Cu inima bătându‑mi ca un ciocan într‑o fierărie, cocoţat pe umerii largi ai lui Joe, mă uitam în toate părţile, ca să descopăr vreo urmă de puşcăriaş. Nu vedeam nimic, nu auzeam nimic. Domnul Wopsle mă băgase de vreo câteva ori în sperieţi cu pufnelile şi respiraţia lui grea, dar mă obişnuisem cu acest zgomot şi acum îl puteam deosebi de cele ale ţintei urmărite. Am tresărit îngrozit când mi s

‑a părut că aud pila încă hârşâind - dar era numai talanga unei oi. Oaia s‑a oprit din păscut şi s‑a uitat sfioasă la noi, iar suratele din jurul ei, ferindu‑şi capetele de vânt şi de lapoviţă, ne‑au ţintuit cu o privire piezişă, de parcă ne‑ar fi socotit pe noi răspunzători pentru pacostea aceea de vreme. Dar, în afară de aceste lucruri şi de tremurul asfinţitului din fiecare fir de iarbă, nimic nu tulbura încremenirea lugubră a mlaştinilor.

Soldaţii continuau să înainteze către vechiul fort, iar noi îi urmam, la mică

distanţă, când toţi deodată ne‑am oprit, căci ajunsese până la noi, purtat pe aripile vântului şi‑ale ploii, un strigăt prelung. Acesta se repetă. Venea de la mare depărtare, dinspre răsărit, dar se auzea lung şi tare. Ba nu, păreau să fie două

sau trei glasuri înălţate deodată, dacă erai în stare să desluşeşti ceva în amestecul acela nedesluşit de sunete!

Auzind acest strigăt, sergentul îşi chemase oamenii aflaţi aproape de el şi ţinea sfat cu ei cu voce joasă, când Joe şi cu mine venirăm lângă ei. După ce mai ciulirăm urechile încă o dată, şi Joe, care desluşise bine strigătele, şi domnul Wopsle, care nu le desluşise, ajunseră la aceeaşi concluzie - erau mai multe glasuri. Sergentul, om dintr‑o bucată, ordonă să nu se răspundă în nici un fel strigătului, şi schimbă planul de bătaie, astfel încât oamenii lui să înainteze către locul cu pricina din două părţi deodată, în pas alergător. Prin urmare, am luat‑o la dreapta, către răsărit, iar Joe porni atât de iute, încât a trebuit să‑l strâng cu toată puterea ca să mă ţin în spinarea lui.

Era o adevărată întrecere sau, cum o numi Joe, în singurele vorbe pe care le mai rosti pe toată durata ei, „o vânturare”. Coborând şi urcând maluri, sărind peste zăgazuri şi afundân‑ du‑ne în şanţuri, croindu‑ne drum printre tufele de mărăcini - nimănui nu‑i păsa pe unde o lua. Pe când ne apropiam de locul de unde se striga, devenea din ce în ce mai limpede că nu striga un singur glas.

Uneori, păreau să se oprească şi atunci şi soldaţii se opreau. Când izbucneau din nou, soldaţii porneau mai repede ca înainte, iar noi, după ei. După un timp, ajunserăm atât de aproape, încât auzirăm o voce strigând: „Ucigaşule!” şi cealaltă: „Puşcăriaşi! Evadaţi! Gărzi! Pe aici, la puşcăriaşii fugari!” Apoi, ambele voci păreau că se înăbuşă într‑o încleştare, ca după aceea să izbucnească din nou. Iar când mai auziră şi asta, soldaţii ţâşniră, fugind ca nişte cerbi; la fel şi Joe.

Sergentul era în frunte. Când ajunserăm foarte aproape, zgomotele încetară

ca prin farmec. Doi dintre soldaţi îl urmau pe sergent, nedezlipiţi de el. Armele lor erau încărcate şi duse la ochi în poziţie de tragere, când apărurăm şi noi, ceilalţi.

― Aici sunt amândoi! gâfâi sergentul, luptându‑se într‑un şanţ. Predaţi‑vă!

Fiare sălbatice afurisite! Hai, despărţiţi‑vă!

Apa era vânzolită cu îndârjire, noroiul sărea în toate părţile, răbufneau înjurături, se cărau pumni, până când mai mulţi soldaţi coborâră în şanţ ca să‑l ajute pe sergent şi îi scoaseră târâş, despărţindu‑i, pe puşcăriaşul meu şi pe celălalt. Amândoi sângerau şi horcăiau, înjurau şi se zbăteau. Bineînţeles, îi recunoscusem pe amândoi, de la prima privire.

― Ţineţi minte! zise puşcăriaşul meu, ştergându‑şi sângele de pe faţă cu mâneca sa zdrenţuită şi scuturându‑şi degetele de smocurile de păr smulse celuilalt. Eu l‑am prins! Eu vi‑l predau! Ţineţi minte treaba asta!

― Nu înseamnă mare lucru, la ce bun să ţinem minte? zise sergentul. N‑o să

‑ţi ajute prea mult, omule, căci sunteţi amândoi în aceeaşi oală. Aduceţi cătuşele!

― Nu mă aştept să‑mi prindă mie bine. Nu vreau să‑mi facă mai bine decât îmi face acum! zise puşcăriaşul meu, râzând cu poftă. Eu l‑am prins. Iar el o ştie.

Asta‑i destul pentru mine.

Celălalt puşcăriaş era pământiu la faţă şi, pe lângă vânătăile vechi de pe obrazul stâng, acum părea sfâşiat şi rănit peste tot. Nu ‑ şi putu recăpăta răsuflarea să vorbească decât în clipa în care amândoi fură încătuşaţi, dar continuă să se sprijine de un soldat, ca să nu cadă.

― Ia aminte, soldat... a încercat să mă omoare!...

Acestea fură primele sale cuvinte.

― Am încercat să‑l omor? zise puşcăriaşul meu plin de dispreţ. Am încercat şi n‑am făcut‑o? L‑am prins şi vi l‑am predat, asta am făcut. Nu doar că l‑am

împiedicat să iasă din mlaştini, dar l‑am şi târât până aici - l‑am târât înapoi toată distanţa asta. Dumnealui este un gentleman, dacă nu vă e cu supărare, nemernicul ăsta de aici. Dar acum, pontoanele şi‑au recăpătat gentlemanul, cu ajutorul meu. Să‑l omor? Nici nu merita osteneala să‑l omor, câtă vreme puteam să‑i fac mult mai mult rău şi să‑l trag înapoi până aici!

Celălalt gâfâia în continuare.

― A încercat... a încercat... să... mă omoare. Fiţi... fiţi martori!

― Uite ce e! zise puşcăriaşul meu către sergent. Neajutat de nimeni am şters

‑o de pe vasul deţinuţilor; mi‑am tăiat o trapă în burta lui şi‑am şters‑o. Aş fi putut s‑o şterg, la fel, şi din mlaştinile astea afurisite şi îngheţate... Uită‑te la piciorul meu - n‑ai să vezi nici urmă de fier pe el... Da, aş fi făcut‑o, dacă n‑aş fi descoperit că mai era şi el pe aici. Să‑l las să fie liber? Să‑l las să se folosească de mine ca de o unealtă, iar şi iar? Încă o dată? Nu, nu! Chiar de‑ar fi fost să mor în groapa asta (şi, aici, arată spre şanţ, cu o mişcare largă a mâinilor sale încătuşate), în ultima clipă de viaţă, tot m‑aş fi încleştat de el, de l‑aţi fi găsit, negreşit, prins în strânsoarea mea.

Celălalt puşcăriaş, care, în mod vădit, era îngrozit de tovarăşul său, repetă:

― A încercat să mă omoare! Aş fi fost mort dacă n‑aţi fi venit voi!

― Minte! zise puşcăriaşul meu, cu o sălbatică îndârjire. E un mincinos din născare şi‑o să moară tot un mincinos. Uitaţi‑vă la mutra lui - nu se citeşte limpede pe ea? Hai, să se uite în ochii mei! Îl poftesc s‑o facă, dacă are curaj!

Celălalt, sforţându‑se să rânjească batjocoritor - cu toate că nu reuşi să‑şi stăpânească nervii cât să‑i dea gurii sale o expresie lămurită -, se uita când la soldaţi, când peste mlaştini, când în sus, spre cer, dar, fără nici o îndoială, nu privea către cel ce vorbea.

― Îl vedeţi? continuă puşcăriaşul meu. Vedeţi ce nemernic e? Îi vedeţi ochii ăştia, de om de nimic, care dă din colţ în colţ? Aşa s‑a uitat şi la proces, când am fost judecaţi amândoi. Niciodată nu s‑a uitat la mine!

Celălalt, muşcându‑şi necontenit buzele uscate şi rotindu‑şi neîncetat ochii, ba în jurul lui, ba în depărtări, îl privi, în cele din urmă, pentru o clipă, pe vorbitor, spunând:

― N‑am ce să văd la tine! cu o ocheadă cumva în zeflemea către mâinile încătuşate.

În momentul acela, puşcăriaşul meu păru că turbează de‑a dreptul de furie neputincioasă şi, dacă nu l‑ar fi ţinut soldaţii, s‑ar fi năpustit asupra lui.

― Nu v‑am spus eu, zise atunci celălalt puşcăriaş, că m‑ar fi omorât, dacă ar fi putut?

Şi toată lumea putu să vadă că tremura de frică şi că pe buze i se iviseră nişte stropi ciudaţi de spumă albă, ca fulgii de zăpadă.

― Gata cu vorbăria! zise sergentul. Aprindeţi torţele!

În timp ce unul dintre soldaţi, care căra un coş în loc de puşcă, îngenunche să‑l deschidă, puşcăriaşul meu privi pentru prima oară la cei din jurul lui şi dădu cu ochii de mine. Coborâsem din spinarea lui Joe când ajunseserăm pe marginea şanţului, şi nu mai făcusem nici o mişcare de atunci. M‑am uitat la el cu înflăcărare când mă fixă, şi am dat uşurel din mâini, clătinând din cap. Pândisem momentul să‑i prind privirea, ca să încerc să‑l asigur de nevinovăţia mea. Nu mi

‑era deloc limpede dacă mi‑a priceput intenţia, căci mi‑a aruncat o privire pe care n‑am înţeles‑o - totul s‑a petrecut într‑o singură clipă. Însă, şi de s‑ar fi uitat la mine un ceas sau o zi întreagă, chipul lui nu mi s‑ar fi părut mai cu luare

‑aminte ca în clipa aceea.

Soldatul cu coşul scăpără curând amnarul şi aprinse vreo trei sau patru torţe, una pentru el şi celelalte pentru restul tovarăşilor săi. Fusese aproape întuneric mai înainte, dar acum se întunecase de‑a binelea şi, nu peste multă

vreme, avea să fie beznă deplină. Înainte să plecăm din locul acela, patru soldaţi, aşezaţi în cerc, traseră câte două focuri în aer. Îndată după aceea am văzut şi alte torţe aprinzându‑se, în depărtare, înapoia noastră, şi altele, în mlaştină, de partea cealaltă a râului.

― În regulă, zise sergentul. Să mergem!

Nu făcurăm decât vreo câţiva paşi, când trei tunuri îşi sloboziră încărcătura pe deasupra capetelor noastre, cu aşa un bubuit de mi se păru că‑mi plesneşte ceva înăuntrul urechii.

― Sunteţi aşteptaţi pe vas, zise sergentul către puşcăriaşul meu. Au aflat că

veniţi. Nu rări pasul, omule. Ţine‑aproape!

Cei doi erau duşi, la o oarecare distanţă unul de altul, înconjuraţi de câte un grup de paznici. Acum îl ţineam pe Joe de mână, iar el purta una dintre torţe.

Domnul Wopsle ar fi vrut să ne întoarcem acasă, dar Joe era hotărât să rămână

până la sfârşit, aşa că am continuat să mergem cu ceilalţi. Păşeam de‑acum pe un drum destul de bun, care, în cea mai mare parte, se ţinea de firul apei, abătându‑se doar din când în când, încrucişându‑se cu vreun şanţ, care avea pe marginea lui câte o moară de vânt micuţă şi un stăvilar înecat de noroi. Când priveam în jurul meu, puteam vedea celelalte lumini venind după noi. Torţele pe care le purtam aruncau pete mari, învăpăiate, pe cărare, şi mi se părea că le văd şi pe acestea fumegând şi pâlpâind. În rest, nu desluşeam nimic prin bezna groasă. Făcliile încălzeau aerul din jurul nostru cu vâlvătaia răşinei lor, iar cei doi prizonieri păreau bucuroşi de acest lucru, în vreme ce şontâcăiau, înconjuraţi de puşti. Nu puteam merge prea repede, căci amândoi şchiopătau. De altfel, erau atât de vlăguiţi, încât de vreo două sau trei ori a trebuit să ne oprim ca să‑şi mai tragă sufletul.