― Fără să aştept vreo mulţumire sau altceva de genul ăsta, reluă Camilla, am rămas în starea aceea ore în şir, iar Raymond mi‑e martor cât de rău mă sufocam şi cum ghimbirul nu avea nici un efect... Şi m‑a auzit până şi familia acordorului de piane de peste drum, unde bieţii copii, neştiind despre ce era vorba, au presupus că‑i gânguritul unor porumbei îndepărtaţi... Şi acum să mi se spună...

Aici, Camilla îşi cuprinse gâtul cu mâna şi chiar începu să se înăbuşe, din pricina noilor reacţii chimice care se petreceau în organismul ei.

Când Matthew fu pomenit din nou, domnişoara Havisham mă opri şi se opri şi ea, uitându‑se nemişcată la vorbitoare. Schimbarea aceasta avu o mare influenţă, curmându‑i Camillei dintr‑odată reacţiile chimice.

― Până la urmă, va veni şi Matthew să mă vadă, zise domnişoara Havisham categorică, atunci când o să zac moartă pe masa aceasta. Acela va fi locul lui...

Acolo, continuă ea, lovind cu bastonul în masă, la capul meu! Şi locurile voastre vor fi acolo! Al soţului tău, acolo! Al lui Sarah Pocket, acolo! Şi al Georgianei, acolo! Ei, acum ştiţi cu toţii unde veţi sta când veţi veni să‑mi prăznuiţi moartea.

Gata, acum plecaţi!

La fiecare nume rostit, lovise masa într‑un alt loc. Apoi îmi zise:

― Plimbă‑mă, plimbă‑mă!

Şi pornirăm din nou.

― Cred că nu mai e nimic de făcut, exclamă Camilla, decât să ‑i dăm ascultare şi să plecăm! Tot e ceva că ai văzut persoana pe care o iubeşti şi o stimezi, fie şi un timp atât de scurt. O să mă gândesc la această întâlnire cu o mulţumire melancolică, noaptea, când mă voi trezi. Mi‑ar fi plăcut să aibă şi Matthew această mângâiere, dar se încăpăţânează să ne sfideze. M‑am hotărât să

nu‑mi mai arăt sentimentele, dar este foarte crud să ţi se spună că vrei să

prăznuieşti moartea rudei tale, de parcă ai fi vreun căpcăun, şi apoi să ţi se ceară

să pleci. Ce idee!

Domnul Camilla interveni, căci soţia sa îşi apăsase mâna pe pieptul gâfâitor, dar doamna Camilla îşi luă un aer de tărie de caracter ieşită din comun - despre care am bănuit că vrea să exprime intenţia de a se prăbuşi şi a ‑şi pierde răsuflarea îndată după ce va fi departe de ochii noştri - şi, trimiţându‑i din vârful degetelor un sărut domnişoarei Havisham, fu condusă afară. Sarah Pocket şi Georgiana se luptau care să rămână ultima, dar Sarah era prea pricepută ca să

fie învinsă şi o ocoli cu paşi mărunţi pe Georgiana, cu atâta dibăcie şi sprinteneală, încât aceasta din urmă se văzu obligată să iasă înaintea celeilalte.

Atunci, Sarah Pocket îşi jucă nestingherită ieşirea de efect, cu un „Dumnezeu să

te binecuvânteze, dragă domnişoară Havisham!” şi cu un zâmbet plin de milă şi iertare pentru slăbiciunea celorlalţi, pe faţa ei făcută parcă din coji de nucă.

În vreme ce Estella le lumina calea, conducându ‑ i jos, domnişoara Havisham continuă să se plimbe, cu mâna sprijinită pe umărul meu, dar încetinindu‑şi paşii din ce în ce mai mult. În cele din urmă, se opri în faţa focului şi zise, după ce murmurase şi privise către el câteva clipe:

― Azi e ziua mea, Pip.

Mă pregăteam să‑i urez la mulţi ani, dar ea îmi tăie avântul, ridicându‑şi bastonul.

― Nu suport să mi se vorbească despre asta! Nu suport ca persoanele care au fost aici, acum câteva clipe, sau oricine altcineva să vorbească despre asta. Ei vin până aici, cu această ocazie, dar nu îndrăznesc să sufle un cuvânt despre asta.

Bineînţeles că nici eu n‑am mai încercat să suflu vreun cuvânt despre ziua ei.

― În ziua aceasta din an, cu mult înainte de a te fi născut tu, mormanul ăsta de putreziciuni, zise ea, întinzând bastonul către cuibul de pânze de păianjen de pe masă, fără să‑l atingă, a fost adus în locul în care îl vezi. Şi el şi eu ne‑am mistuit, deopotrivă. Pe el l‑au ros şoarecii, iar pe mine m‑au ros nişte dinţi mai ascuţiţi decât dinţii de şoareci.

Îşi ţinea mânerul bastonului în dreptul inimii, în timp ce stătea uitându‑se la masă - ea, în rochia ei, odinioară albă, acum îngălbenită de tot şi ponosită, faţa de masă, odinioară albă, acum îngălbenită de tot şi ponosită, totul din jur gata să

se facă praf şi pulbere la cea mai mică atingere.

― Când totul se va nărui, zise ea, cu o privire înfiorătoare, şi când voi zăcea, moartă, în rochia mea de mireasă, pe masa mea de nuntă - ceea ce se va întâmpla şi va fi blestemul din urmă asupra capului lui -, cu atât mai bine dacă se va întâmpla de ziua mea!

Stătea şi se uita la masă, de parcă s‑ar fi uitat la ea însăşi întinsă acolo.

Tăcu. Estella se întoarse şi rămase şi ea tăcută. Mi s‑a părut că o vom ţine aşa multă vreme. În aerul greu al camerei şi în bezna deasă care se aşternuse în

ungherele sale, mi se făcu frică, închipuindu‑mi că până şi Estella şi cu mine vom începe curând să ne descompunem.

În cele din urmă, revenindu‑şi din starea aceea de tulburare meditativă, nu treptat, ci într‑o clipă, domnişoara Havisham zise:

― Hai să vă văd jucând cărţi! De ce n‑aţi început până acum?

Ne‑am întors în camera ei, unde ne‑am aşezat pe jos, ca şi data trecută. Iar am pierdut tot, ca şi data trecută. La fel ca şi atunci, domnişoara Havisham ne urmărise tot timpul jocului, cerându‑mi să fiu atent la frumuseţea Estellei şi, ca s‑o remarc mai bine, punându‑i bijuterii la gât şi în păr.

Estella, la rândul său, se purta cu mine la fel ca data trecută, cu excepţia faptului că nu a catadicsit să‑mi vorbească. După ce am jucat vreo şase partide, se hotărî iarăşi o zi pentru viitoarea mea vizită. Apoi am fost condus jos, în curte, pentru a mi se da ceva de mâncare, tot ca unui câine, ca şi rândul trecut. Acolo am fost lăsat din nou să mă plimb pe oriunde pofteam.

Nu prea mai are importanţă dacă poarta din zidul grădinii, pe care mă

căţărasem ca să mă uit la ce era dincolo de el, era acum deschisă sau închisă.

Ajunge să spun că atunci nu văzusem nici o poartă şi acum vedeam una. Cum era deschisă şi cum ştiam că Estella îi condusese pe vizitatori - căci se întorsese ţinând cheile în mână -, am intrat în grădină şi m‑am plimbat peste tot. Era chiar o grădină părăsită şi pretutindeni se vedeau coji vechi de pepeni şi de castraveţi, care păreau că, putrezind, dăduseră naştere unei culturi spontane, deloc promiţătoare, de pălării şi ghete vechi, având, pe ici, pe colo, câte un mănunchi de bălării şi semănând cu o strachină spartă.

După ce am terminat de cutreierat grădina şi o seră în care nu se afla nimic decât o viţă‑de‑vie căzută pe jos şi nişte sticle, m‑am trezit în colţul acela mohorât şi pustiu pe care îl văzusem mai devreme, când mă uitasem pe fereastră.

Fără să‑mi treacă prin minte să mă întreb dacă acum mai era cineva în casă, m‑

am uitat înăuntru pe o altă fereastră şi m‑am pomenit, spre marea mea surpriză, făcând schimb de priviri uimite cu un tânăr gentleman palid, cu pleoape înroşite şi păr spălăcit.

Tânărul gentleman palid dispăru cu iuţeală şi se ivi lângă mine. Pesemne că

era la ora lui de studiu, când mă uitasem la el prin fereastră, căci zării că era mânjit de cerneală.

― Hei, băiete! zise el.

„Hei!” fiind o exclamaţie generală, la care observasem că, de obicei, cel mai potrivit răspuns este tot „hei”, am zis şi eu:

― Hei! fără să adaug, din politeţe, şi „băiete”.

― Cine te‑a lăsat să intri? mă întrebă el.

― Domnişoara Estella.

― Cine ţi‑a dat voie să dai târcoale pe‑aici?

― Domnişoara Estella.

― Vino să ne batem! zise tânărul gentleman palid.

Ce puteam face decât să‑l urmez? M‑am întrebat, deseori, de atunci: ce altceva aş fi putut face? Purtarea sa era atât de hotărâtă, iar eu eram atât de uluit, încât m‑am luat după el de parcă aş fi fost vrăjit.