să‑mi arunce nici o privire. Vasăzică tu eşti fierarul, nu‑i aşa? Ei, bine, îmi pare rău să ţi‑o spun, dar ţi‑am mâncat plăcinta.
― Doamne sfinte, dar bine că ai mâncat‑o, cel puţin în ceea ce mă priveşte, adăugă Joe, amintindu‑şi în ultima clipă de doamna Joe. Noi nu ştim ce‑oi fi făcut, dar, oricum, nu te‑am fi lăsat să mori de foame din pricina asta, sărman nefericit... Nu‑i aşa, Pip?
Acel ţăcănit ciudat, ca de ceas deşteptător, pe care îl băgasem de seamă şi mai înainte, răsună din nou din gâtlejul puşcăriaşului, care se întoarse cu spatele. Barca venise înapoi, iar paznicii săi erau gata de plecare. L‑am condus şi noi până la debarcaderul făcut din nişte pari zdraveni şi din pietre şi l‑am văzut urcând în barca la care vâslea un echipaj de puşcăriaşi ca şi el. Nici unul nu păru nici mirat, nici curios, nici bucuros, nici necăjit să‑l vadă şi nimeni nu rosti vreun cuvânt, în afară de unul din fundul bărcii, care se răsti ca la câini:
― Voi, ăştialalţi, vâsliţi odată!
Ceea ce fu semnalul pentru puşcăriaşi, care vârâră vâslele în apă. La lumina torţelor, am văzut pontonul întunecat, tras ceva mai departe de nămolul din golf, ca o Arcă a lui Noe blestemată. Închis, zăvorât şi ancorat cu uriaşe lanţuri ruginite, vasul‑puşcărie părea, în ochii mei de copil, vârât şi el în fiare, aidoma deţinuţilor. Am văzut barca trăgând lângă vas şi pe prietenul meu urcând la bord şi dispărând. Apoi, capetele torţelor fură cufundate în apă şi se stinseră sfârâind, de parcă totul se sfârşise pentru el.
Capitolul VI
Gândurile mele legate de furtişagul de care, în mod atât de neaşteptat,
fusesem scutit să mai dau socoteală nu m‑au împins la mărturisiri complete, dar cred totuşi că mai aveam nişte picături de cinste în străfundul sufletului.
Nu‑mi amintesc să fi simţit vreo slăbiciune în ceea ce‑o priveşte pe doamna Joe, când mi s‑a risipit spaima de a fi dat în vileag. Dar îl iubeam pe Joe -
probabil pur şi simplu pentru că, în acele zile ale copilăriei mele, dragul meu prieten mă lăsa să‑l iubesc - şi, faţă de el, conştiinţa mea nu era întru totul liniştită. Simţisem (mai ales când l‑am văzut prima oară căutându‑şi pila) că
trebuia neapărat să‑i spun întregul adevăr. Totuşi n‑am făcut‑o, şi aceasta pentru că nu eram pe deplin convins că, dacă ar fi aflat, nu m‑ar fi socotit apoi mai rău decât eram. Teama de a pierde încrederea lui Joe şi, pe viitor, de a sta în colţul căminului, seara, uitându‑mă trist după tovarăşul şi prietenul meu, pierdut pe vecie, îmi lega limba. Îmi închipuisem perspectiva sumbră că Joe ar fi ştiut - niciodată nu l‑aş mai fi putut vedea lângă foc, pipăindu‑şi perciunii bălai, fără să mă gândesc că medita la fapta mea. Dacă Joe ar fi ştiut, niciodată nu l‑aş
mai fi putut vedea aruncând o privire, oricât de întâmplătoare, la carnea sau budinca pregătite în ajun, când ni s‑ar fi aşezat pe masă, fără să mă gândesc că
se întreabă, de fapt, dacă nu cumva dădusem o raită prin cămară. Dacă Joe ar fi ştiut şi dacă, după această întâmplare, în oricare altă împrejurare a vieţii noastre împreună în aceeaşi casă, ar fi băgat de seamă că berea lui este trezită sau tulbure, convingerea mea că în acel moment ar fi bănuit că e nişte catran în ea mi
‑ar fi urcat tot sângele în obraji. Pe scurt, am fost prea laş ca să fac ceea ce ştiam că era bine, la fel cum fusesem prea laş ca să nu fac ceea ce ştiam că era rău. Pe vremea aceea, nu cunoşteam lumea, aşa că nu imitam pe nici unul dintre nenumăraţii oameni care se comportă astfel. Ca un adevărat geniu, neînvăţat de nimeni, am descoperit singur acest fel de purtare.
Cum mi se făcu foarte somn mai înainte de ‑ a pierde din ochi vasul deţinuţilor, Joe mă luă din nou în spinare şi mă aduse până acasă. Excursia aceasta trebuie să‑l fi obosit foarte tare pe domnul Wopsle, fiindcă acesta nu numai că se simţea dărâmat, dar mai era şi atât de supărat încât, dacă Biserica ar fi fost larg deschisă, probabil că ar fi excomunicat întreaga expediţie, începând cu Joe şi cu mine. Dar, ca mirean, deşi era mare umezeală, a stăruit pe drumul de întoarcere la tot pasul să stea jos, cu o îndârjire atât de nesănătoasă încât, atunci când şi‑a scos haina ca să‑i fie pusă la uscat la focul din bucătărie, dovada de netăgăduit de pe pantalonii săi l‑ar fi pierdut, dacă aceasta ar fi fost considerată un păcat capital.
Între timp, eu mă împleticeam prin bucătărie ca un mic beţivan, din pricină
că abia fusesem lăsat din nou pe picioarele mele - adormisem pe drum, imediat ce Joe mă ridicase în cârcă, şi mă trezisem la căldură, în lumină şi în larmă de glasuri. Când mi‑am mai venit în fire (cu ajutorul unui ghiont puternic primit între umeri şi o exclamaţie înviorătoare din partea surorii mele: „Pfui! Nu s‑a mai pomenit un băiat ca ăsta!”), am văzut că Joe tocmai le povestea despre mărturisirea puşcăriaşului, după care toţi musafirii se apucară să presupună
felul în care acesta reuşise să pătrundă în cămară. După ce examină cu grijă
datele problemei, domnul Pumblechook emise ipoteza că trebuie să se fi căţărat mai întâi pe acoperişul fierăriei, apoi trecuse pe acoperişul casei şi coborâse în bucătărie pe hornul căminului, folosindu ‑ se de o sfoară improvizată din aşternutul lui de pat, rupt în fâşii. Cum domnul Pumblechook era foarte
categoric şi deţinea şi o trăsură personală - spre deosebire de ceilalţi -, toată
lumea fu de acord că aşa trebuie să se fi petrecut lucrurile. Domnul Wopsle, totuşi, răcni un sălbatic „Ba nu!”, cu neputincioasa răutate a unui om răpus de oboseală, dar, fiindcă nu avea nici o teorie a lui şi nici haina pe umeri, fu ignorat în unanimitate - asta ca să nu mai pomenim despre aburii groşi ieşind din turul pantalonilor săi în timp ce stătea cu spatele la focul din bucătărie, ca să şi‑i usuce, ceea ce nu era nici pe departe un lucru care să inspire încredere.
Asta a fost tot ce‑am auzit în seara aceea, înainte să fiu înşfăcat de sora mea, de parcă eram o insultă somnoroasă la adresa musafirilor ei, şi dus la culcare cu aşa o mână grea, încât mi s‑a părut că aveam câte cincizeci de obezi în picioare, din pricina cărora mă împiedicam de toate treptele. Mustrarea mea de cuget, după cum am descris‑o, începu înainte de a mă fi sculat, a doua zi de dimineaţă, şi continuă multă vreme după ce povestea fu dată uitării şi nu mai fu pomenită
decât când şi când.
Capitolul VII
Pe vremea când stăteam în cimitir, citind inscripţiile de pe pietrele de mormânt ale familiei, aveam doar atâta învăţătură cât să le pot silabisi. Iar puterea mea de înţelegere, chiar şi faţă de înţelesul lor simplu, nu era deplină, deoarece vedeam în „soţia celui de mai sus” o măgulitoare dovadă a ridicării tatălui meu către o lume mai bună, şi, dacă oricare alta dintre rudele mele răposate ar fi fost pomenită drept „cel de mai jos”, neîndoielnic că mi‑aş fi făcut cea mai proastă impresie despre acel membru al familiei. Nici ideile mele despre noţiunile teologice, pe care mi le dădea catehismul, nu erau deloc conforme celor consacrate, căci îmi amintesc foarte clar cât de convins eram că promisiunea de
„a merge neabătut pe‑aceeaşi cale, în toate zilele vieţii mele” mă obliga să străbat întotdeauna satul de la casa noastră într‑o singură direcţie şi numai aceea, fără
s‑o schimb vreodată, ocolind în jos, pe la rotărie, sau în sus, pe la moară.
Ştiam că, atunci când aveam să fiu destul de copt, voi deveni ucenicul lui Joe, iar până ce mi‑aş fi putut asuma acea demnitate, „n‑aveam să fiu tratat ca un împărat”, cum spunea doamna Joe, sau, după cum traduceam eu, „n‑aveam să fiu pe degeaba îndopat”. Ca atare, nu eram doar băiat bun la toate în fierărie, ci, dacă vreun vecin se întâmpla să aibă nevoie de ajutor, fie la alungat ciorile, fie la adunat pietrele din curte, fie pentru orice altă treabă de soiul ăsta, eu eram cel onorat cu această misiune. Totuşi, pentru ca rangul nostru să nu fie compromis în acest chip, pe poliţa de deasupra căminului, în bucătărie, se ţinea o puşculiţă
în care se făcuse cunoscut tuturor că se strângeau câştigurile mele. Eu, unul, aveam impresia că banii aveau să contribuie, în cele din urmă, la lichidarea datoriei naţionale, căci ştiu că nu puteam nutri vreo speranţă de‑a mă bucura şi eu de o parte din acel tezaur.
Sora bunicului domnului Wopsle ţinea o şcoală de seară, în sat. Ceea ce vrea să însemne că era o bătrână ridicolă, cu mijloace limitate şi cu beteşuguri nelimitate, care obişnuia să tragă un pui de somn în fiecare seară, de la şase la şapte, în prezenţa copiilor care plăteau, fiecare, câte doi penny pe săptămână
pentru a profita de ocazia de‑a o vedea pe ea făcând acest lucru. Bătrâna
închiriase o căsuţă ţărănească, în care domnul Wopsle ocupa odaia de la etaj, de unde noi, şcolarii, obişnuiam să‑l auzim, prin tavan, citind cu voce tare, în cel mai plin de demnitate şi mai grozav stil, uneori chiar buşind cu piciorul în duşumea. Era o minciună gogonată că domnul Wopsle ar fi „examinat” şcolarii o dată la trei luni. Ceea ce făcea dumnealui cu acel prilej era să ‑ şi suflece manşetele, să‑şi pomădeze părul şi să ne ţină cuvântarea funebră rostită de Marc
‑Antoniu în faţa trupului neînsufleţit al lui Cezar. Aceasta era întotdeauna urmată de Oda despre Patimi a lui Collins, în care mie îmi plăcea de domnul Wopsle mai cu seamă când întruchipa Răzbunarea, aruncându‑şi sabia mânjită
de sânge ca un trăsnet pe pământ şi apucând trâmbiţa care anunţa războiul cu o privire ucigătoare. Pe atunci încă nu le înţelegeam pe deplin, cum mi s ‑a întâmplat mai târziu în viaţă, când am căzut în mijlocul patimilor şi le‑am comparat cu Collins şi Wopsle, mai degrabă în defavoarea acestor doi domni.
Pe lângă această instituţie de învăţământ, sora bunicului domnului Wopsle mai ţinea, în aceeaşi odaie, o mică prăvălie de mărunţişuri. Habar n‑avea ce marfă zăcea în magazie sau care era preţul vreunuia dintre obiectele de vânzare, dar avea un carneţel soios, pe fundul unui sertar, care‑i servea drept catalog de preţuri. Cu ajutorul acestui oracol, Biddy descurca toate tranzacţiile prăvăliei.
Biddy era strănepoata surorii bunicii domnului Wopsle - mărturisesc că nu sunt în stare să spun ce fel de rudă îi era ea domnului Wopsle. Era orfană ca şi mine; tot ca şi mine, fusese crescută „pe palme”. Din punctul meu de vedere, se remarca mai cu seamă prin extremităţile sale, căci părul îi era întotdeauna nepieptănat, mâinile întotdeauna nespălate şi pantofii întotdeauna scâlciaţi, fiindcă îi călca pe călcâi. Descrierea se vădea nepotrivită o singură zi pe săptămână. Duminica mergea la biserică foarte îngrijită.
Mulţumită râvnei personale şi mai mult cu ajutorul lui Biddy decât al surorii bunicii domnului Wopsle, m‑am luptat din răsputeri cu alfabetul, de parcă ar fi fost un desiş de mărăcini, rămânând din cale‑afară de sleit de puteri şi plin de zgârieturi după fiecare literă. Iar după treaba asta, am căzut drept în mijlocul pârdalnicelor de cifre, nouă la număr, care, în fiecare seară, păreau să
născocească ceva nou ca să‑şi schimbe înfăţişarea, râzându‑şi de strădania mea de a le recunoaşte. Dar, în cele din urmă, am început, pe dibuite şi orbecăind, să
citesc, să scriu şi să socotesc, deşi cât se poate de căznit.
Într‑ o seară, stăteam în colţul căminului cu tăbliţa mea pe genunchi, căznindu‑mă din răsputeri să compun o scrisoare pentru Joe. Cred că era la aproape un an după expediţia noastră din mlaştini, căci mi se părea că trecuse mult timp de atunci, şi era din nou iarnă şi ger. Cu un abecedar lângă vatră, la picioarele mele, ca îndrumar, am izbutit, în vreo două ceasuri, să scrijelesc şi să
