― Păi, da, vezi bine! zise Joe înmărmurit. Mă întreb doar de unde îl cunoaşte ea pe Pip?
― Nerodule! strigă sora mea. Cine‑a zis că îl cunoaşte?
―...Dar cineva vorbea, se încumetă din nou Joe, politicos, despre faptul că ea vrea să se ducă Pip pe la ea şi să se joace acolo.
― Şi ce‑i cu asta? Nu putea să‑l întrebe pe unchiul Pumblechook dacă ştie vreun băiat care să se ducă şi să se joace acolo? Nu este cu putinţă ca unchiul Pumblechook să fie unul din chiriaşii săi, care, uneori - să nu spunem la fiecare patru luni sau la jumătate de an o dată, ci doar uneori - să meargă pe la ea ca să
‑i plătească chiria? Şi nu se poate ca, într‑o astfel de ocazie, ea să‑l fi întrebat pe
unchiul Pumblechook dacă nu cunoaşte vreun băiat care să vină şi să se joace acasă la ea? Şi nu s‑ar putea ca unchiul Pumblechook, fiind întotdeauna atât de atent şi grijuliu faţă de noi - cu toate că, Joseph, poate că nu te‑ai gândit la asta!
(Şi rosti aceste cuvinte pe un ton de adânc reproş, de parcă el ar fi fost cel mai nesimţitor dintre nepoţi) - nu s‑ar putea, ziceam, ca unchiul Pumblechook, cu acea ocazie, să‑i fi pomenit de băiatul ăsta, care stă umflându‑se în pene pe aici, (ceea ce pot să jur că nu făceam) şi pentru care am trudit întotdeauna ca o roabă?
― Bine zis! strigă unchiul Pumblechook. Corect expus! Precis punctat! Cu adevărat foarte bine! Acum, Joseph, te‑ai lămurit despre ce‑i vorba.
― Nu, Joseph! spuse sora mea, tot ca un reproş, în vreme ce Joe îşi trecea necontenit, în semn de iertare, dosul palmei pe sub nas. Încă nu te‑ai lămurit, deşi poate că nici nu‑ţi dai seama de asta, despre ce este vorba. Poate crezi că ştii, dar nu ştii, Joseph. Căci nu ştii că unchiul Pumblechook, fiind foarte simţitor la tot ce spunem noi şi gândindu‑se că viitorul băiatului ăstuia poate fi aranjat prin plecarea lui la domnişoara Havisham, s‑a oferit să‑l ia în oraş, în seara aceasta, în trăsura sa, şi să‑l ţină la el peste noapte, ca să îl ducă mâine‑dimineaţă, cu mâna lui, la domnişoara Havisham. Şi cred că mi‑a luat Dumnezeu minţile!
strigă sora mea, aruncându‑şi boneta cât colo, cu o disperare subită. Uite‑mă
cum stau şi vorbesc unor tălâmbi din naştere, silindu‑l pe unchiul Pumblechook să aştepte, cu iapa îmbolnăvindu‑se de frig la uşă, când băiatul e năclăit de jeg şi murdărie din vârful capului până în tălpi?
Cu acestea, se năpusti asupra mea ca un vultur la un miel, iar faţa mi‑a fost înfundată adânc într‑o copaie de lemn, capul mi‑a fost pus sub cepul unui butoi cu apă de ploaie, şi‑am fost săpunit, şi frământat, şi frecat cu prosopul, şi înghiontit vârtos, şi torturat, şi răzuit, până ce n‑am mai fost eu. (În treacăt fie spus, mă cred mai deprins ca oricare alt om de pe faţa pământului cu efectul devastator al unui inel de cununie trecut cu duşmănie pe piele).
Când abluţiunile mele s‑au încheiat, am fost vârât în lenjerie curată de cel mai stingheritor caracter, ca un mic penitent într‑o pânză de sac, şi‑apoi am fost legat fedeleş în cel mai strâmt şi mai înfiorător costum de haine pe care îl aveam.
După aceea, am fost dat pe mâna domnului Pumblechook, care mă primi solemn, ca un şef de poliţie, şi care mă blagoslovi cu discursul pe care ştiam că murea de nerăbdare să‑l rostească, de când începuse toată tărăşenia.
― Băiete, să le fii de‑a pururi recunoscător tuturor rudelor tale, dar mai ales celor care te‑au crescut pe palme!
― La revedere, Joe!
― Dumnezeu să te aibă în paza lui, Pip, bătrâne!
Nu mă mai despărţisem niciodată de el până atunci şi, atât din pricina sentimentelor mele, cât mai ales din pricina urmelor clăbucilor de săpun, n‑am văzut, la început, nici o stea din trăsură. Dar, una câte una, ele au început să
sclipească, fără să arunce nici un pic de lumină asupra întrebărilor care nu‑mi dădeau pace: de ce, pentru numele lui Dumnezeu, mă duceam eu să mă joc la domnişoara Havisham şi de ce, pentru numele lui Dumnezeu, trebuia să mă joc acolo?
Capitolul VIII
Locuinţa domnului Pumblechook, aflată pe strada principală a târgului, avea un iz de boabe de piper şi de făină, aşa cum i se cuvine locuinţei unui negustor de grâne şi seminţe. După mintea mea, trebuia să fi fost cu‑adevărat un om fericit, având atâtea sertare mici în prăvălia sa - şi m‑am întrebat, când am tras cu ochiul într‑unul sau două sertare din rândurile de jos şi am văzut pachetele învelite în hârtie cafenie, dacă seminţele de flori şi bulbii dinăuntru nu cumva tânjeau doar după o zi frumoasă ca să evadeze din temniţele acelea şi să
înflorească.
Cugetarea aceasta am făcut‑o a doua zi după sosirea mea, dis‑de‑dimineaţă.
Cu o seară înainte, fusesem trimis direct în pat, într‑o mansardă sub acoperişul în pantă, care se îngusta atât de mult în colţul în care era aşezat patul, încât am socotit că olanele se aflau la mai puţin de un picior înălţime de sprâncenele mele.
În aceeaşi dimineaţă, am descoperit o ciudată legătură între seminţe şi catifeaua reiată. Domnul Pumblechook purta pantaloni de catifea reiată, la fel ca şi vânzătorul din prăvălia sa, şi, într‑un fel, pantalonii de catifea reiată aveau un miros şi un aspect general care semănau atât de mult cu mirosul şi aspectul general al grânelor, în timp ce grânele aveau un asemenea miros şi aspect general de catifea reiată, încât cu greu le mai puteam deosebi. Tot atunci am putut observa că domnul Pumblechook părea să‑şi conducă afacerile privind vizavi, la şelar, care părea că‑şi desfăşoară treburile ţinând ochii pe meşterul care făcea cupeuri de trăsuri, care părea să reuşească în viaţă vârându‑şi mâinile în buzunare şi contemplându‑l pe brutar, care, la rândul său, îşi încrucişa braţele şi se zgâia la băcan, care stătea în pragul uşii lui şi căsca gura la spiţer.
Ceasornicarul, aplecat mereu peste măsuţa lui de lucru, cu o lupă la ochi, şi iscodit încontinuu de un grup de oameni în halate groase de lucru, părea să fie aproape singura persoană de pe strada principală a cărui atenţie se îndrepta către meseria proprie.
Domnul Pumblechook şi cu mine am luat masa de dimineaţă la ora opt, în salonaşul din spatele prăvăliei, în vreme ce vânzătorul îşi bea cana de ceai şi îşi înfuleca pâinea cu unt pe un sac de mazăre, în prăvălie. În ochii mei, domnul Pumblechook era un tovarăş nesuferit. Pe lângă faptul că era stăpânit de aceeaşi convingere a surorii mele, că trebuia să mi se impună şi în alimentaţie un regim de umilire şi penitenţă - adică îmi dădea cât mai multă pâine cu cât mai puţin unt şi îmi turna o asemenea cantitate de apă caldă în lapte încât ar fi fost mult mai sincer să renunţe cu totul la a‑mi mai da lapte -, discuţia cu mine se limita doar la calcule aritmetice. De când i‑am spus politicos „Bună dimineaţa”, m‑a întrebat pompos: „Cât fac şapte ori nouă, băiete?” Şi cum era să fiu în stare să‑i răspund, luat aşa de repede, pe stomacul gol? Îmi era foame, dar, mai înainte de‑a fi înghiţit prima îmbucătură, a început o adunare, care nu s‑a mai sfârşit tot timpul mesei. „Şi cu şapte? Şi cu patru? Şi cu şase? Şi cu doi? Şi cu zece?” Şi aşa mai departe. Iar după fiecare cifră pe care o adăuga, abia de aveam timp să muşc
o dată ori să beau o înghiţitură, înainte de‑a veni următoarea - aceasta în vreme ce el stătea liniştit, fără să socotească nimic, înfulecând slănină şi cornuri calde, în cel mai hulpav şi mai nesăţios fel cu putinţă, dacă mi se îngăduie această
expresie.
Din aceste motive, am fost foarte bucuros când s‑a făcut ora zece şi am pornit către domnişoara Havisham, deşi nu mă simţeam deloc în largul meu când mă gândeam la cum aveam să mă achit de sarcina mea în casa acelei doamne. În mai puţin de un sfert de oră, am ajuns la reşedinţa domnişoarei Havisham, care era o clădire din cărămidă veche, mohorâtă şi cu nenumărate lacăte şi zăvoare de fier. Unele ferestre fuseseră zidite; dintre cele rămase la parter, toate erau zăbrelite, iar zăbrelele erau ruginite. În faţa casei se afla o curte, şi aceasta închisă cu gard de fier. Astfel, a trebuit să aşteptăm, după ce am tras de clopoţel, să vină cineva să ne deschidă. În vreme ce aşteptam la poartă, am aruncat o privire furişă înăuntru (chiar şi atunci domnul Pumblechook mă întrebă: „Şi cu paisprezece?”, dar m‑am prefăcut că nu‑l aud) şi am văzut că lângă casă era o mare fabrică de bere. Nu se lucra în ea în momentul acela, ba, mai mult, părea că
de multă vreme nu mai făcuse nimeni bere acolo.
O fereastră se deschise şi o voce limpede întrebă:
― Cine e?
Iar călăuza mea răspunse:
― Pumblechook.
Vocea spuse:
― Bine.
Fereastra se închise la loc, apoi ieşi o mică domnişoară, traversând curtea, cu nişte chei în mână.
― Acesta, zise domnul Pumblechook, este Pip.
― Aşadar, acesta este Pip? repetă domnişoara, care era foarte drăguţă şi părea foarte încrezută. Intră, Pip!
