Estella se întoarse cu nişte pâine şi friptură şi cu o cană de bere. Aşeză cana pe dalele de piatră din curte şi îmi întinse pâinea şi carnea fără să se uite la mine, cu tot atâta obrăznicie de parcă aş fi fost un câine de pripas. Mă simţeam atât de umilit, rănit, respins, batjocorit, furios şi mâhnit - nici nu găsesc cuvântul potrivit pentru durerea aceea usturătoare, Dumnezeu ştie cum s‑o numi -, încât

mi s‑au umplut ochii de lacrimi. În clipa în care mi s‑au ivit, fata se uită la mine înflorind de plăcere pentru că mi le provocase. Aceasta mi‑a dat tăria să îi înfrunt privirea, uitându‑mă drept în ochii ei. Atunci, scutură nemulţumită din cap, însă

de parcă ar fi lăsat să se înţeleagă că era foarte convinsă că eram doborât, şi mă

părăsi.

De îndată ce plecă, am căutat în jurul meu un loc în care să‑mi pot ascunde faţa, aşa că m‑am vârât după una dintre porţile aleii care ducea spre fabrica de bere, mi‑am sprijinit braţul de zid şi capul de braţ şi am plâns. În timp ce plângeam, izbeam cu pumnul în zid şi‑mi smulgeam părul din cap - într‑atât de amare erau sentimentele mele şi într‑atât de ascuţită usturimea fără de nume, încât trebuia să‑mi provoc o suferinţă pe măsură ca să le pot înăbuşi.

Felul în care mă crescuse sora mea mă făcuse deosebit de sensibil. În micul univers în care trăiesc copiii, indiferent cine anume îi creşte, nimic nu este mai ascuţit perceput şi mai adânc resimţit ca nedreptatea. Unui copil, este adevărat, nu i se poate face decât o nedreptate dintre cele mai mici, dar copilul fiind mic, şi universul său este mic, iar căluţul lui de lemn se înalţă cu multe palme deasupra lui, precum ar fi, păstrând proporţiile, un ciolănos cal de vânătoare irlandez faţă

de un om matur. În mine, încă de când eram în leagăn, se dădea o continuă luptă

împotriva nedreptăţii. Ştiam, încă de când am început să vorbesc, că sora mea, în felul ei plin de toane şi iute la mânie în care conducea toate treburile, era nedreaptă faţă de mine. Nutream convingerea de nezdruncinat că, dacă mă

creştea pe palme, aceasta nu‑i dădea vreun drept să mă crească în ghionţi. Prin toate pedepsele, reproşurile, posturile şi veghile şi toate celelalte acţiuni de penitenţă, îmi întărisem această convingere. Cred că eram timid şi deosebit de sensibil în mare parte pentru că o simţeam de atât de multă vreme, şi eram de unul singur şi lipsit de apărare.

Până la urmă, m‑am eliberat de simţămintele mele călcate în picioare, îndesându‑le cu pumnul în zidul berăriei şi smulgându‑mi‑le odată cu părul din cap. Apoi mi‑am şters faţa cu mâneca hainei şi am ieşit de după poartă. Pâinea şi friptura erau bune, iar berea îmi încălzea şi‑mi furnica tot trupul, astfel încât, în scurt timp, avui chef să arunc o privire în jurul meu.

Nu încăpea îndoială, locurile erau părăsite, până şi coteţul porumbeilor din curtea berăriei - care fusese sucit într‑o rână, în vârful stâlpului său, de vreo vijelie, şi în care probabil că porumbeii s‑ar fi simţit acum ca pe mare, dacă ar mai fi existat vreunul ca să se legene înăuntru. Dar nu era nici urmă de porumbel în porumbar, nici de cal în grajd, nici de porc în cocină, nici de malţ în magazie, nici de miros de borhot în cazanele de aramă, nici de bere în butoaie. Şi întrebuinţările şi mirosurile fabricii de bere păreau să fi pierit odată cu ultimele pale de fum ale coşurilor sale. Într‑o curte alăturată era un talmeş‑balmeş de butoaie goale care mai răspândeau încă obişnuitul iz acru, amintind de zilele lor mai bune; dar era prea înţepător ca să poată fi socotit o urmă din berea de altădată şi, de aceea, resturile acelea abandonate acolo nu se deosebeau cu nimic, de celelalte vechituri din jur.

În spatele celui mai îndepărtat capăt al fabricii de bere se afla o grădină

părăginită, împrejmuită de un zid vechi, nu foarte înalt, drept pentru care m‑am căţărat şi am rămas agăţat de el, ca să văd ce era dincolo. Am descoperit, astfel, că grădina părăsită era grădina casei şi că era năpădită de buruieni, dar că exista

şi o urmă de paşi de‑a lungul potecilor verzi şi galbene, ca şi cum, câteodată, se mai plimba cineva pe aici, şi că Estella tocmai trecea, îndepărtându‑se de mine, chiar în acel moment. Însă Estella părea să fie pretutindeni. Căci, atunci când am cedat ispitei întruchipate de butoaie şi am început să merg pe ele, am văzut‑o şi pe ea mergând pe butoaie, în celălalt capăt al curţii. Era cu spatele la mine şi îşi ţinea cu amândouă mâinile bogatul ei păr castaniu despletit, fără să arunce nici o privire în jurul său şi dispărându‑mi fără veste din vedere. La fel s‑a întâmplat înăuntrul fabricii de bere, şi când spun fabrică înţeleg construcţia aceea pardosită şi înaltă, în care, odinioară, se făcea bere şi în care încă mai puteai găsi ustensilele trebuincioase berarilor. Când am intrat prima oară şi, mai curând înspăimântat de întuneric, am rămas în uşă, uitându‑mă în jur, am văzut‑o trecând printre cuptoarele stinse, urcând treptele unei mici scări de fier şi ieşind din fabrică printr‑o galerie de sus, aproape de tavan, de parcă ar fi păşit drept în cer.

În acea clădire şi în acel moment mi s‑a întâmplat ca închipuirea să‑mi joace o festă ciudată. Şi atunci l‑am considerat un lucru ciudat, dar, mai târziu, l‑am socotit încă şi mai ciudat. Mi‑am întors ochii - puţin orbit după ce privisem în sus, în lumina aceea crudă - către o grindă uriaşă de lemn dintr‑un ungher întunecos al halei, în apropierea mea, în partea dreaptă de unde stăteam, şi am văzut o siluetă atârnând spânzurată de ea. O siluetă îmbrăcată din cap până în picioare în veşminte alb‑îngălbenite, încălţată cu un singur pantof. Şi atârna astfel încât puteam desluşi că dantelele veştede ale rochiei sale erau ca de pergament, iar că faţa, care era a domnişoarei Havisham, se mişca de parcă ar fi încercat să mă strige. Îngrozit de tabloul acela şi speriat din pricina faptului că

eram încredinţat că nu fusese nimeni acolo, cu câteva clipe mai înainte, i‑am întors spatele la început, şi‑am fugit, dar după aceea am alergat înapoi, către domnişoara Havisham. Iar groaza mea ajunse la culme când n‑am mai descoperit nici urmă de ea în acel loc.

Doar lumina crudă a cerului îngheţat, vederea oamenilor trecând pe drum, dincolo de gratiile porţii şi întremătoarea înrâurire a ceea ce‑mi mai rămăsese din pâine, carne şi bere, m‑au făcut să‑mi revin din spaimă, cât de cât. Dar, cu toate aceste ajutoare, poate că nu mi‑aş fi venit în fire atât de repede, de n‑aş fi văzut

‑o pe Estella apropiindu‑se cu mănunchiul de chei, ca să‑mi descuie. Dacă m‑ar fi văzut speriat, ar fi avut de ce să se uite la mine de sus, aşadar, nu trebuia să îi dau nici un motiv.

Mi‑a aruncat o privire victorioasă, trecând pe lângă mine, de parcă s‑ar fi bucurat că mâinile mele erau atât de aspre şi ghetele mele atât de grosolane, apoi a deschis poarta şi mi‑a ţinut‑o deschisă. Am dat să ies fără să mă uit la ea, dar m‑a bătut pe umăr, în zeflemea, întrebându‑mă:

― De ce nu plângi?

― Pentru că nu‑mi vine.

― Ba da, zise ea. Ai plâns până ţi‑au ieşit ochii din cap şi eşti gata să plângi şi acum.

Izbucni într‑un râs batjocoritor, mă împinse afară şi încuie poarta în urma mea. M ‑ am dus fără întârziere la domnul Pumblechook şi am simţit o nemărginită uşurare când nu l‑am găsit acasă. După ce i‑am lăsat vorbă, la

vânzătorul din prăvălia sa, despre ziua în care eram aşteptat din nou la domnişoara Havisham, am pornit‑o la drum, hotărât să străbat pe jos cele patru mile până la fierăria noastră. Cugetam, în timp ce mergeam aşa, la tot ceea ce văzusem şi mă frământam amarnic din pricina faptului că eram doar un băiat de ţăran de rând, că mâinile mele erau aspre, că ghetele mele erau grosolane, că

deprinsesem obiceiul vrednic de dispreţ de a numi valeţii „fanţi”, că eram mult mai necioplit decât mă crezusem cu o seară înainte şi că, una peste alta, mă

aflam pe o cale care n‑avea să‑mi aducă decât o viaţă sărmană şi amărâtă.

Capitolul IX

Când am ajuns acasă, sora mea se arătă foarte curioasă să ştie tot despre casa domnişoarei Havisham şi îmi puse o mulţime de întrebări. Curând, mă trezii că primesc nişte ghionţi nemiloşi după ceafă şi în şale, în timp ce faţa mi‑era stâlcită, în mod ruşinos, de peretele bucătăriei, din pricina faptului că nu răspundeam cu destule amănunte la acele întrebări.

Dacă teama de a nu fi înţeles ascunsă în sufletul vreunui copil a fost vreodată la fel de mare ca aceea din sufletul meu - lucru foarte probabil, fiindcă n

‑am nici un motiv să cred că am fost o abatere monstruoasă - atunci aceasta este cheia pentru multe dintre reţinerile arătate de ei. Eram convins că, dacă

descriam locuinţa domnişoarei Havisham aşa cum o văzuseră ochii mei, n‑aş fi fost înţeles. În afară de asta, eram convins că nici dacă aş fi povestit despre domnişoara Havisham însăşi, n‑aş fi fost înţeles - mai ales că nici pentru mine nu era foarte limpede. Dar aveam o vagă bănuială că ar fi fost, într‑un fel, o dovadă

de mârlănie şi de trădare dacă aş fi descris‑o aşa cum era de fapt (ca să nu mai vorbim despre Estella), în faţa ochilor doamnei Joe. Ca atare, am spus cât mai puţine cu putinţă şi, prin urmare, faţa mi‑a fost strivită de peretele bucătăriei.

Cel mai rău a fost că bătrânul acela neruşinat de Pumblechook, pradă unei curiozităţi mistuitoare privind tot ceea ce văzusem şi auzisem, veni în trap întins cu brişca lui, la ora ceaiului, ca să caşte gura la spectacol şi să stoarcă de la mine toate amănuntele. Văzându‑l cum fremăta, cu ochii lui de peşte şi gura larg deschisă, cu părul lui nisipiu ridicat la vârfuri de curiozitate şi cu jiletca umflându‑i‑se cadenţat din cauza respiraţiei, m‑am ferecat şi mai tare în tăcerea mea.

― Ei, băiete? începu unchiul Pumblechook, de îndată ce se instală în scaunul de onoare, lângă foc. Cum ai scos‑o la capăt în oraş?

Eu îi răspunsei:

― Binişor, domnule.

Sora mea îmi arătă pumnul.

― Binişor? repetă domnul Pumblechook. „Binişor” nu‑i un răspuns. Spune‑

ne ce înţelegi prin „binişor”, băiete.

Se prea poate ca varul lipit de frunte să întărească până la îndărătnicie creierul. În orice caz, cu varul de pe perete pe frunte, îndărătnicia mea devenise tare ca diamantul. M‑am gândit câteva clipe şi apoi am răspuns, ca luminat de o nouă idee:

― Adică... binişor.

Cu o exclamaţie de nerăbdare, sora mea dădu să se repeadă la mine - eram lipsit de orice mijloc de apărare, căci Joe avea treabă în fierărie -, dar domnul Pumblechook îi tăie calea, zicând:

― Nu! Nu‑ţi pierde firea! Lasă‑l pe băiatul ăsta pe mâna mea, doamnă, lasă

‑l pe mâna mea!

Domnul Pumblechook mă răsuci cu faţa spre el, de parcă se pregătea să mă

tundă, şi zise:

― Întâi şi‑ntâi, ca să facem ordine în minte: cât fac patruzeci şi trei de pence?

Am cântărit care ar fi fost consecinţele răspunsului „patru sute de lire” şi, văzând că nu ar fi fost deloc plăcute, m‑am străduit să dau un răspuns cât mai aproape de adevăr - greşind cu vreo opt pence. Atunci, domnul Pumblechook mă

trecu prin toată tabela de echivalenţe monetare, începând cu „doisprezece pence fac un şiling”, până la „patruzeci de pence fac trei şilingi şi patru pence”, după

care mă întrebă, victorios de parcă el calculase în locul meu: