mă absent la sora mea, fiind foarte convins că omul n‑o să mai fie de găsit acolo.

Curând, Joe se întoarse, spunând că omul plecase, dar că el, Joe, lăsase vorbă la cârciumă în privinţa bancnotelor. Atunci, sora mea le înfăşură bine într

‑o bucată de hârtie şi le puse deoparte, sub nişte petale de trandafir uscat dintr

‑un ceainic ornamental aşezat pe poliţa căminului din salonaşul de oaspeţi.

Acolo au rămas, spre necontenitul meu coşmar, multe nopţi şi zile la rând.

Somnul m‑a părăsit, din păcate, când m‑am dus la culcare, neputând să‑

mi iau gândul de la necunoscutul ciudat, care mă ochea cu puşca lui nevăzută, şi socotind ce ticăloşie şi ce dovadă de grosolănie era din partea mea faptul că eram în înţelegere secretă cu puşcăriaşii - uitasem de mult de acea întâmplare din primii mei ani de copilărie. Eram, pe deasupra, urmărit de acea pilă. Mă cuprinse groaza că, tocmai când mă voi aştepta mai puţin, pila avea să apară din nou. M‑

am străduit să adorm, gândindu‑mă că voi fi la domnişoara Havisham miercurea următoare, dar, în somn, am văzut pila venind după mine la uşă, fără să

desluşesc cine o ţinea, şi m‑am trezit ţipând.

Capitolul XI

În ziua stabilită, m‑am întors la domniŞoara Havisham, şi sunetul timid al clopoţelului de la poartă o scoase din casă pe Estella. După ce mă lăsă să intru, încuie poarta, cum făcuse şi data trecută, şi mă conduse din nou prin culoarul întunecat, la intrarea căruia o aştepta lumânarea sa. Nu mă băgă în seamă până

când nu luă lumânarea şi atunci se uită peste umăr, zicând, cu înfumurare:

― Astăzi o să mergi pe aici!

Şi mă conduse într‑o altă aripă a casei.

Culoarul pe care apucarăm acum era foarte lung şi părea că străbate întreg subsolul pătrat al conacului. Totuşi, nu traversarăm decât o latură a acestui pătrat, iar la capăt Estella se opri şi aşeză lumânarea jos, ca să descuie o uşă.

Dincolo de aceasta, reapăru lumina zilei, şi m‑am trezit într‑o curticică pavată, în capătul căreia se ridica o altă casă, care părea să fi aparţinut, odinioară, administratorului sau şefului muncitorilor fostei berării. Pe zidul casei se afla un orologiu. Ca şi pendula din odaia domnişoarei Havisham, ca şi ceasul domnişoarei Havisham, orologiul era oprit la ora nouă fără douăzeci de minute.

Ne‑am îndreptat către uşa casei, care era deschisă, apoi am intrat într‑o încăpere întunecoasă, cu tavanul jos, la parter, cu o fereastră care dădea în spate. În acea încăpere mai erau nişte musafiri, iar Estella îmi porunci să rămân cu ei.

― Du‑te şi stai acolo, băiete, până vei fi chemat.

„Acolo” însemna la fereastră. Am traversat camera şi m‑am postat „acolo”, cu spatele la cameră, simţindu‑mă foarte stingherit şi privind afară.

Fereastra se afla la nivelul pământului şi dădea către cel mai murdar şi neîngrijit colţ al grădinii părăsite; se vedeau un şir uscat de tulpini de varză şi o tufă de merişor, care fusese tunsă, cu mult timp în urmă, ca o budincă, şi din

care crescuseră ramuri noi în vârf, de altă culoare, stricându‑i forma de demult, de parcă în partea aceea budinca s‑ar fi prins de tigaie şi s‑ar fi ars. Aceasta fu imaginea care‑mi veni în minte în timp ce contemplam tufa de merişor. Ninsese puţin, peste noapte, dar zăpada nu se aşternuse pe nicăieri, topindu‑se, din câte ştiam eu. Însă în acest ungher al grădinii, apărată de umbra rece, nu se topise de tot, iar vântul o aduna în mici vârtejuri şi o arunca în fereastră, de parcă era furios pe mine fiindcă venisem aici.

Am ghicit că sosirea mea întrerupsese conversaţia din încăpere şi că toţi cei de faţă se uitau la mine. Nu puteam desluşi nimic din odaia reflectată în geamul ferestrei, în afară de strălucirea focului, dar m‑am încordat, înţepenind din toate încheieturile, ştiind că persoanele din spatele meu mă priveau cu luare‑aminte.

Erau trei doamne şi un domn. Nu trecuseră nici cinci minute de când stăteam la fereastră şi reuşiseră să mă convingă că erau cu toţii nişte linguşitori şi nişte escroci, dar fiecare dintre ei se prefăcea că nu ştia despre ceilalţi că ar fi linguşitori şi escroci, pentru că, dacă vreunul dintre ei ar fi admis că ştia acest lucru, ar fi însemnat să se dea de gol faptul că era de aceeaşi teapă.

Cu toţii aveau aerul plictisit şi prost dispus al unora care aşteaptă să

binevoiască să‑i bage în seamă cineva. Până şi cea mai vorbăreaţă dintre doamne rostea cuvintele printre dinţi, ca să‑şi înăbuşe căscatul. Această doamnă, al cărei nume era Camilla, îmi amintea în multe privinţe de sora mea, cu deosebirea că

era mai în vârstă şi (după cum am descoperit când am aruncat o privire către ea) avea trăsături mai colţuroase. Într‑adevăr, când am cunoscut‑o mai bine, am început să cred că era o binecuvântare că avea, totuşi, nişte trăsături, într‑atât de gol şi de netrecut era zidul feţei sale neînsufleţite.

― Bietul de el! zise doamna, vorbind repezit, întocmai ca sora mea. Îşi face singur rău!

― Ar fi cu mult mai condamnabil dacă i‑ar face rău altuia, zise domnul, dar ar fi de departe mult mai firesc.

― Vere Raymond, interveni o altă doamnă, trebuie să ne iubim aproapele.

― Sarah Pocket, replică vărul Raymond, dacă un om nu se consideră pe sine cel dintâi aproape al său, atunci pe cine să mai considere?

Sarah Pocket râse, iar Camilla râse şi zise (oprindu‑şi un căscat):

― Ce idee!

Dar mi s‑a părut că o socoteau toţi, deopotrivă, o idee foarte bună.

Cealaltă doamnă, care încă nu vorbise, zise cu gravitate şi răspicat:

― Este foarte adevărat!

― Bietul de el! continuă curând Camilla (iar eu simţeam că, în acelaşi timp, nu mă scăpa nici unul din ochi). Este atât de ciudat! Cine ar fi crezut că, atunci când lui Tom i‑a murit soţia, el n‑a putut fi convins să vadă însemnătatea panglicilor negre la veşmintele de doliu ale copiilor? „Dumnezeule mare! zicea el.

Camilla, ce importanţă pot avea, de vreme ce sărmanii micuţi, orfani, sunt oricum în doliu?” Tipic pentru Matthew! Ce idee!

― Are şi părţi bune, da, are şi părţi bune! zise vărul Raymond. M‑ar bate Dumnezeu dacă aş nega că nu are şi părţi bune, dar nu va avea niciodată vreun cât de mic simţ al bunei‑cuviinţe.

― Ştiţi că, atunci, am fost nevoită, zise Camilla, am fost nevoită să pun piciorul în prag. I‑am spus: „Nu se cade! În numele onoarei familiei!” I‑am

explicat că, fără panglicile negre, familia va fi făcută de ruşine. Am strigat asta continuu, de la micul dejun până la cină. Mi‑am dat stomacul peste cap. Şi, până

la urmă, a izbucnit, în felul lui violent, şi a spus răspicat: „Fă cum vrei!”

Mulţumesc lui Dumnezeu, întotdeauna va fi o mângâiere pentru mine să‑mi amintesc că am ieşit, în aceeaşi clipă, pe‑o ploaie dezlănţuită, şi‑am cumpărat cele trebuincioase.

― Dar el a plătit pentru ele, nu‑i aşa? întrebă Estella.

― Nu despre asta este vorba, draga mea copilă, nu despre cine le‑a plătit, răspunse Camilla. Eu le‑am cumpărat. Şi mă gândesc adeseori la acest lucru, cu împăcare, când mă trezesc din somn în toiul nopţii.

Sunetul unui clopoţel de departe, împletit cu ecourile unui ţipăt sau ale unei chemări de‑a lungul culoarului prin care venisem, întrerupse conversaţia şi‑o făcu pe Estella să zică, întorcându‑se spre mine:

― Hai, băiete!

Răsucindu‑mă pe călcâie, întâlnii privirile tuturor, pline de un dispreţ

desăvârşit, şi, înainte să ies, o auzii pe Sarah Pocket zicând:

― Ei, bine, sunt sigură! Ce mai urmează oare?

Iar Camilla adăugă, cu indignare: