― S‑ar zice că aţi umblat pe‑acolo după unii dintre aceştia? se interesă

străinul.

― O dată, răspunse Joe. Nu pentru că am fi vrut să‑i prindem, înţelegi dumneata. Noi am mers doar ca să ne uităm... eu şi domnul Wopsle şi cu Pip. Nu

‑i aşa, Pip?

― Da, Joe.

Străinul se uită din nou la mine, mijindu‑şi iarăşi ochiul, de parcă în mod lămurit mă luase în cătare pe mine cu puşca lui nevăzută, şi zise:

― Prietenul dumitale pare un omuleţ de ispravă. Cum i‑ai spus?

― Pip, zise Joe.

― E botezat Pip?

― Nu, nu‑i botezat Pip.

― E poreclit Pip?

― Nu, zise Joe. Vine de la numele de familie. Aşa şi‑a zis el, când era mic, şi aşa îi zicem şi noi de atunci.

― Fiul tău?

― Păi... zise Joe, cumpănind - fireşte, nu fiindcă ar fi fost cumva nevoie să‑şi măsoare vorbele, ci pentru că aşa se făcea la „Luntraşii voioşi”: trebuia să laşi impresia că meditezi profund asupra tuturor lucrurilor care se discutau la o pipă

-, păi... nu! Nu‑i fiul meu.

― Nepotul? întrebă necunoscutul.

― Păi... zise Joe, cu aceeaşi expresie de cugetare adâncă. Nici asta nu este...

Nu vreau să te dezamăgesc, dar nu este.... nepotul meu.

― Atunci ce mama dracului îţi este? întrebă străinul, iar mie mi se păru o izbucnire nejustificată.

În clipa aceea, domnul Wopsle se vârî în discuţie, ca unul care ştia totul despre înrudirea noastră, având ocazia, datorită meseriei sale, să ţină minte pe de rost cu care dintre femeile înrudite nu se putea însura un bărbat, aşa că îi înfăţişă legăturile de rudenie dintre mine şi Joe. De vreme ce tot începuse să

vorbească, domnul Wopsle încheie scrâşnind înspăimântător un fragment din Richard III şi păru convins că fusese suficient de limpede, căci spuse doar „după

cum spunea poetul”.

Aş putea să adaug că, vorbind despre mine, domnul Wopsle socotea ca element obligatoriu pentru o astfel de referire să‑mi ciufulească părul şi să mi‑l vâre în ochi. Nu puteam pricepe de ce el şi toţi cunoscuţii care veneau la noi în vizită trebuiau, de fiecare dată, să mă supună aceluiaşi tratament enervant, în împrejurări asemănătoare. Dar chiar nu‑mi amintesc să fi fost vreodată, pe când eram copil, subiectul de discuţie în cercul nostru de prieteni de familie, fără ca vreo persoană cu palma întinsă să nu fi recurs la vreun gest din acesta pentru a

‑mi dovedi că mă lua sub oblăduirea sa.

În tot acest răstimp, ciudatul necunoscut nu mă scăpase din ochi şi mă

privea de parcă se hotărâse să mă împuşte, în cele din urmă, şi să mă pună la

pământ. Dar nu mai spuse nimic, după ce aruncase acea exclamaţie de „mama dracului”, până când se aduseră paharele cu rom şi apă. Atunci, apăsă pe trăgaci

- şi ce uluitoare lovitură îmi servi!

N‑a fost o remarcă făcută cu glas tare, ci o scenă mută, jucată numai pentru mine. Îşi amestecă romul cu apa, anume ca să‑l văd eu, şi apoi gustă din pahar, tot anume ca să‑l văd eu. Dar îl amestecă şi îl gustă nu cu lingura care i se adusese, ci cu o pilă.

Făcuse toate acestea în aşa fel încât nimeni altcineva în afară de mine să nu vadă pila. După aceea, ştersese pila şi o vârâse în buzunarul de la piept.

Recunoscusem pila lui Joe şi, din momentul în care o văzusem, am înţeles că

omul îl cunoscuse pe puşcăriaşul meu. Am rămas cu ochii pironiţi asupra lui, ca vrăjit. Însă el s‑a întins înapoi pe băncuţă, fără să‑mi mai dea atenţie, apucându

‑se să vorbească despre napi.

La noi, sâmbătă seara sătenii erau cuprinşi de o foarte plăcută senzaţie de isprăvire a tuturor treburilor şi de intrare într‑un tihnit răgaz, înainte de a o lua din nou de la capăt cu forţe proaspete, ceea ce îl îmboldi şi pe Joe să cuteze să

întârzie în sâmbăta aceasta o jumătate de oră în sat, faţă de celelalte dăţi. Dar când se scurseră atât jumătatea de oră, cât şi romul cu apă, Joe se ridică să plece şi mă luă de mână.

― Mai stai un moment, domnule Gargery, zise necunoscutul. Mi se pare că

aveam o jumătate de şiling pe undeva, prin buzunar, şi, dacă o găsesc, vreau să i

‑o dau băiatului.

Alese moneda dintr‑un pumn de mărunţiş, o înveli într‑o hârtie mototolită şi mi‑o întinse:

― E a ta! Ţine minte! Numai a ta!

I‑am mulţumit, continuând să‑l privesc ţintă, depăşind astfel cu mult graniţele bunei‑cuviinţe, şi ţinându‑mă strâns de mâna lui Joe. Străinul îi spuse bună seara lui Joe, apoi domnului Wopsle (care ieşi odată cu noi), iar mie îmi mai aruncă o privire cu ochiul lui mijit - sau, mai bine zis, nu chiar o privire, căci îl închise de tot, dar ce minuni se pot face cu un clipit din ochi!

Pe drumul spre casă, dacă m‑aş fi simţit în stare să vorbesc, aş fi putut să

sporovăiesc după pofta inimii, căci domnul Wopsle se despărţise de noi la uşa

„Luntraşilor voioşi”, iar Joe făcu tot drumul până acasă ţinându‑şi gura larg căscată, ca să scape de mirosul de rom, primenindu‑se cu cât mai mult aer cu putinţă. Dar am tăcut, cumva amuţit de această reînviere a faptei mele rele de odinioară şi a vechii mele cunoştinţe, care mă împiedica să mă gândesc la altceva.

Sora mea nu era prea supărată, când ne‑am făcut apariţia în bucătărie, iar Joe se simţi încurajat de această neobişnuită împrejurare şi îi povesti despre şilingul minunat.

― Unul fals, pot să pun rămăşag, zise doamna Joe, sigură pe sine, altminteri nu i l‑ar fi dat băiatului! Ia să ne uităm la el!

L‑am dezvelit din hârtie şi s‑a dovedit a fi un şiling autentic.

― Dar, ce‑i asta? zise doamna Joe, lăsând să‑i scape şilingul pe jos şi înşfăcând hârtia. Două bancnote de câte o liră?

Nici mai mult, nici mai puţin decât două bancnote de câte o liră, soioase şi năclăite, care păreau să fi trecut prin toate târgurile de vite din ţinut. Joe îşi luă

din nou pălăria şi dădu fuga cu ele la „Luntraşii voioşi”, ca să i le înapoieze proprietarului. Cât timp lipsi, m‑am aşezat pe scăunelul meu obişnuit, uitându‑