După aproape o oră de mers, am ajuns la o baracă grosolană din lemn, lângă

un debarcader mic. În baracă era o santinelă, care ne ceru parola. Sergentul îi răspunse. Apoi, am intrat. Înăuntru duhnea a tutun şi a var ud, ardea un foc bun şi se vedeau o lampă, un rastel cu puşti, o tobă şi un lung cadru de pat, din lemn, ca un uriaş storcător de rufe fără calandru, în care puteau încăpea doisprezece soldaţi o dată. Cei trei sau patru soldaţi care stăteau întinşi pe el, înveliţi cu mantalele lor, nu se arătară foarte interesaţi de sosirea noastră - îşi ridicară doar capetele, aruncându‑ne nişte priviri somnoroase, după care se culcară la loc.

Sergentul întocmi un soi de raport, însemnă ceva într ‑ un registru şi apoi deţinutul pe care eu l‑am numit „celălalt puşcăriaş” fu ales să plece, împreună cu paznicii săi, cel dintâi la vas.

Puşcăriaşul meu nu s‑a mai uitat niciodată la mine, după acea singură

privire despre care v‑am vorbit. Cât stătu în baracă, rămase tăcut în faţa focului, ridicându‑şi, pe rând, câte un picior pe grătar ca să‑l încălzească şi uitându‑se la el, dus pe gânduri, de parcă se compătimea pentru necazurile din ultima vreme.

Deodată, se întoarse către sergent şi anunţă:

― Aş vrea să declar ceva în legătură cu evadarea mea. Ar putea scuti unele persoane de‑a fi bănuite laolaltă cu mine.

― Poţi să spui ce vrei, răspunse sergentul, stând în picioare şi privindu‑l rece, cu braţele încrucişate, dar nu ţi se cere să vorbeşti aici. O să ai prilejul să

vorbeşti până te saturi şi să tot auzi despre asta, până se încheie toată povestea, ştii doar.

― Ştiu, dar asta‑i altă mâncare de peşte, e o treabă aparte. Omul nu poate să

flămânzească, cel puţin, eu nu pot. Am luat nişte haleală din satul de colo... de după biserică, afară din mlaştină.

― Vrei să spui că ai furat, zise sergentul.

― Da, şi o să‑ţi spun şi de unde. De la fierar.

― I‑auzi! zise sergentul, făcând ochii mari la Joe.

― I‑auzi, Pip! zise Joe, făcând ochii mari la mine.

― Erau doar nişte resturi, nimic mai mult, şi un strop de tărie, şi o plăcintă.

― S‑a întâmplat să vă lipsească vreo plăcintă, domnule fierar? îl întrebă

sergentul aparte pe Joe.

― Nevasta mea văzuse asta, chiar în momentul în care aţi intrat dumneavoastră pe uşă. Îţi aminteşti, Pip?

― Aha! zise puşcăriaşul meu, întorcându‑şi ochii întunecaţi către Joe şi fără

să‑mi arunce nici o privire. Vasăzică tu eşti fierarul, nu‑i aşa? Ei, bine, îmi pare rău să ţi‑o spun, dar ţi‑am mâncat plăcinta.

― Doamne sfinte, dar bine că ai mâncat‑o, cel puţin în ceea ce mă priveşte, adăugă Joe, amintindu‑şi în ultima clipă de doamna Joe. Noi nu ştim ce‑oi fi făcut, dar, oricum, nu te‑am fi lăsat să mori de foame din pricina asta, sărman nefericit... Nu‑i aşa, Pip?

Acel ţăcănit ciudat, ca de ceas deşteptător, pe care îl băgasem de seamă şi mai înainte, răsună din nou din gâtlejul puşcăriaşului, care se întoarse cu spatele. Barca venise înapoi, iar paznicii săi erau gata de plecare. L‑am condus şi noi până la debarcaderul făcut din nişte pari zdraveni şi din pietre şi l‑am văzut urcând în barca la care vâslea un echipaj de puşcăriaşi ca şi el. Nici unul nu păru nici mirat, nici curios, nici bucuros, nici necăjit să‑l vadă şi nimeni nu rosti vreun cuvânt, în afară de unul din fundul bărcii, care se răsti ca la câini:

― Voi, ăştialalţi, vâsliţi odată!

Ceea ce fu semnalul pentru puşcăriaşi, care vârâră vâslele în apă. La lumina torţelor, am văzut pontonul întunecat, tras ceva mai departe de nămolul din golf, ca o Arcă a lui Noe blestemată. Închis, zăvorât şi ancorat cu uriaşe lanţuri ruginite, vasul‑puşcărie părea, în ochii mei de copil, vârât şi el în fiare, aidoma deţinuţilor. Am văzut barca trăgând lângă vas şi pe prietenul meu urcând la bord şi dispărând. Apoi, capetele torţelor fură cufundate în apă şi se stinseră sfârâind, de parcă totul se sfârşise pentru el.

Capitolul VI

Gândurile mele legate de furtişagul de care, în mod atât de neaşteptat,

fusesem scutit să mai dau socoteală nu m‑au împins la mărturisiri complete, dar cred totuşi că mai aveam nişte picături de cinste în străfundul sufletului.

Nu‑mi amintesc să fi simţit vreo slăbiciune în ceea ce‑o priveşte pe doamna Joe, când mi s‑a risipit spaima de a fi dat în vileag. Dar îl iubeam pe Joe -

probabil pur şi simplu pentru că, în acele zile ale copilăriei mele, dragul meu prieten mă lăsa să‑l iubesc - şi, faţă de el, conştiinţa mea nu era întru totul liniştită. Simţisem (mai ales când l‑am văzut prima oară căutându‑şi pila) că

trebuia neapărat să‑i spun întregul adevăr. Totuşi n‑am făcut‑o, şi aceasta pentru că nu eram pe deplin convins că, dacă ar fi aflat, nu m‑ar fi socotit apoi mai rău decât eram. Teama de a pierde încrederea lui Joe şi, pe viitor, de a sta în colţul căminului, seara, uitându‑mă trist după tovarăşul şi prietenul meu, pierdut pe vecie, îmi lega limba. Îmi închipuisem perspectiva sumbră că Joe ar fi ştiut - niciodată nu l‑aş mai fi putut vedea lângă foc, pipăindu‑şi perciunii bălai, fără să mă gândesc că medita la fapta mea. Dacă Joe ar fi ştiut, niciodată nu l‑aş

mai fi putut vedea aruncând o privire, oricât de întâmplătoare, la carnea sau budinca pregătite în ajun, când ni s‑ar fi aşezat pe masă, fără să mă gândesc că

se întreabă, de fapt, dacă nu cumva dădusem o raită prin cămară. Dacă Joe ar fi ştiut şi dacă, după această întâmplare, în oricare altă împrejurare a vieţii noastre împreună în aceeaşi casă, ar fi băgat de seamă că berea lui este trezită sau tulbure, convingerea mea că în acel moment ar fi bănuit că e nişte catran în ea mi

‑ar fi urcat tot sângele în obraji. Pe scurt, am fost prea laş ca să fac ceea ce ştiam că era bine, la fel cum fusesem prea laş ca să nu fac ceea ce ştiam că era rău. Pe vremea aceea, nu cunoşteam lumea, aşa că nu imitam pe nici unul dintre nenumăraţii oameni care se comportă astfel. Ca un adevărat geniu, neînvăţat de nimeni, am descoperit singur acest fel de purtare.

Cum mi se făcu foarte somn mai înainte de ‑ a pierde din ochi vasul deţinuţilor, Joe mă luă din nou în spinare şi mă aduse până acasă. Excursia aceasta trebuie să‑l fi obosit foarte tare pe domnul Wopsle, fiindcă acesta nu numai că se simţea dărâmat, dar mai era şi atât de supărat încât, dacă Biserica ar fi fost larg deschisă, probabil că ar fi excomunicat întreaga expediţie, începând cu Joe şi cu mine. Dar, ca mirean, deşi era mare umezeală, a stăruit pe drumul de întoarcere la tot pasul să stea jos, cu o îndârjire atât de nesănătoasă încât, atunci când şi‑a scos haina ca să‑i fie pusă la uscat la focul din bucătărie, dovada de netăgăduit de pe pantalonii săi l‑ar fi pierdut, dacă aceasta ar fi fost considerată un păcat capital.

Între timp, eu mă împleticeam prin bucătărie ca un mic beţivan, din pricină

că abia fusesem lăsat din nou pe picioarele mele - adormisem pe drum, imediat ce Joe mă ridicase în cârcă, şi mă trezisem la căldură, în lumină şi în larmă de glasuri. Când mi‑am mai venit în fire (cu ajutorul unui ghiont puternic primit între umeri şi o exclamaţie înviorătoare din partea surorii mele: „Pfui! Nu s‑a mai pomenit un băiat ca ăsta!”), am văzut că Joe tocmai le povestea despre mărturisirea puşcăriaşului, după care toţi musafirii se apucară să presupună

felul în care acesta reuşise să pătrundă în cămară. După ce examină cu grijă

datele problemei, domnul Pumblechook emise ipoteza că trebuie să se fi căţărat mai întâi pe acoperişul fierăriei, apoi trecuse pe acoperişul casei şi coborâse în bucătărie pe hornul căminului, folosindu ‑ se de o sfoară improvizată din aşternutul lui de pat, rupt în fâşii. Cum domnul Pumblechook era foarte

categoric şi deţinea şi o trăsură personală - spre deosebire de ceilalţi -, toată

lumea fu de acord că aşa trebuie să se fi petrecut lucrurile. Domnul Wopsle, totuşi, răcni un sălbatic „Ba nu!”, cu neputincioasa răutate a unui om răpus de oboseală, dar, fiindcă nu avea nici o teorie a lui şi nici haina pe umeri, fu ignorat în unanimitate - asta ca să nu mai pomenim despre aburii groşi ieşind din turul pantalonilor săi în timp ce stătea cu spatele la focul din bucătărie, ca să şi‑i usuce, ceea ce nu era nici pe departe un lucru care să inspire încredere.

Asta a fost tot ce‑am auzit în seara aceea, înainte să fiu înşfăcat de sora mea, de parcă eram o insultă somnoroasă la adresa musafirilor ei, şi dus la culcare cu aşa o mână grea, încât mi s‑a părut că aveam câte cincizeci de obezi în picioare, din pricina cărora mă împiedicam de toate treptele. Mustrarea mea de cuget, după cum am descris‑o, începu înainte de a mă fi sculat, a doua zi de dimineaţă, şi continuă multă vreme după ce povestea fu dată uitării şi nu mai fu pomenită

decât când şi când.

Capitolul VII

Pe vremea când stăteam în cimitir, citind inscripţiile de pe pietrele de mormânt ale familiei, aveam doar atâta învăţătură cât să le pot silabisi. Iar puterea mea de înţelegere, chiar şi faţă de înţelesul lor simplu, nu era deplină, deoarece vedeam în „soţia celui de mai sus” o măgulitoare dovadă a ridicării tatălui meu către o lume mai bună, şi, dacă oricare alta dintre rudele mele răposate ar fi fost pomenită drept „cel de mai jos”, neîndoielnic că mi‑aş fi făcut cea mai proastă impresie despre acel membru al familiei. Nici ideile mele despre noţiunile teologice, pe care mi le dădea catehismul, nu erau deloc conforme celor consacrate, căci îmi amintesc foarte clar cât de convins eram că promisiunea de

„a merge neabătut pe‑aceeaşi cale, în toate zilele vieţii mele” mă obliga să străbat întotdeauna satul de la casa noastră într‑o singură direcţie şi numai aceea, fără

s‑o schimb vreodată, ocolind în jos, pe la rotărie, sau în sus, pe la moară.

Ştiam că, atunci când aveam să fiu destul de copt, voi deveni ucenicul lui Joe, iar până ce mi‑aş fi putut asuma acea demnitate, „n‑aveam să fiu tratat ca un împărat”, cum spunea doamna Joe, sau, după cum traduceam eu, „n‑aveam să fiu pe degeaba îndopat”. Ca atare, nu eram doar băiat bun la toate în fierărie, ci, dacă vreun vecin se întâmpla să aibă nevoie de ajutor, fie la alungat ciorile, fie la adunat pietrele din curte, fie pentru orice altă treabă de soiul ăsta, eu eram cel onorat cu această misiune. Totuşi, pentru ca rangul nostru să nu fie compromis în acest chip, pe poliţa de deasupra căminului, în bucătărie, se ţinea o puşculiţă

în care se făcuse cunoscut tuturor că se strângeau câştigurile mele. Eu, unul, aveam impresia că banii aveau să contribuie, în cele din urmă, la lichidarea datoriei naţionale, căci ştiu că nu puteam nutri vreo speranţă de‑a mă bucura şi eu de o parte din acel tezaur.

Sora bunicului domnului Wopsle ţinea o şcoală de seară, în sat. Ceea ce vrea să însemne că era o bătrână ridicolă, cu mijloace limitate şi cu beteşuguri nelimitate, care obişnuia să tragă un pui de somn în fiecare seară, de la şase la şapte, în prezenţa copiilor care plăteau, fiecare, câte doi penny pe săptămână