Locuinţa domnului Pumblechook, aflată pe strada principală a târgului, avea un iz de boabe de piper şi de făină, aşa cum i se cuvine locuinţei unui negustor de grâne şi seminţe. După mintea mea, trebuia să fi fost cu‑adevărat un om fericit, având atâtea sertare mici în prăvălia sa - şi m‑am întrebat, când am tras cu ochiul într‑unul sau două sertare din rândurile de jos şi am văzut pachetele învelite în hârtie cafenie, dacă seminţele de flori şi bulbii dinăuntru nu cumva tânjeau doar după o zi frumoasă ca să evadeze din temniţele acelea şi să

înflorească.

Cugetarea aceasta am făcut‑o a doua zi după sosirea mea, dis‑de‑dimineaţă.

Cu o seară înainte, fusesem trimis direct în pat, într‑o mansardă sub acoperişul în pantă, care se îngusta atât de mult în colţul în care era aşezat patul, încât am socotit că olanele se aflau la mai puţin de un picior înălţime de sprâncenele mele.

În aceeaşi dimineaţă, am descoperit o ciudată legătură între seminţe şi catifeaua reiată. Domnul Pumblechook purta pantaloni de catifea reiată, la fel ca şi vânzătorul din prăvălia sa, şi, într‑un fel, pantalonii de catifea reiată aveau un miros şi un aspect general care semănau atât de mult cu mirosul şi aspectul general al grânelor, în timp ce grânele aveau un asemenea miros şi aspect general de catifea reiată, încât cu greu le mai puteam deosebi. Tot atunci am putut observa că domnul Pumblechook părea să‑şi conducă afacerile privind vizavi, la şelar, care părea că‑şi desfăşoară treburile ţinând ochii pe meşterul care făcea cupeuri de trăsuri, care părea să reuşească în viaţă vârându‑şi mâinile în buzunare şi contemplându‑l pe brutar, care, la rândul său, îşi încrucişa braţele şi se zgâia la băcan, care stătea în pragul uşii lui şi căsca gura la spiţer.

Ceasornicarul, aplecat mereu peste măsuţa lui de lucru, cu o lupă la ochi, şi iscodit încontinuu de un grup de oameni în halate groase de lucru, părea să fie aproape singura persoană de pe strada principală a cărui atenţie se îndrepta către meseria proprie.

Domnul Pumblechook şi cu mine am luat masa de dimineaţă la ora opt, în salonaşul din spatele prăvăliei, în vreme ce vânzătorul îşi bea cana de ceai şi îşi înfuleca pâinea cu unt pe un sac de mazăre, în prăvălie. În ochii mei, domnul Pumblechook era un tovarăş nesuferit. Pe lângă faptul că era stăpânit de aceeaşi convingere a surorii mele, că trebuia să mi se impună şi în alimentaţie un regim de umilire şi penitenţă - adică îmi dădea cât mai multă pâine cu cât mai puţin unt şi îmi turna o asemenea cantitate de apă caldă în lapte încât ar fi fost mult mai sincer să renunţe cu totul la a‑mi mai da lapte -, discuţia cu mine se limita doar la calcule aritmetice. De când i‑am spus politicos „Bună dimineaţa”, m‑a întrebat pompos: „Cât fac şapte ori nouă, băiete?” Şi cum era să fiu în stare să‑i răspund, luat aşa de repede, pe stomacul gol? Îmi era foame, dar, mai înainte de‑a fi înghiţit prima îmbucătură, a început o adunare, care nu s‑a mai sfârşit tot timpul mesei. „Şi cu şapte? Şi cu patru? Şi cu şase? Şi cu doi? Şi cu zece?” Şi aşa mai departe. Iar după fiecare cifră pe care o adăuga, abia de aveam timp să muşc

o dată ori să beau o înghiţitură, înainte de‑a veni următoarea - aceasta în vreme ce el stătea liniştit, fără să socotească nimic, înfulecând slănină şi cornuri calde, în cel mai hulpav şi mai nesăţios fel cu putinţă, dacă mi se îngăduie această

expresie.

Din aceste motive, am fost foarte bucuros când s‑a făcut ora zece şi am pornit către domnişoara Havisham, deşi nu mă simţeam deloc în largul meu când mă gândeam la cum aveam să mă achit de sarcina mea în casa acelei doamne. În mai puţin de un sfert de oră, am ajuns la reşedinţa domnişoarei Havisham, care era o clădire din cărămidă veche, mohorâtă şi cu nenumărate lacăte şi zăvoare de fier. Unele ferestre fuseseră zidite; dintre cele rămase la parter, toate erau zăbrelite, iar zăbrelele erau ruginite. În faţa casei se afla o curte, şi aceasta închisă cu gard de fier. Astfel, a trebuit să aşteptăm, după ce am tras de clopoţel, să vină cineva să ne deschidă. În vreme ce aşteptam la poartă, am aruncat o privire furişă înăuntru (chiar şi atunci domnul Pumblechook mă întrebă: „Şi cu paisprezece?”, dar m‑am prefăcut că nu‑l aud) şi am văzut că lângă casă era o mare fabrică de bere. Nu se lucra în ea în momentul acela, ba, mai mult, părea că

de multă vreme nu mai făcuse nimeni bere acolo.

O fereastră se deschise şi o voce limpede întrebă:

― Cine e?

Iar călăuza mea răspunse:

― Pumblechook.

Vocea spuse:

― Bine.

Fereastra se închise la loc, apoi ieşi o mică domnişoară, traversând curtea, cu nişte chei în mână.

― Acesta, zise domnul Pumblechook, este Pip.

― Aşadar, acesta este Pip? repetă domnişoara, care era foarte drăguţă şi părea foarte încrezută. Intră, Pip!

Domnul Pumblechook dădu să intre şi el, dar ea îl opri, împingând poarta.

― Oh! zise ea. Doriţi s‑o vedeţi pe domnişoara Havisham?

― Dacă domnişoara Havisham doreşte să mă vadă, răspunse domnul Pumblechook, încurcat.

― Aha! zise fata. Păi, nu doreşte.

Spuse acest lucru pe un ton atât de hotărât şi de categoric, încât domnul Pumblechook, deşi se simţea lovit în demnitatea sa, nu putu protesta. Doar m‑a străpuns încruntat cu privirea - de parcă eu îi făcusem ceva! - şi a plecat, aruncându‑mi cu reproş aceste cuvinte:

― Băiete, să te porţi în aşa fel încât să le faci cinste celor care te‑au crescut pe palme!

Eu nu scăpasem de teama că se va întoarce să mă întrebe, printre gratiile porţii: „Şi cu şaisprezece?” Dar n‑a făcut‑o.

Micuţa mea călăuză încuie poarta şi traversă curtea. Aceasta era pavată şi curată, dar iarba creştea prin toate crăpăturile. Din curte se ajungea, pe o alee, la berărie, iar porţile de lemn ale aleii stăteau deschise şi întreaga berărie de dincolo de ele era deschisă şi goală, încât se vedea prin ea până departe, la zidul înalt care împrejmuia reşedinţa - totul era pustiu şi dărăpănat. Vântul de iarnă părea să

sufle mai îngheţat pe aici decât afară, în stradă, şi scotea un şuierat ascuţit -

alergând năvalnic, ba intrând, ba ieşind pe uşile deschise ale berăriei - semănând

cu zgomotul făcut de vijelie în pânzele unei corăbii în larg.

Fata văzu că mă uitam la berărie şi zise:

― Poţi să bei, fără să păţeşti nimic, toată berea care se fabrică acum în ea, băiete.

― Aşa gândeam şi eu, domnişoară, răspunsei eu, sfios.

― Mai bine că nu mai încearcă nimeni să producă bere acum în ea; altminteri ar ieşi acră, băiete. Nu crezi?

― Aşa se pare, domnişoară.

― Asta nu înseamnă că într‑adevăr ar mai fi încercat cineva, adăugă ea, căci s‑a terminat cu fabrica, iar clădirea asta va rămâne tot atât de pustie, cum o vezi, până s‑o dărâma singură. Cât despre bere, pivniţele sunt destul de pline ca să

înecăm tot conacul.

― Acesta este numele casei de aici, domnişoară?

― Unul dintre numele sale, băiete.

― Atunci, are mai multe nume, domnişoară?

― Încă unul. Celălalt nume era Satis - un cuvânt grecesc, sau latinesc, sau evreiesc, sau toate trei la un loc, pentru mine toate‑s la fel - şi care înseamnă

„destul”.

― Casa Destul? zisei eu mirat. E un nume ciudat, domnişoară.

― Da, răspunse ea, dar înseamnă mai mult decât spune. Însemna, când a fost botezată, că oricine avea această casă nu‑şi mai putea dori nimic altceva. Se pare că se mulţumeau cu puţin, în zilele acelea, după cum îmi vine mie să cred.

Dar nu rămâne în urmă, băiete!

Cu toate că‑mi spunea „băiete” atât de des şi cu o nepăsare departe de a fi măgulitoare, era cam de vârsta mea. Bineînţeles, părea mult mai mare, pentru că

era fată, pentru că era frumoasă şi pentru că era sigură pe sine. Şi mă lua peste picior cu atâta dispreţ de parcă ar fi avut douăzeci şi unu de ani şi ar fi fost regină.

Am intrat în casă pe una din uşile laterale - intrarea mare, din faţă, era ferecată cu două rânduri de lanţuri, de‑a curmezişul - şi primul lucru pe care l‑

am observat a fost că toate culoarele erau în beznă şi că fata lăsase o lumânare aprinsă, lângă uşă. Acum o luă şi pornirăm, trecând prin mai multe coridoare şi urcând o scară - totul fiind cufundat într‑un întuneric adânc, alungat doar de flacăra lumânării.