descriam locuinţa domnişoarei Havisham aşa cum o văzuseră ochii mei, n‑aş fi fost înţeles. În afară de asta, eram convins că nici dacă aş fi povestit despre domnişoara Havisham însăşi, n‑aş fi fost înţeles - mai ales că nici pentru mine nu era foarte limpede. Dar aveam o vagă bănuială că ar fi fost, într‑un fel, o dovadă
de mârlănie şi de trădare dacă aş fi descris‑o aşa cum era de fapt (ca să nu mai vorbim despre Estella), în faţa ochilor doamnei Joe. Ca atare, am spus cât mai puţine cu putinţă şi, prin urmare, faţa mi‑a fost strivită de peretele bucătăriei.
Cel mai rău a fost că bătrânul acela neruşinat de Pumblechook, pradă unei curiozităţi mistuitoare privind tot ceea ce văzusem şi auzisem, veni în trap întins cu brişca lui, la ora ceaiului, ca să caşte gura la spectacol şi să stoarcă de la mine toate amănuntele. Văzându‑l cum fremăta, cu ochii lui de peşte şi gura larg deschisă, cu părul lui nisipiu ridicat la vârfuri de curiozitate şi cu jiletca umflându‑i‑se cadenţat din cauza respiraţiei, m‑am ferecat şi mai tare în tăcerea mea.
― Ei, băiete? începu unchiul Pumblechook, de îndată ce se instală în scaunul de onoare, lângă foc. Cum ai scos‑o la capăt în oraş?
Eu îi răspunsei:
― Binişor, domnule.
Sora mea îmi arătă pumnul.
― Binişor? repetă domnul Pumblechook. „Binişor” nu‑i un răspuns. Spune‑
ne ce înţelegi prin „binişor”, băiete.
Se prea poate ca varul lipit de frunte să întărească până la îndărătnicie creierul. În orice caz, cu varul de pe perete pe frunte, îndărătnicia mea devenise tare ca diamantul. M‑am gândit câteva clipe şi apoi am răspuns, ca luminat de o nouă idee:
― Adică... binişor.
Cu o exclamaţie de nerăbdare, sora mea dădu să se repeadă la mine - eram lipsit de orice mijloc de apărare, căci Joe avea treabă în fierărie -, dar domnul Pumblechook îi tăie calea, zicând:
― Nu! Nu‑ţi pierde firea! Lasă‑l pe băiatul ăsta pe mâna mea, doamnă, lasă
‑l pe mâna mea!
Domnul Pumblechook mă răsuci cu faţa spre el, de parcă se pregătea să mă
tundă, şi zise:
― Întâi şi‑ntâi, ca să facem ordine în minte: cât fac patruzeci şi trei de pence?
Am cântărit care ar fi fost consecinţele răspunsului „patru sute de lire” şi, văzând că nu ar fi fost deloc plăcute, m‑am străduit să dau un răspuns cât mai aproape de adevăr - greşind cu vreo opt pence. Atunci, domnul Pumblechook mă
trecu prin toată tabela de echivalenţe monetare, începând cu „doisprezece pence fac un şiling”, până la „patruzeci de pence fac trei şilingi şi patru pence”, după
care mă întrebă, victorios de parcă el calculase în locul meu:
― Ei, şi‑acum, cât fac patruzeci şi trei de pence?
La care i‑am răspuns, după o matură chibzuinţă:
― Nu ştiu.
Şi eram atât de scos din răbdări, că aproape mă îndoiesc şi acum că ştiam de fapt.
Domnul Pumblechook îşi bătea capul ca să mă silească să vorbesc, şi zise:
― Oare patruzeci şi trei de pence fac, de pildă, şapte şilingi, şase pence şi trei farthing?
― Da! răspunsei eu.
Şi, cu toate că sora mea îmi trase numaidecât o scatoalcă, fu nespus de plăcut pentru mine să văd că răspunsul îi dăduse peste cap gluma domnului Pumblechook, retezându‑i scurt avântul.
― Băiete! Cum arată domnişoara Havisham? reîncepu domnul Pumblechook, după ce‑şi reveni, încrucişându‑şi strâns mâinile pe piept şi bătându‑şi din nou capul.
― Foarte înaltă şi oacheşă, zisei eu.
― Aşa arată, unchiule? întrebă sora mea.
Domnul Pumblechook închise ochii a încuviinţare, de unde, dintr‑odată, mi
‑am dat seama că n‑o văzuse niciodată pe domnişoara Havisham, care nu arăta nici pe departe aşa.
― Buuun! făcu domnul Pumblechook, încrezut. Aşa trebuie să‑l iei! Mi se pare că începem să‑l strunim, nu‑i aşa, doamnă?
― Cu siguranţă, unchiule, răspunse doamna Joe. Mai bine l‑ai fi strunit dumneata de la bun început - ştii atât de bine cum să‑l iei!
― Acum, fii atent, băiete! Ce făcea astăzi, când ai intrat tu la ea? întrebă
domnul Pumblechook.
― Stătea, răspunsei eu, într‑o trăsură de catifea neagră.
Domnul Pumblechook şi doamna Joe se uitară cu ochi mari unul la altul -
cum era şi cazul - şi repetară într‑un glas:
