vreme, dar, într‑o bună zi, domnişoara Havisham se opri deodată în loc, când ne plimbam amândoi şi ea se sprijinea de umărul meu, şi îmi zise, cu o oarecare nemulţumire:

― Ai crescut în înălţime, Pip!

M‑am gândit că lucrul cel mai bun de făcut era să‑i dau de înţeles, prin mijlocirea unei priviri îngândurate, că acesta era un fapt pricinuit de nişte împrejurări asupra cărora eu nu aveam nici o putere.

N‑a mai spus nimic o vreme, după care, însă, iar a stat pe loc şi s‑a uitat lung la mine; apoi, iar; şi, la sfârşit, m‑a privit chiar încruntată şi supărată. La următoarea mea vizită, după ce o însoţisem, când plimbarea noastră obişnuită se încheie şi o adusei înapoi, la masa ei de toaletă, mă opri cu o mişcare din degetele sale nerăbdătoare:

― Ia mai spune‑mi o dată numele fierarului aceluia al tău!

― Joe Gargery, doamnă.

― Adică meşterul la care urmează să fii tu ucenic?

― Da, domnişoară Havisham.

― Ar fi bine să‑ţi începi odată ucenicia. Crezi că ar vrea Gargery să vină până

aici, cu tine, şi să aducă şi contractul tău?

I‑am explicat că nu mă îndoiam câtuşi de puţin că se va socoti onorat de invitaţie.

― Atunci, să vină!

― Când anume, domnişoară Havisham?

― Ei, ei! Eu nu ştiu nimic despre zile. Să vină curând şi să vină cu tine!

Când am ajuns în seara aceea acasă şi am transmis acest mesaj pentru Joe, sora mea „a luat foc”, dar într‑un mod de‑a dreptul îngrijorător, cum nu i se mai întâmplase niciodată mai înainte. Ne ‑ a întrebat pe mine şi pe Joe dacă o socoteam preşul de la uşă, bun doar să fie călcat în picioare de noi, cum de îndrăzneam să ne batem joc de ea în halul acesta şi pentru care anume societate aveam bunăvoinţa să considerăm că ar fi ea potrivită. După ce‑a isprăvit cu un torent de alte asemenea întrebări, a zvârlit după Joe cu un suport de lumânare, a izbucnit în hohote de plâns răsunătoare, a scos făraşul - ceea ce întotdeauna era semn rău - şi ‑ a legat şorţul aspru şi a început o curăţenie de proporţii înspăimântătoare. Nemulţumită să cureţe pe uscat, a luat o găleată şi‑o perie de frecat podelele şi ne‑a dat afară din casă, aşa că am plecat să tremurăm în curtea din spate. Se făcuse de mult zece noaptea când ne‑am luat inima în dinţi să ne furişăm înăuntru şi atunci ea l‑a întrebat din nou pe Joe de ce nu se însurase cu o sclavă negresă. Joe nu i‑a dat nici un răspuns, bietul de el, ci a rămas în

picioare, mângâindu‑şi perciunii şi uitându‑se descurajat la mine, de parcă s‑ar fi gândit că, într‑adevăr, o astfel de variantă s‑ar fi dovedit o afacere mai bună.

Capitolul XIII

Am fost pus la grea încercare, trei zile mai târziu, văzându ‑ l pe Joe îmbrăcându ‑ se în hainele de duminică pentru a mă însoţi la domnişoara Havisham. Cum el se gândea că‑i trebuie neapărat costumul cel bun pentru această ocazie, nu se cădea să‑i spun că arăta cu mult mai bine în hainele sale de lucru, mai ales când ştiam că se chinuia atâta numai pentru mine şi că pentru mine îşi înălţase gulerul cămăşii atât de mult, la ceafă, încât îşi ridicase părul din creştetul capului drept în sus, ca un panaş.

În timpul micului dejun, sora mea ne dădu de ştire că dorea să meargă în oraş odată cu noi, să fie lăsată la unchiul Pumblechook şi luată înapoi de acolo

„după ce vom fi terminat cu doamnele noastre cu obraz subţire” - un fel de a vorbi care îl făcu pe Joe să prevadă ce era mai rău. Fierăria a fost închisă pentru întreaga zi, iar Joe mâzgăli cu creta, deasupra uşii (cum îi stătea în obicei să facă, în foarte rarele zile când nu se afla la lucru), singura silabă a cuvântului „Dus”, însoţită de desenul unei săgeţi care părea să zboare în direcţia în care pleca el.

Am mers pe jos până în oraş, sora mea înainte, cu o uriaşă bonetă de biber pe cap şi ducând în mână un paner, de parcă ar fi avut Marele Sigiliu al Angliei pus într‑o împletitură de paie, cu saboţi în picioare, cu un şal ţinut de bun şi cu o umbrelă, deşi era o zi frumoasă şi senină. Nu‑mi este prea clar dacă ducea aceste obiecte ca să se chinuie sau ca să se mândrească, dar sunt mai înclinat să

cred că le purta ca pe nişte avuţii - la fel precum Cleopatra ori altă suverană pusă

pe gâlceavă îşi arăta bogăţiile la vreo procesiune sau serbare.

Când am ajuns acasă la Pumblechook, sora mea intră ca vijelia înăuntru şi ne lăsă în stradă. Era aproape ora prânzului, aşa că Joe şi cu mine ne îndreptarăm direct către casa domnişoarei Havisham. Estella veni să deschidă

poarta, ca de obicei, şi, de îndată ce îşi făcu apariţia, Joe îşi luă pălăria din cap, ţinând‑o de boruri cu ambele mâini, şi rămase cântărind‑o, de parcă ar fi avut în minte un motiv anume să‑i afle greutatea.

Estella nu dădu atenţie nici unuia dintre noi, ci ne conduse pe drumul care îmi era atât de familiar. Eu veneam în spatele ei, iar Joe ne urma. Când, străbătând culoarul lung, am privit înapoi la Joe, am văzut că încă îşi cântărea pălăria cu cea mai mare grijă şi se ţinea după noi, făcând paşi mari şi călcând în vârful picioarelor.

Estella îmi spuse că trebuia să intrăm împreună, aşa că l‑am apucat pe Joe de mâneca hainei şi l‑am tras până în faţa domnişoarei Havisham. Aceasta stătea la masa ei de toaletă şi, când intrarăm, îşi întoarse imediat privirea spre noi.

― Aha! zise ea către Joe. Dumneata eşti bărbatul surorii acestui băiat?

Cu greu mi l‑aş fi putut închipui pe dragul meu Joe arătând într‑o asemenea măsură de schimbat, de nerecunoscut, sau semănând atât de mult cu o pasăre nemaivăzută - stând, în clipa aceea, fără piuit, cu smocul de pene din creştet zbârlit şi cu gura deschisă de parcă ar fi aşteptat un viermişor.

― Dumneata, repetă domnişoara Havisham, eşti bărbatul surorii acestui

băiat?

Situaţia a fost foarte neplăcută, căci, de‑a lungul întregii întrevederi, Joe a stăruit să‑mi vorbească mie şi nu domnişoarei Havisham.

― Adică, aş vrea să‑ţi spun, Pip - începu în sfârşit Joe, cu un ton care îmbina deopotrivă trăsăturile unei explicaţii silite, ale unei destăinuiri şi ale unei mari politeţi -, că m‑am dus şi m‑am însurat cu sora ta, fiind, la vremea aceea, ceea ce ai putea numi, dacă ai simţi cumva nevoia, un burlac.

― Bun! zise domnişoara Havisham. Şi ai crescut băiatul cu gândul de a‑l face ucenicul tău. Am înţeles bine, domnule Gargery?

― Vezi tu, Pip, răspunse Joe, cum tu şi cu mine am fost întotdeauna prieteni, era de aşteptat ca, şi pe viitor, să fim împreună, plănuind să facem o mulţime de şotii. Şi asta nu însemna că, dacă ai fi spus vreodată că nu‑ţi place meseria, de plidă pentru că eşti veşnic plin de negreală şi funingine sau treburi din astea, nu însemna că n‑am mai fi dus‑o bine împreună, înţelegi?

― Dar băiatul, întrebă domnişoara Havisham, a avut vreodată ceva împotrivă? Îi place meseria?

― Dar îţi este foarte bine cunoscut, Pip, răspunse Joe, cu şi mai multă

stăruinţă în tonul său amestecat, de mai‑nainte, de explicaţie, confidenţă şi politeţe, că asta a fost dorinţa inimii tale. (Am priceput deodată, până să apuce să

continue, că îi încolţise în minte gândul că trebuia să‑şi adapteze epitaful la ocazia de faţă.) Şi n‑a existat nici o împotrivire din partea ta, Pip, căci a fost cea mai mare dorinţă a ta.

Era cu totul de prisos să încerc să‑l conving că ar fi trebuit să‑i vorbească

domnişoarei Havisham. Cu cât îi făceam mai multe strâmbături şi semne, îndemnându‑l să facă aşa, cu atât mai explicativ, mai confidenţial şi mai politicos se încăpăţâna să fie, vorbind cu mine.

― Ai adus contractele băiatului cu dumneata? întrebă domnişoara Havisham.

― Păi, Pip, ştii bine! răspunse Joe, de parcă întrebarea n‑ar fi avut rost. Că

doar m‑ai văzut când le‑am pus în pălărie şi, prin urmare, ştii că sunt acolo!

După care le scoase şi mi le dădu mie, nu domnişoarei Havisham. Mă tem că

mi‑a fost ruşine cu bunul şi dragul meu prieten - ştiu că mi‑a fost ruşine cu el -

când am văzut ‑ o pe Estella, care stătea în picioare, în spatele scaunului domnişoarei Havisham, cu un licăr răutăcios în ochi. I‑am luat contractul din mână şi i l‑am întins domnişoarei Havisham.

― Nu te‑ai gândit, zise domnişoara Havisham, uitându‑se peste ele, să

primeşti o răsplată pentru ucenicia băiatului?

― Joe! îl mustrai eu, căci nu scotea nici un cuvânt. De ce nu răspunzi?...