― Oh, da, da! strigă Camilla, căreia simţămintele în clocot păreau să‑i fi urcat din picioare în piept. Este foarte adevărat ce spuneţi! Este o slăbiciune să fii atât de simţitor, dar n‑am ce să fac! Fără îndoială, aş duce‑o mult mai bine cu sănătatea dacă aş fi altminteri, totuşi nu mi‑aş schimba firea nici dacă mi‑ar sta în puteri. Mi‑o fi ea pricină de mari suferinţe, dar e o mângâiere pentru mine să
ştiu că sunt aşa, când mă trezesc în toiul nopţii.
Aici urmă o nouă revărsare de sentimente.
Domnişoara Havisham şi cu mine nu ne opriserăm deloc, în tot acest răstimp, ci continuaserăm să ne plimbăm de jur împrejurul odăii - când atingându‑ne în treacăt de fustele vizitatoarelor, când aflându‑ne în celălalt capăt al încăperii lungi şi întunecate.
― Uite, de pildă, Matthew! zise Camilla. Niciodată nu i‑a păsat de vreo rudă, niciodată nu a venit până aici să vadă ce mai face domnişoara Havisham! Eu m‑
am întins pe canapea, cu şireturile corsetului desfăcute, şi‑am zăcut acolo cu orele, fără cunoştinţă, cu părul atârnându‑mi pe podea şi cu picioarele.... nici nu mai ştiu unde...
― Mult mai sus decât capul, iubirea mea, zise domnul Camilla.
―...Am rămas aşa, în halul ăsta, ore în şir, din pricina purtării bizare şi inexplicabile a lui Matthew, şi nimeni nu mi‑a mulţumit.
― Acuma, trebuie să‑ţi spun că nu mă miră! interveni doamna serioasă.
― Vezi tu, draga mea, adăugă domnişoara Sarah Pocket (o făptură de o răutate politicoasă), întrebarea pe care ar trebui să ţi‑o pui este cine te aşteptai să‑ţi mulţumească?
― Fără să aştept vreo mulţumire sau altceva de genul ăsta, reluă Camilla, am rămas în starea aceea ore în şir, iar Raymond mi‑e martor cât de rău mă sufocam şi cum ghimbirul nu avea nici un efect... Şi m‑a auzit până şi familia acordorului de piane de peste drum, unde bieţii copii, neştiind despre ce era vorba, au presupus că‑i gânguritul unor porumbei îndepărtaţi... Şi acum să mi se spună...
Aici, Camilla îşi cuprinse gâtul cu mâna şi chiar începu să se înăbuşe, din pricina noilor reacţii chimice care se petreceau în organismul ei.
Când Matthew fu pomenit din nou, domnişoara Havisham mă opri şi se opri şi ea, uitându‑se nemişcată la vorbitoare. Schimbarea aceasta avu o mare influenţă, curmându‑i Camillei dintr‑odată reacţiile chimice.
― Până la urmă, va veni şi Matthew să mă vadă, zise domnişoara Havisham categorică, atunci când o să zac moartă pe masa aceasta. Acela va fi locul lui...
Acolo, continuă ea, lovind cu bastonul în masă, la capul meu! Şi locurile voastre vor fi acolo! Al soţului tău, acolo! Al lui Sarah Pocket, acolo! Şi al Georgianei, acolo! Ei, acum ştiţi cu toţii unde veţi sta când veţi veni să‑mi prăznuiţi moartea.
Gata, acum plecaţi!
La fiecare nume rostit, lovise masa într‑un alt loc. Apoi îmi zise:
― Plimbă‑mă, plimbă‑mă!
Şi pornirăm din nou.
― Cred că nu mai e nimic de făcut, exclamă Camilla, decât să ‑i dăm ascultare şi să plecăm! Tot e ceva că ai văzut persoana pe care o iubeşti şi o stimezi, fie şi un timp atât de scurt. O să mă gândesc la această întâlnire cu o mulţumire melancolică, noaptea, când mă voi trezi. Mi‑ar fi plăcut să aibă şi Matthew această mângâiere, dar se încăpăţânează să ne sfideze. M‑am hotărât să
nu‑mi mai arăt sentimentele, dar este foarte crud să ţi se spună că vrei să
prăznuieşti moartea rudei tale, de parcă ai fi vreun căpcăun, şi apoi să ţi se ceară
să pleci. Ce idee!
Domnul Camilla interveni, căci soţia sa îşi apăsase mâna pe pieptul gâfâitor, dar doamna Camilla îşi luă un aer de tărie de caracter ieşită din comun - despre care am bănuit că vrea să exprime intenţia de a se prăbuşi şi a ‑şi pierde răsuflarea îndată după ce va fi departe de ochii noştri - şi, trimiţându‑i din vârful degetelor un sărut domnişoarei Havisham, fu condusă afară. Sarah Pocket şi Georgiana se luptau care să rămână ultima, dar Sarah era prea pricepută ca să
fie învinsă şi o ocoli cu paşi mărunţi pe Georgiana, cu atâta dibăcie şi sprinteneală, încât aceasta din urmă se văzu obligată să iasă înaintea celeilalte.
Atunci, Sarah Pocket îşi jucă nestingherită ieşirea de efect, cu un „Dumnezeu să
te binecuvânteze, dragă domnişoară Havisham!” şi cu un zâmbet plin de milă şi iertare pentru slăbiciunea celorlalţi, pe faţa ei făcută parcă din coji de nucă.
În vreme ce Estella le lumina calea, conducându ‑ i jos, domnişoara Havisham continuă să se plimbe, cu mâna sprijinită pe umărul meu, dar încetinindu‑şi paşii din ce în ce mai mult. În cele din urmă, se opri în faţa focului şi zise, după ce murmurase şi privise către el câteva clipe:
― Azi e ziua mea, Pip.
Mă pregăteam să‑i urez la mulţi ani, dar ea îmi tăie avântul, ridicându‑şi bastonul.
― Nu suport să mi se vorbească despre asta! Nu suport ca persoanele care au fost aici, acum câteva clipe, sau oricine altcineva să vorbească despre asta. Ei vin până aici, cu această ocazie, dar nu îndrăznesc să sufle un cuvânt despre asta.
Bineînţeles că nici eu n‑am mai încercat să suflu vreun cuvânt despre ziua ei.
― În ziua aceasta din an, cu mult înainte de a te fi născut tu, mormanul ăsta de putreziciuni, zise ea, întinzând bastonul către cuibul de pânze de păianjen de pe masă, fără să‑l atingă, a fost adus în locul în care îl vezi. Şi el şi eu ne‑am mistuit, deopotrivă. Pe el l‑au ros şoarecii, iar pe mine m‑au ros nişte dinţi mai ascuţiţi decât dinţii de şoareci.
Îşi ţinea mânerul bastonului în dreptul inimii, în timp ce stătea uitându‑se la masă - ea, în rochia ei, odinioară albă, acum îngălbenită de tot şi ponosită, faţa de masă, odinioară albă, acum îngălbenită de tot şi ponosită, totul din jur gata să
se facă praf şi pulbere la cea mai mică atingere.
― Când totul se va nărui, zise ea, cu o privire înfiorătoare, şi când voi zăcea, moartă, în rochia mea de mireasă, pe masa mea de nuntă - ceea ce se va întâmpla şi va fi blestemul din urmă asupra capului lui -, cu atât mai bine dacă se va întâmpla de ziua mea!
Stătea şi se uita la masă, de parcă s‑ar fi uitat la ea însăşi întinsă acolo.
Tăcu. Estella se întoarse şi rămase şi ea tăcută. Mi s‑a părut că o vom ţine aşa multă vreme. În aerul greu al camerei şi în bezna deasă care se aşternuse în
ungherele sale, mi se făcu frică, închipuindu‑mi că până şi Estella şi cu mine vom începe curând să ne descompunem.
În cele din urmă, revenindu‑şi din starea aceea de tulburare meditativă, nu treptat, ci într‑o clipă, domnişoara Havisham zise:
