mâzgălesc, cu litere de tipar, această epistolă:
„drAgul mEu JO spE c Eşt biNe sĂnĂtO io spE c vo fI curânD îstAre s T învĂţ şiio pe Tine JO şi aTUnci siGur c vom fI fOArte buCUroşi şi cânD io vo fI ceNicuL tĂuJO vom Face mulLTe şoTii creDemă s nUm spUi miE PIP.”
Nu era absolut necesar să comunic cu Joe în scris, având în vedere că el şedea lângă mine şi că eram singuri acasă. Dar i‑am înmânat acest mesaj (cu tăbliţă cu tot), scris de mâna mea, iar Joe l‑a primit ca pe un miracol de erudiţie.
― Măi, Pip, bătrâne! exclamă Joe, căscându‑şi larg ochii albaştri. Ce învăţat mai eşti! Zău că eşti!
― Aş vrea eu să fiu aşa, oftai eu, aruncând o privire spre tăbliţa din mâna lui, cu presimţirea că scrierea mea era cam povârnită.
― Ia te uită, aici e un J, zise Joe, şi un O în toată legea! Aici e un J şi un O, Pip, adică J‑O, adică Joe.
Niciodată nu l‑am auzit pe Joe citind cu voce tare ceva mai lung decât această unică silabă şi, cu o duminică în urmă, la biserică, băgasem de seamă, când, din întâmplare, ţinusem cartea noastră de rugăciuni cu capul în jos, că
acest lucru păruse să nu‑l deranjeze câtuşi de puţin, de parcă ar fi fost ţinută
întocmai cum trebuia. Voind să mă folosesc de acest prilej ca să aflu dacă, atunci când aveam să‑l învăţ pe Joe, trebuia să încep chiar de la început, am spus:
― Dar citeşte restul, Joe!
― Restul, zici, Pip? făcu Joe, uitându‑se peste scrisoare fără grabă şi grijuliu.
Unu, doi, trei. Păi, aici sunt trei de J şi trei de O, adică de trei ori J‑O, e scris de trei ori Joe, Pip!
M‑am aplecat peste umărul lui Joe şi, ajutându‑mă de degetul arătător, i‑
am citit întreaga scrisoare.
― Nemaipomenit! zise Joe când terminai. Chiar eşti un învăţat!
― Cum scrii Gargery, Joe? l‑am întrebat, cu un aer de modestie protectoare.
― Nu‑l scriu deloc, zise Joe.
― Bine, dar să zicem că l‑ai scris.
― Nu se poate zice aşa ceva, răspunse Joe. Cu toate că mă înnebunesc după
citit.
― Serios, Joe?
― Mă înnebunesc! întări Joe. Dă‑mi o carte bună sau un ziar bun, aşază‑mă
în faţa unui foc bun şi nu mai vreau nimic în plus! Dumnezeule, continuă el, după ce‑şi frecă niţel genunchii cu palma, când chiar dai peste un J şi un O şi îţi spui „Uite, în sfârşit un J‑O, adică un Joe”, tii! ce interesant este cititul!
Am tras concluzia din această ultimă mărturisire că învăţătura lui Joe, ca şi motorul cu aburi, era încă în faşă. Continuând ancheta, îl descusui:
― N‑ai mers niciodată la şcoală, Joe, când erai mic ca mine?
― Nu, Pip.
― De ce n‑ai mers niciodată la şcoală, Joe, când erai mic ca mine?
― Ei, Pip! făcu Joe, luând vătraiul şi apucându‑se de ocupaţia lui obişnuită
când era muncit de vreo idee, şi anume să râcâie încet tăciunii dintre barele grătarului. O să‑ţi spun. Tatăl meu, Pip, căzuse în patima beţiei şi, când era ameţit de băutură, o bătea pe mama fără nici o milă. Era aproape singurul lucru pe care îl bătea, de fapt, în afară de mine. Şi pe mine mă bătea, cu o hărnicie care nu era niciodată ajunsă de hărnicia cu care bătea în nicovala lui... Mă asculţi, mă
înţelegi, Pip?
― Da, Joe.
― Prin urmare, maică‑mea şi cu mine am fugit de la taică‑meu de mai multe ori; şi atunci maică‑mea se ducea să muncească şi zicea: „Joe, de‑acum, cu voia Domnului, o să faci şi tu niţică şcoală, băiete” şi mă dădea la şcoală. Dar taică‑
meu era aşa de bun la inimă încât nu se îndura să trăiască fără noi. Aşa că venea după noi, cu o şleahtă întreagă, speriind lumea şi făcând aşa un tărăboi pe la
uşile caselor pe unde stăteam noi încât, de obicei, îi silea pe oameni să nu mai vrea să aibă de‑a face cu noi şi să ne dea pe mâna lui. Atunci, ne lua acasă şi ne bătea pe amândoi. Şi treaba asta, vezi tu, Pip, îmi spuse Joe, făcând o pauză în râcâitul său meditativ în jar şi privindu‑mă în ochi, m‑a tras înapoi de la învăţătură.
― Cu siguranţă Joe, bietul de tine!
― Deşi, nu uita, Pip, zise Joe, atingând măsurat, de vreo două ori, partea de sus a grătarului din vatră cu vătraiul, ca să fim drepţi faţă de toţi şi să‑i dăm fiecăruia după cât merită, tatăl meu avea o inimă bună, pricepi?
Nu pricepeam, dar nu i‑am spus‑o.
― Ei bine, continuă Joe, cineva trebuia să ţină casa, Pip, altminteri, se ducea totul de râpă, pricepi?
Asta pricepeam şi i‑am spus‑o.
― Prin urmare, taică‑meu nu s‑a împotrivit să mă duc la muncă. Aşa că m‑
