnuită a unui fierar bine făcut; în hainele de duminică, arăta, în cel mai bun caz, ca o sperietoare de ciori. Nimic din ce îmbrăca atunci nu‑i stătea bine, de parcă n‑ar fi fost hainele sale, şi parcă tot ce purta atunci îl zgâria şi‑l înţepa. Cu prilejul acestei sărbători, când clopotele începură să bată
vesel, ieşi din odaia lui, ca întruchiparea nefericirii, în veşmântul complet al penitenţei duminicale. În ceea ce mă priveşte, cred că sora mea avea părerea că
