― Ce înseamnă asta? l‑am întrebat eu, trăgând nădejde că o să reuşesc să‑i reţin atenţia.

Însă Joe mă lămuri mai repede decât mă aşteptasem şi mă încuie pe dată, cu o demonstraţie circulară, răspunzându‑mi cu o privire fixă:

― Ea.

Apoi, când izbuti să‑şi smulgă ochii din privirea fixă şi se întoarse la perciunii lui, continuă:

― Iar eu nu am o fire de stăpân. Mai cu seamă, Pip, - şi ţin să ţi‑o spun cât se poate de serios, bătrâne - că mi‑a ajuns s‑o văd pe biata maică‑mea, o femeie spetindu‑se, trudind ca un rob, până‑i ieşea sufletul, fără o clipă de răgaz în toate zilele vieţii ei, aşa că mi‑e cumplit de teamă să greşesc nefăcând ce se cuvine faţă de o femeie, deci mai bine greşesc pe partea cealaltă, ducând‑o eu mai puţin bine. Mi‑ar plăcea să fi fost eu singurul în capul căruia să se spargă toate, mi‑ar plăcea să nu existe nici o „scărmănătoare” pentru tine, bătrâne. Mi‑ar plăcea să le pot lua eu pe toate în seama mea! Dar astea sunt suişurile şi coborâşurile şi loviturile sorţii, Pip, şi nădăjduiesc c‑ai să treci tu cu bine peste toate necazurile.

Aşa necopt cum eram, cred că din seara aceea am dobândit o nouă admiraţie pentru Joe. De atunci, am fost egali; ce‑i drept, egali fuseserăm noi şi înainte, dar, după seara aceea, în momentele de linişte, când stăteam şi mă uitam la Joe, gândindu‑mă la viaţa lui, aveam un nou sentiment: ştiam că îl respect din adâncul sufletului.

― Oricum, zise Joe, ridicându‑se să mai pună un lemn pe foc, uite că

pendula noastră olandeză şi‑a văzut de drum, şi acum se pregăteşte să bată de opt, iar ea nu s‑a întors încă! Sper că iapa unchiului Pumblechook n‑a călcat pe

‑o bucată de gheaţă, să cadă grămadă.

Doamna Joe îl însoţea, uneori, pe unchiul Pumblechook, în zilele de târg, ca să‑l ajute să cumpere lucruri dintr‑acelea trebuincioase într‑o casă, pentru alegerea cărora este nevoie de mintea unei femei - căci unchiul Pumblechook era holtei şi n‑avea deloc încredere în servitorii săi. Tocmai fusese o zi de târg, iar doamna Joe plecase într‑una din aceste expediţii.

Joe aprinse din nou focul şi mătură vatra, apoi ne duserăm amândoi la uşă, pândind zgomotul trăsurii. Era o noapte geroasă şi uscată, cu vânt tăios şi chiciură îngheţată. Un om ar fi murit, cu siguranţă, în noaptea aceea, dacă ar fi stat în mlaştini, m‑am gândit eu. Şi am privit în sus, la stele, şi mi‑am imaginat cât de cumplit ar fi să‑şi ridice cineva ochii la ele, în timp ce murea degerat, şi să

nu găsească nici un ajutor, nici milă în toată puzderia de licăriri.

― Auzi că vine iapa, zise Joe, sună precum clopotele!

Zgomotul potcoavelor ei pe drumul îngheţat bocnă era ca o muzică şi iapa se apropia într‑un trap mai vioi decât de obicei. Am scos un scăunel afară, pentru ca doamna Joe să poată coborî din trăsură, şi‑am aţâţat focul, ca să se vadă

fereastra luminată, apoi ne‑am mai rotit o dată ochii prin bucătărie, să nu fi rămas ceva neaşezat la locul lui. După ce am sfârşit cu aceste pregătiri, au ajuns şi ei, înfofoliţi până la ochi. Doamna Joe coborî numaidecât, iar unchiul Pumblechook se dădu şi el jos, la fel de repede, acoperindu‑şi iapa cu o pătură, apoi intrarăm cu toţii în bucătărie, aducând odată cu noi atât de mult aer rece încât toată căldura focului păru să piară.

― Ei, zise doamna Joe, dezbrăcându‑se grăbită şi emoţionată, şi împingându

‑şi boneta pe spate, care‑i rămase atârnând de panglici pe umeri. Dacă nici în seara asta băiatul ăsta n‑o să fie recunoscător, atunci n‑o să mai fie niciodată!

Încercam să arăt cel mai recunoscător băiat cu putinţă, deşi n‑aveam nici cea mai mică idee de ce trebuia să‑mi iau această înfăţişare.

― Numai să sperăm, zise sora mea, că n‑o să fie ţinut să huzurească. Tare mi

‑e teamă c‑aşa va fi.

― Nu‑i stă în obicei, doamnă, zise domnul Pumblechook. Ştie ea mai bine cum trebuie.

Ea? M‑am uitat la Joe, întrebând din buze şi sprâncene: „Ea?” Joe îmi întoarse privirea, întrebând din buze şi sprâncene: „Ea?” Sora mea îl surprinse în timp ce făcea acest gest, iar el începu să‑şi treacă dosul palmei pe sub nas cu aerul său împăciuitor, obişnuit în astfel de ocazii, şi se uită la ea.

― Ei? zise sora mea în stilul ei arţăgos. La ce te holbezi? A luat foc casa?

― …Cineva vorbea, se încumetă politicos Joe, despre o persoană numită „ea”.

― Păi, şi? N‑ar trebui să‑i zic ea, mă rog? zise sora mea. Numai dacă nu‑i spui tu domnişoarei Havisham „el”. Şi mă îndoiesc c‑ai să îndrăzneşti vreodată.

― Domnişoara Havisham din oraş? întrebă Joe.

― Mai e vreo altă domnişoară Havisham şi în afara oraşului? replică sora mea. Vrea ca băiatul ăsta să se ducă şi să se joace acasă la ea. Şi bineînţeles că se va duce. Şi‑o să facă bine să se joace acolo, zise sora mea, clătinând din cap către mine, în semn de încurajare să fiu din cale‑afară de vioi şi jucăuş, ca să nu mi ţi

‑l joc eu!

Auzisem despre domnişoara Havisham din oraş - toată lumea, pe‑o rază de câteva mile, auzise despre domnişoara Havisham din oraş - ca fiind o femeie putred de bogată şi rea, care locuia într‑o casă mare şi mohorâtă, baricadată

împotriva hoţilor, şi care dusese o viaţă foarte singuratică.

― Păi, da, vezi bine! zise Joe înmărmurit. Mă întreb doar de unde îl cunoaşte ea pe Pip?

― Nerodule! strigă sora mea. Cine‑a zis că îl cunoaşte?

―...Dar cineva vorbea, se încumetă din nou Joe, politicos, despre faptul că ea vrea să se ducă Pip pe la ea şi să se joace acolo.

― Şi ce‑i cu asta? Nu putea să‑l întrebe pe unchiul Pumblechook dacă ştie vreun băiat care să se ducă şi să se joace acolo? Nu este cu putinţă ca unchiul Pumblechook să fie unul din chiriaşii săi, care, uneori - să nu spunem la fiecare patru luni sau la jumătate de an o dată, ci doar uneori - să meargă pe la ea ca să

‑i plătească chiria? Şi nu se poate ca, într‑o astfel de ocazie, ea să‑l fi întrebat pe

unchiul Pumblechook dacă nu cunoaşte vreun băiat care să vină şi să se joace acasă la ea? Şi nu s‑ar putea ca unchiul Pumblechook, fiind întotdeauna atât de atent şi grijuliu faţă de noi - cu toate că, Joseph, poate că nu te‑ai gândit la asta!

(Şi rosti aceste cuvinte pe un ton de adânc reproş, de parcă el ar fi fost cel mai nesimţitor dintre nepoţi) - nu s‑ar putea, ziceam, ca unchiul Pumblechook, cu acea ocazie, să‑i fi pomenit de băiatul ăsta, care stă umflându‑se în pene pe aici, (ceea ce pot să jur că nu făceam) şi pentru care am trudit întotdeauna ca o roabă?

― Bine zis! strigă unchiul Pumblechook. Corect expus! Precis punctat! Cu adevărat foarte bine! Acum, Joseph, te‑ai lămurit despre ce‑i vorba.

― Nu, Joseph! spuse sora mea, tot ca un reproş, în vreme ce Joe îşi trecea necontenit, în semn de iertare, dosul palmei pe sub nas. Încă nu te‑ai lămurit, deşi poate că nici nu‑ţi dai seama de asta, despre ce este vorba. Poate crezi că ştii, dar nu ştii, Joseph. Căci nu ştii că unchiul Pumblechook, fiind foarte simţitor la tot ce spunem noi şi gândindu‑se că viitorul băiatului ăstuia poate fi aranjat prin plecarea lui la domnişoara Havisham, s‑a oferit să‑l ia în oraş, în seara aceasta, în trăsura sa, şi să‑l ţină la el peste noapte, ca să îl ducă mâine‑dimineaţă, cu mâna lui, la domnişoara Havisham. Şi cred că mi‑a luat Dumnezeu minţile!

strigă sora mea, aruncându‑şi boneta cât colo, cu o disperare subită. Uite‑mă

cum stau şi vorbesc unor tălâmbi din naştere, silindu‑l pe unchiul Pumblechook să aştepte, cu iapa îmbolnăvindu‑se de frig la uşă, când băiatul e năclăit de jeg şi murdărie din vârful capului până în tălpi?

Cu acestea, se năpusti asupra mea ca un vultur la un miel, iar faţa mi‑a fost înfundată adânc într‑o copaie de lemn, capul mi‑a fost pus sub cepul unui butoi cu apă de ploaie, şi‑am fost săpunit, şi frământat, şi frecat cu prosopul, şi înghiontit vârtos, şi torturat, şi răzuit, până ce n‑am mai fost eu. (În treacăt fie spus, mă cred mai deprins ca oricare alt om de pe faţa pământului cu efectul devastator al unui inel de cununie trecut cu duşmănie pe piele).

Când abluţiunile mele s‑au încheiat, am fost vârât în lenjerie curată de cel mai stingheritor caracter, ca un mic penitent într‑o pânză de sac, şi‑apoi am fost legat fedeleş în cel mai strâmt şi mai înfiorător costum de haine pe care îl aveam.

După aceea, am fost dat pe mâna domnului Pumblechook, care mă primi solemn, ca un şef de poliţie, şi care mă blagoslovi cu discursul pe care ştiam că murea de nerăbdare să‑l rostească, de când începuse toată tărăşenia.

― Băiete, să le fii de‑a pururi recunoscător tuturor rudelor tale, dar mai ales celor care te‑au crescut pe palme!

― La revedere, Joe!

― Dumnezeu să te aibă în paza lui, Pip, bătrâne!

Nu mă mai despărţisem niciodată de el până atunci şi, atât din pricina sentimentelor mele, cât mai ales din pricina urmelor clăbucilor de săpun, n‑am văzut, la început, nici o stea din trăsură. Dar, una câte una, ele au început să

sclipească, fără să arunce nici un pic de lumină asupra întrebărilor care nu‑mi dădeau pace: de ce, pentru numele lui Dumnezeu, mă duceam eu să mă joc la domnişoara Havisham şi de ce, pentru numele lui Dumnezeu, trebuia să mă joc acolo?

Capitolul VIII