faci. Cheam‑o pe Estella! Din uşă!
Să stau în întuneric, pe un culoar misterios dintr‑o casă necunoscută
strigând după Estella, o domnişoară dispreţuitoare, care nici nu se arăta, nici nu răspundea, simţind că este o obrăznicie nemaipomenită să‑i strig astfel, în gura mare, numele, fu o sarcină aproape la fel de greu de îndeplinit ca şi porunca de‑
a mă juca. Însă, în cele din urmă, domnişoara binevoi să răspundă, iar lumina cu care venea de‑a lungul culoarului întunecat mi se păru că semăna cu o stea.
Domnişoara Havisham o rugă să vină mai aproape şi, luând o bijuterie de pe
masă, încercă să vadă cum i‑ar sta, întâi la gâtul ei tânăr şi frumos, apoi în minunatul ei păr castaniu.
― A ta o să fie, într‑o bună zi, draga mea, şi o să‑ţi stea foarte bine. Hai să te văd jucând cărţi cu băiatul ăsta!
― Cu băiatul ăsta? Bine, dar e un băiat de ţăran de rând!
Am crezut că aud răspunsul domnişoarei Havisham, dar nu eram sigur, căci mi se păru atât de neobişnuit:
― Ei, şi? Poţi să‑i frângi inima!
― Ce ştii să joci, băiete? mă întrebă Estella, întorcându‑se către mine, cu cel mai mare dispreţ.
― Doar „război”, domnişoară.
― Învinge‑l! zise domnişoara Havisham către Estella.
Aşadar, ne‑am aşezat să jucăm cărţi.
Abia în clipa aceea am început să înţeleg că totul, în odaia aceea, se oprise, ca şi ceasul de buzunar şi orologiul din perete, cu mult timp în urmă. Am observat că domnişoara Havisham a lăsat bijuteria exact în acelaşi loc de unde o ridicase. Cum Estella împărţea cărţile, am privit din nou către masa de toaletă şi am văzut că pantoful pus acolo, odinioară alb, acum îngălbenit, nu fusese niciodată purtat. M‑am uitat în jos, la piciorul din care pantoful lipsea şi am văzut că ciorapul de mătase, odinioară alb, acum îngălbenit, se tocise şi se zdrenţuise. Dacă n‑ar fi fost această îngheţare a tuturor lucrurilor, această
încremenire a tuturor obiectelor învechite şi fără strălucire, rochia veştejită de mireasă de pe trupul gârbovit n ‑ar fi semănat într‑atât cu un costum de înmormântare şi vălul lung n‑ar fi arătat ca un linţoliu.
Dar aşa, stătea ca un cadavru, în vreme ce noi jucam cărţi; iar dantelele şi fireturile rochiei sale de mireasă arătau ca pergamentul. Pe vremea aceea, nu ştiam că se mai descoperă, uneori, trupuri îngropate în vremuri străvechi, care se prefac în pulbere în momentul în care sunt scoase la lumină, sub ochii privitorilor; şi, de atunci, m‑am gândit deseori că domnişoara Havisham trebuie să fi arătat de parcă, dacă ai fi expus‑o în lumina naturală a zilei, s‑ar fi prefăcut în pulbere.
― Băiatul ăsta le spune valeţilor „fanţi”! zise Estella cu dispreţ, înainte de a se încheia primul joc. Şi ce mâini neîngrijite are! Şi ce ghete grosolane!
Niciodată până atunci nu‑mi trecuse prin minte să mă ruşinez de mâinile mele, dar am început să le socotesc deodată mai mult decât nesatisfăcătoare.
Nemulţumirea fetei faţă de mine era atât de puternică încât devenise molipsitoare.
Ea câştigă jocul şi îmi veni mie rândul la împărţit cărţile. Le‑am împărţit greşit, bineînţeles, căci ştiam că Estella stătea la pândă, aşteptând să greşesc -
mă pârî numaidecât, spunând că sunt un băiat de ţăran prost şi neîndemânatic.
― Tu nu spui nimic despre ea, observă domnişoara Havisham, privindu‑ne mai departe. Ea te face cu ou şi cu oţet, dar tu nu spui nimic despre ea. Ce crezi despre ea?
― N‑aş vrea să spun, bâiguii eu.
― Spune‑mi la ureche, stărui domnişoara Havisham, aplecându‑se.
― Cred că este foarte încrezută, răspunsei eu şoptit.
― Altceva?
― Cred că este foarte drăguţă.
― Altceva?
― Cred că este foarte batjocoritoare.
Estella tocmai se uita în clipa aceea la mine cu o privire de suprem dezgust.
― Altceva?
― Cred că vreau să mă duc acasă.
― Şi să n‑o mai vezi niciodată, cu toate că este atât de drăguţă?
― Nu sunt foarte sigur că nu mi‑ar plăcea s‑o mai văd vreodată, dar aş vrea să mă duc acasă, acum.
― O să te duci curând, zise domnişoara Havisham cu voce tare. Termină mai întâi jocul!
În afară de zâmbetul acela fantomatic de la început, aş fi putut băga mâna‑
n foc că faţa domnişoarei Havisham nu putea zâmbi. Avea o expresie preocupată, adâncită în gânduri, pe care se părea că o căpătase încă din momentul în care toate lucrurile în jurul ei încremeniseră şi arăta ca şi când nimic nu i‑ar mai fi putut trezi interesul vreodată. Pieptul i se surpase, astfel că se încovoiase; vocea i se frânsese, astfel că devenise doar o şoaptă; deasupra întregii sale făpturi se pogorâse o amorţire de moarte. Părea zdrobită întru totul, trupeşte şi sufleteşte, pe dinăuntru şi pe dinafară, sub povara unei lovituri copleşitoare.
Am jucat cu Estella până la sfârşitul jocului şi am pierdut tot. A zvârlit cărţile pe masă, după ce le câştigase, de parcă le‑ar fi dispreţuit pentru că le câştigase de la mine.
― Când o să mai vii pe aici? zise domnişoara Havisham. Stai să mă gândesc!
