Întrucât devenisem prea mare pentru clasa surorii bunicului domnului Wopsle, educaţia mea din partea acelei femei ridicole luă sfârşit. Totuşi, nu se încheie până ce Biddy nu‑mi împărtăşi tot ceea ce ştia, de la micuţul catastif cu preţuri, până la un cântecel caraghios, pe care îl cumpărase ea, odată, cu o jumătate de penny. Cu toate că singura parte cu noimă din această bucată

literară erau primele versuri:

Când m‑ am dus în târgul Lunnon, domnii mei, Tra‑ la‑ la‑ la!

Tra‑ la‑ la‑ la!

Oare num‑ am făcut negru, domnii mei, Tra‑ la‑ la‑ la!

Tra‑ la‑ la‑ la!

totuşi, din dorinţa mea de a deveni mai înţelept, am învăţat această

compoziţie pe de rost, cu cea mai mare seriozitate. Nu‑mi amintesc să‑i fi cercetat meritele, în afară de faptul că am crezut (cum mai cred şi acum) că erau prea multe Tra‑ la‑ la‑ la în această poezie. În setea mea de cunoaştere, i‑am cerut domnului Wopsle să mă blagoslovească şi pe mine cu vreo câteva crâmpeie din erudiţia sa, iar el se învoi cu drag. Însă, după ce s‑a dovedit că nu voia de la mine decât să joc rolul de figurant, adică să fiu contrazis, îmbrăţişat, jelit, înjunghiat, înşfăcat, îmbrâncit şi pocnit într‑o sumedenie de feluri, am renunţat curând la acest curs instructiv, totuşi nu înainte ca domnul Wopsle, în furia sa poetică, să

mă fi stâlcit în bătaie.

Orice învăţam, încercam apoi să‑i împărtăşesc şi lui Joe. Fraza aceasta sună

atât de bine, încât conştiinţa nu‑mi îngăduie s‑o las nelămurită. Voiam să‑l fac pe Joe să nu mai fie atât de neştiutor şi de rând, ca să devină mai demn de tovărăşia mea şi mai ferit de zeflemelile Estellei.

Vechiul fort din mijlocul mlaştinilor era locul nostru de studiu şi o tăbliţă de ardezie spartă şi o rămăşiţă de condei reprezentau materialul nostru didactic - la care Joe adăuga, întotdeauna, o pipă cu tutun. Nu l‑am văzut niciodată pe Joe să

ţină minte ceva de la o duminică la alta, ori să câştige, sub îndrumarea mea, vreo fărâmă de învăţătură oarecare. Totuşi, îşi fuma pipa la fort cu un aer mult mai pătruns de deşteptăciune decât oriunde altundeva - aproape cu un aer de om învăţat -, de parcă era convins că făcuse progrese uriaşe. Dragul meu prieten, cât mi‑aş fi dorit să le facă!

Era plăcut şi liniştitor acolo, cu pânzele bărcilor de pe râu trecând pe la baza meterezelor şi, uneori, la reflux, dând impresia că aparţin corăbiilor scufundate, care încă mai navigau pe fundul apei. Ori de câte ori urmăream vasele din largul mării, cu pânzele lor albe desfăşurate, gândul mă purta pe nesimţite către domnişoara Havisham şi Estella; şi ori de câte ori lumina ajungea să bată pieziş

undeva în depărtare, pe vreun nor, pe vreo pânză, pe coasta vreunui deal sau pe

vreun val, mi se întâmpla acelaşi lucru. Domnişoara Havisham şi Estella, casa aceea ciudată şi modul acela ciudat de viaţă păreau să aibă o strânsă legătură cu orice peisaj frumos.

Într ‑ una dintre duminici, când Joe îşi fuma cu mare desfătare pipa, împăunându‑se într‑atât că era „grozav de greu de cap”, încât am renunţat să‑l mai dăscălesc în ziua aceea, m‑am aşezat pe meterez, ţinându‑mi o vreme capul în palme, căutând să desluşesc urme de‑ale domnişoarei Havisham şi de‑ale Estellei în tot ce vedeam în faţa mea, pe cer şi pe apă, până ce, în cele din urmă, m‑am hotărât să dau glas unui gând din puzderia celor privitoare la ele, care‑mi roiau prin cap.

― Joe, începui eu, nu crezi că ar trebui să ‑ i fac o vizită domnişoarei Havisham?

― Ştiu eu, Pip? răspunse Joe, chibzuind îndelung. Pentru ce?

― Pentru ce, Joe? Pentru ce se face de obicei o vizită?

― Sunt, poate, unele vizite, zise Joe, pentru care întrebarea rămâne mereu fără răspuns, Pip. Dar în ceea ce priveşte o vizită la domnişoara Havisham... Ar putea să creadă că vrei ceva, că aştepţi să‑ţi dea ceva.

― Şi nu crezi că i‑aş putea spune că nu vreau nimic, Joe?

― Ai putea, bătrâne, zise Joe. Şi ea ar putea să te creadă. Dar tot atât de bine ar putea şi să nu te creadă.

Joe simţi, la fel ca şi mine, că pusese degetul pe rană şi trase cu putere din pipă, ca să nu repete cele spuse, slăbindu‑le efectul.

― Vezi tu, Pip, continuă Joe, îndată ce scăpă din primejdie, domnişoara Havisham a făcut un lucru foarte frumos pentru tine. Când domnişoara Havisham a făcut acel lucru frumos pentru tine, m‑a chemat înapoi, ca să‑mi spună că asta era tot.

― Da, Joe. Am auzit‑o.

― Tot, repetă Joe, apăsat.

― Da, Joe. Ţi‑am zis că am auzit‑o.

― Ceea ce vrea să însemne, Pip, că se prea poate ca, prin asta, ea să fi vrut să

spună: „Gata! Înapoi la locurile noastre! Eu la miazănoapte, tu la miazăzi! Fiecare cu ce are!”

Şi eu mă gândisem la asta, deşi nu mă încălzea cu nimic să văd că şi el se gândise, căci aşa o făcea să pară mai aproape de adevăr.

― Dar, Joe...

― Da, bătrâne.

― Uite că am ajuns aici, după aproape un an de când sunt ucenic şi, din ziua în care am început, nu i‑am mulţumit niciodată domnişoarei Havisham, nici n‑

am întrebat ce mai face, nici nu i‑am arătat că n‑am uitat‑o.

― Asta‑i adevărat, Pip, însă, doar dacă nu vrei să‑i dai cadou un set complet de patru potcoave - adică, vreau să spun că şi un set complet de patru potcoave s

‑ar putea să nu fie un cadou tocmai potrivit, de vreme ce nu are nici urmă de copită de cal...

― Nu mă gândeam la modul acesta de a‑i arăta că n‑am uitat‑o, Joe. Nu mă

gândeam la un cadou.

Dar lui Joe îi intrase în cap ideea unui cadou şi trebuia s‑o piseze bine.

― Păi, zise el, chiar dacă ai fi ajutat de cineva să‑i meştereşti un lanţ nou

pentru uşa din faţă... ori, să zicem, douăsprezece duzini sau mai multe de şuruburi cu belciug pentru folosinţa generală... ori vreun lucru mai uşor, un obiect de fantezie, cum ar fi o furculiţă de prăjit pâinea sau cu care să‑şi ia chiflele cu unt din cuptor... ori un grătar pentru scrumbii sau alţi peştişori mărunţi...

― Nu mă gândeam la nici un fel de cadou, Joe, l‑am întrerupt eu.

― Chiar şi aşa, zise Joe continuând să se agaţe de aceeaşi idee, de parcă eu însumi l‑aş fi îndemnat să stăruiască, dacă aş fi în locul tău, Pip, n‑aş face nimic din toate astea. Nu, nimic. Căci la ce bun un lanţ de uşă, când are deja unul, întotdeauna pus? Iar şuruburile cu belciug pot fi înţelese greşit. Iar dacă e vorba despre o furculiţă de prăjit pâinea, ajungi să lucrezi în alamă şi n‑ai s‑o scoţi la capăt cum se cuvine. Apoi, nici cel mai de seamă meşter nu poate să se dovedească deosebit de priceput când face un grătar, pentru că un grătar tot grătar rămâne, oricum - zise Joe, neclintit în hotărârea de a‑mi explica pe îndelete, de parcă s‑ar fi sforţat să‑mi alunge închipuirile deşarte - aşa că poţi să

vrei să faci orice ţi‑o trece prin minte, dar un grătar tot o să iasă, chiar dacă te încurci şi o laşi baltă, presupunând că nu mai ştii cum să continui.

― Dragul meu Joe, am strigat eu la capătul răbdării, apucându‑l de haină, nu te mai gândi la asta! Niciodată nu mi‑a dat prin cap să‑i fac vreun cadou domnişoarei Havisham.

― Nu, Pip, consimţi anevoie Joe, de parcă încă s‑ar mai fi bătut pentru această idee. Şi ceea ce‑ţi pot spune este că ai dreptate, Pip.

― Da, Joe. Dar ceea ce voiam eu să‑ţi spun era că, dat fiind că nu ne omorâm cu munca acum, dacă ai vrea să‑mi dai mâine o jumătate de zi liberă, cred că m

‑aş repezi până în oraş şi i‑aş face o vizită domnişoarei Est... Havisham.

― Dar, zise Joe cu gravitate, n‑o cheamă Esthavisham, Pip, că doar nu s‑a botezat din nou!