ar socoti Estella pe Joe, un umil fierar, cât de grosolane i s‑ar părea ghetele lui şi cât de aspre mâinile. M‑am gândit la faptul că Joe şi sora mea stăteau în bucătărie şi că eu venisem la culcare tot din bucătărie, şi că domnişoara Havisham şi Estella nu stătuseră niciodată într‑o bucătărie, ci erau cu mult deasupra acestor obiceiuri de rând. Am adormit reamintindu‑mi „ce obişnuiam să fac” pe când mă aflam în casa domnişoarei Havisham - de parcă fusesem acolo săptămâni sau luni în şir, şi nu vreo câteva ore, şi ca şi cum mi‑aş fi amintit de un lucru foarte de demult şi nu de o întâmplare din ziua aceea.

A fost o zi de neuitat pentru mine, căci a produs mari schimbări în firea mea.

Însă aşa se întâmplă în viaţa oricui. Închipuiţi‑vă că o zi anume n‑ar fi existat şi gândiţi‑vă cât de diferită ar fi fost viaţa voastră după aceea... Opriţi‑vă o clipă, când citiţi aceste rânduri, şi închipuiţi‑vă lungul lanţ de fier sau de aur, de spini sau de flori, cu care n‑aţi fi fost niciodată înlănţuiţi, dacă prima verigă nu s‑ar fi format în acea zi de neuitat.

Capitolul X

La vreo două zile după aceea, de cum am deschis ochii dimineaţa, mi‑a venit în minte fericitul gând că lucrul cel mai bun pe care‑l puteam face pentru a deveni un om de seamă şi a nu mai fi unul de rând era să storc de la Biddy tot ce ştia. Pentru a‑mi îndeplini acest plan limpede, i‑am declarat lui Biddy, când m‑

am dus în seara aceea la sora bunicului domnului Wopsle, că aveam un motiv anume să‑mi doresc să reuşesc în viaţă şi că i‑aş fi foarte recunoscător dacă mi

‑ar împărtăşi toată învăţătura ei. Biddy, care era cea mai îndatoritoare dintre fete, îmi răspunse pe loc că era de acord şi, într‑adevăr, în următoarele cinci minute începu să se ţină de promisiune.

Planul de educaţie sau „cursul” stabilit de sora bunicului domnului Wopsle putea fi descris, pe scurt, după cum urmează. Elevii mâncau mere şi îşi îndesau paie, unul altuia, pe spinare, până când sora bunicului domnului Wopsle îşi aduna puterile şi le împărţea tuturor, fără deosebire, o ploaie de lovituri cu

nuiaua. După ce‑şi primeau porţia, întâmpinată cu toate semnele nepăsării şi zeflemisirii, elevii se aliniau pe‑un singur rând şi îşi treceau din mână în mână, mormăind, o carte ferfeniţită. Cartea aceea conţinea un alfabet, câteva cifre şi tabele şi un mic îndrumar de ortografie - sau, mai bine‑zis, le conţinuse cândva.

De îndată ce acest volum începea să circule, sora bunicului domnului Wopsle cădea într‑o stare de letargie - fie din pricina somnului, fie pradă unei crize de reumatism. Elevii, de capul lor, se porneau atunci să studieze, pe întrecute, subiectul ghetelor, ca să vadă cine putea să calce mai vârtos pe degetele picioarelor celorlalţi. Acest exerciţiu al minţii dura până când Biddy se năpustea asupra lor şi le împărţea trei Biblii desfigurate (arătau de parcă ar fi fost tăiate fără pricepere dintr‑un ciot de buturugă), tipărite cu mult mai neciteţ decât oricare altă ciudăţenie a literaturii pe care am mai văzut‑o de atunci încoace, împestriţate din belşug cu pete de rugină şi având diverse exemplare din lumea insectelor sleite între paginile lor. Această parte a „cursului” era, de obicei, înseninată de câteva lupte unul la unul, între Biddy şi şcolarii refractari. Când bătăliile se încheiau, Biddy ne spunea numărul paginii la care să deschidem Bibliile, după care începeam să citim toţi odată, cu voce tare, ce puteam şi ce nu puteam, într ‑ un cor înfiorător - Biddy dând tonul, cu o voce ascuţită şi monotonă, şi nici unul dintre noi neavând nici cea mai vagă idee (sau respect) despre ceea ce citeam. Când zarva aceasta îngrozitoare dura ceva mai mult timp, de regulă o trezea pe sora bunicului domnului Wopsle, care, clătinându‑se, se repezea la un băiat, ales la întâmplare, şi‑l trăgea de urechi. Acest lucru era privit ca un semnal de încheiere a „cursului” din seara respectivă şi cu toţii dădeam buzna pe uşă afară, cu urale de victorie intelectuală. Se cuvine să adaug că nu i se interzicea nici unui şcolar să‑şi facă de lucru cu tăbliţa şi condeiul, ba chiar şi cu cerneala (când se găsea aşa ceva), dar nu era lesne să continui această ramură

a învăţăturii în timpul iernii, din pricina faptului că mica prăvălie de mărunţişuri în care se desfăşurau lecţiile - folosită, deopotrivă, ca salon şi dormitor de sora bunicului domnului Wopsle - era foarte slab luminată cu o lumânare de seu anemică, pentru care nu existau mucarniţe.

În aceste condiţii, mi se părea că avea să treacă multă vreme până să devin om de seamă. Totuşi, m‑am hotărât să încerc şi, chiar din seara aceea, Biddy respectă înţelegerea noastră, împărtăşindu‑mi câteva informaţii din micuţul ei catalog de preţuri, de la rubrica zahăr rafinat, şi împrumutându‑mi, ca să‑l copiez acasă, un vechi „D” englezesc, pe care îl reprodusese şi ea, la rândul ei, după titlul unui ziar, şi despre care eu am presupus (până să‑mi dezvăluie Biddy ce anume era) că este un model de cataramă.

Bineînţeles că în sat exista o cârciumă şi bineînţeles că lui Joe îi plăcea, uneori, să‑şi fumeze pipa acolo. Primisem ordine stricte de la sora mea să‑l caut la „Trei luntraşi voioşi” în seara aceea, la întoarcerea de la şcoală, şi să‑l aduc acasă, pe riscul meu. Aşadar, mi‑am îndreptat paşii către cei „Trei luntraşi voioşi”.

La cârciumă exista un răboj cu un îngrijorător de lung şir de semne cu cretă

pe el, care se afla prins de perete, lângă uşă, şi care mi se părea că niciodată n‑

avea să fie răscumpărat. Semnele erau acolo de când mă ştiam şi se înmulţiseră

mai repede decât crescusem eu. Dar cretă se găsea din belşug în ţinutul nostru şi, pesemne, oamenii nu pierdeau nici un prilej de a o folosi.

Fiind sâmbătă seara, l‑am găsit pe cârciumar uitându‑se cam încruntat la aceste însemnări, dar cum eu aveam treabă cu Joe, nu cu el, m‑am mulţumit să

‑i dau bună seara şi am trecut în sala mare din capătul culoarului, unde se afla un cămin uriaş în care ardea un foc zdravăn şi unde Joe îşi fuma pipa în tovărăşia domnului Wopsle şi a unui străin. Joe mă întâmpină ca de obicei, zicând:

― Hei, Pip, bătrâne!

În clipa în care spuse aceste cuvinte, străinul întoarse capul şi se uită la mine.

Părea un om ascuns, după înfăţişare, pe care nu‑l mai văzusem niciodată

înainte. Ţinea capul într‑o parte şi un ochi închis pe jumătate, de parcă ar fi luat în cătare ceva cu o puşcă nevăzută. În gură avea o pipă, pe care şi‑o scoase şi, după ce suflă pe îndelete tot fumul din piept, uitându‑se stăruitor la mine în tot acest timp, dădu din cap. Am dat şi eu din cap, la care el dădu iarăşi din cap şi‑

mi făcu loc lângă el pe băncuţă, ca să mă pot aşeza.

Dar, cum eram obişnuit să stau lângă Joe ori de câte ori intram în acel loc, i

‑am spus:

― Nu, mulţumesc, domnule!

Şi m‑am dus să mă aşez pe băncuţa din faţa lui, unde îmi făcuse loc Joe.

După ce‑i aruncă o privire lui Joe şi văzu că se gândea la altceva şi nu era atent, străinul dădu din nou din cap spre mine, după ce mă aşezai, apoi îşi frecă

piciorul, într‑un mod foarte ciudat, care mă umplu de mirare.

― Spuneai, întrebă străinul, întorcându‑se către Joe, că eşti fierar?

― Da, aşa am spus, vezi bine, răspunse Joe.

― Şi ce bei, domnule...? Nu mi‑ai spus numele dumitale.

Joe se prezentă, iar străinul îi zise pe nume.

― Păi, continuă Joe, ca să‑ţi spun drept, nu prea‑mi stă în obicei să beau pe cheltuiala altuia.

― Obicei? Nu‑i vorba de obicei, răspunse străinul, dar, din când în când şi mai ales într‑o sâmbătă seara, nu‑i bai. Hai! Zi ce‑ai vrea, domnule Gargery!

― Bine, n‑aş vrea să‑ţi par băţos, zise Joe. Rom.

― Rom, repetă străinul. Şi celălalt domn ar vrea să‑şi exprime preferinţa?

― Rom, zise domnul Wopsle.

― Trei romuri! ceru străinul, strigând către cârciumar. Pahare la toţi trei!

― Acest domn de aici, preciză Joe, voind să‑l prezinte pe domnul Wopsle, este un gentleman pe care ţi‑ar plăcea să‑l auzi cum le zice. Este paracliser la biserică.

― Aha! zise străinul grăbit şi‑mi făcu cu ochiul. Biserica aceea singuratică, de la marginea mlaştinilor, cu morminte în jur.

― Chiar aceea, zise Joe.

Străinul, scoţând un soi de mârâit satisfăcut, îşi urcă picioarele pe banca pe care stătea numai el. Purta o pălărie de călătorie, cu boruri largi şi căzute, iar pe sub ea, capul îi era legat cu o batistă, ca o calotă, astfel încât nu i se vedea părul.

În timp ce se uita la foc, mi se păru că văd apărându‑i pe chip o expresie şireată, urmată de un zâmbet reţinut.

― Nu cunosc acest ţinut, domnule, dar mi se pare nelocuit încolo, către râu.

― De obicei, aşa sunt mlaştinile, pustii, zise Joe.

― Desigur, desigur. Dar nu se întâlnesc pe acolo ţigani, vagabonzi sau haimanale de tot felul?

― Nu, zise Joe. Numai câte un puşcăriaş evadat, când şi când. Şi nici pe aceştia nu‑i găsim uşor. Nu‑i aşa, domnule Wopsle?

Domnul Wopsle, amintindu ‑ şi, plin de importanţă, de toate greutăţile întâmpinate de dânsul odinioară, încuviinţă, dar fără nici o plăcere.