― Acest domn de aici, preciză Joe, voind să‑l prezinte pe domnul Wopsle, este un gentleman pe care ţi‑ar plăcea să‑l auzi cum le zice. Este paracliser la biserică.
― Aha! zise străinul grăbit şi‑mi făcu cu ochiul. Biserica aceea singuratică, de la marginea mlaştinilor, cu morminte în jur.
― Chiar aceea, zise Joe.
Străinul, scoţând un soi de mârâit satisfăcut, îşi urcă picioarele pe banca pe care stătea numai el. Purta o pălărie de călătorie, cu boruri largi şi căzute, iar pe sub ea, capul îi era legat cu o batistă, ca o calotă, astfel încât nu i se vedea părul.
În timp ce se uita la foc, mi se păru că văd apărându‑i pe chip o expresie şireată, urmată de un zâmbet reţinut.
― Nu cunosc acest ţinut, domnule, dar mi se pare nelocuit încolo, către râu.
― De obicei, aşa sunt mlaştinile, pustii, zise Joe.
― Desigur, desigur. Dar nu se întâlnesc pe acolo ţigani, vagabonzi sau haimanale de tot felul?
― Nu, zise Joe. Numai câte un puşcăriaş evadat, când şi când. Şi nici pe aceştia nu‑i găsim uşor. Nu‑i aşa, domnule Wopsle?
Domnul Wopsle, amintindu ‑ şi, plin de importanţă, de toate greutăţile întâmpinate de dânsul odinioară, încuviinţă, dar fără nici o plăcere.
― S‑ar zice că aţi umblat pe‑acolo după unii dintre aceştia? se interesă
străinul.
― O dată, răspunse Joe. Nu pentru că am fi vrut să‑i prindem, înţelegi dumneata. Noi am mers doar ca să ne uităm... eu şi domnul Wopsle şi cu Pip. Nu
‑i aşa, Pip?
― Da, Joe.
Străinul se uită din nou la mine, mijindu‑şi iarăşi ochiul, de parcă în mod lămurit mă luase în cătare pe mine cu puşca lui nevăzută, şi zise:
― Prietenul dumitale pare un omuleţ de ispravă. Cum i‑ai spus?
― Pip, zise Joe.
― E botezat Pip?
― Nu, nu‑i botezat Pip.
― E poreclit Pip?
― Nu, zise Joe. Vine de la numele de familie. Aşa şi‑a zis el, când era mic, şi aşa îi zicem şi noi de atunci.
― Fiul tău?
― Păi... zise Joe, cumpănind - fireşte, nu fiindcă ar fi fost cumva nevoie să‑şi măsoare vorbele, ci pentru că aşa se făcea la „Luntraşii voioşi”: trebuia să laşi impresia că meditezi profund asupra tuturor lucrurilor care se discutau la o pipă
-, păi... nu! Nu‑i fiul meu.
― Nepotul? întrebă necunoscutul.
― Păi... zise Joe, cu aceeaşi expresie de cugetare adâncă. Nici asta nu este...
Nu vreau să te dezamăgesc, dar nu este.... nepotul meu.
― Atunci ce mama dracului îţi este? întrebă străinul, iar mie mi se păru o izbucnire nejustificată.
În clipa aceea, domnul Wopsle se vârî în discuţie, ca unul care ştia totul despre înrudirea noastră, având ocazia, datorită meseriei sale, să ţină minte pe de rost cu care dintre femeile înrudite nu se putea însura un bărbat, aşa că îi înfăţişă legăturile de rudenie dintre mine şi Joe. De vreme ce tot începuse să
vorbească, domnul Wopsle încheie scrâşnind înspăimântător un fragment din Richard III şi păru convins că fusese suficient de limpede, căci spuse doar „după
cum spunea poetul”.
Aş putea să adaug că, vorbind despre mine, domnul Wopsle socotea ca element obligatoriu pentru o astfel de referire să‑mi ciufulească părul şi să mi‑l vâre în ochi. Nu puteam pricepe de ce el şi toţi cunoscuţii care veneau la noi în vizită trebuiau, de fiecare dată, să mă supună aceluiaşi tratament enervant, în împrejurări asemănătoare. Dar chiar nu‑mi amintesc să fi fost vreodată, pe când eram copil, subiectul de discuţie în cercul nostru de prieteni de familie, fără ca vreo persoană cu palma întinsă să nu fi recurs la vreun gest din acesta pentru a
‑mi dovedi că mă lua sub oblăduirea sa.
În tot acest răstimp, ciudatul necunoscut nu mă scăpase din ochi şi mă
privea de parcă se hotărâse să mă împuşte, în cele din urmă, şi să mă pună la
pământ. Dar nu mai spuse nimic, după ce aruncase acea exclamaţie de „mama dracului”, până când se aduseră paharele cu rom şi apă. Atunci, apăsă pe trăgaci
- şi ce uluitoare lovitură îmi servi!
N‑a fost o remarcă făcută cu glas tare, ci o scenă mută, jucată numai pentru mine. Îşi amestecă romul cu apa, anume ca să‑l văd eu, şi apoi gustă din pahar, tot anume ca să‑l văd eu. Dar îl amestecă şi îl gustă nu cu lingura care i se adusese, ci cu o pilă.
Făcuse toate acestea în aşa fel încât nimeni altcineva în afară de mine să nu vadă pila. După aceea, ştersese pila şi o vârâse în buzunarul de la piept.
