Deşi nu arăta foarte sănătos - avea bubuliţe pe faţă şi o erupţie la gură -
aceste pregătiri înspăimântătoare chiar mi‑au vârât frica în oase. După părerea mea, era cam de aceeaşi vârstă cu mine, dar mult mai înalt şi, pe lângă asta, avea un stil de a se răsuci pe călcâie foarte impresionant. Altminteri, era un tânăr gentleman cu un costum gri (până să se dezbrace pentru bătaie), ale cărui coate, genunchi, încheieturi ale pumnului şi călcâie erau mult mai dezvoltate faţă de restul trupului.
Curajul m‑a părăsit când l‑am văzut luând poziţie în faţa mea, cu tot soiul de demonstraţii de‑o precizie mecanică şi măsurându‑mă din ochi de parcă îşi alegea minuţios osul pe care să‑l lovească. Nu am mai fost atât de surprins în viaţa mea ca în clipa în care am slobozit către el prima lovitură de pumn şi l‑am văzut apoi culcat pe spate, uitându‑se în sus la mine, cu nasul însângerat şi faţa foarte turtită.
Dar într‑o clipă fu drept în picioare şi, după ce se şterse cu buretele, dând iarăşi dovadă de mare îndemânare, îşi luă din nou poziţia de luptă. A doua surpriză uriaşă din viaţa mea a fost să‑l văd din nou lat, uitându‑se în sus la mine, cu un ochi învineţit.
Energia lui mă umplu de respect. Părea să fie cu totul lipsit de putere, căci
nu m‑a lovit nici măcar o dată foarte tare, iar eu îl puneam mereu la pământ; dar se ridica imediat, ştergându‑se cu buretele şi bând o înghiţitură din sticla cu apă, foarte mulţumit de faptul că îşi dădea singur ajutor potrivit regulamentului, după
care venea iar la mine, cu un aer şi cu o hotărâre care mă făceau să cred că, de data aceasta, într‑adevăr o să mă termine. Se alese cu o mulţime de vânătăi urâte, căci, îmi pare rău s‑o spun, cu cât îl pocneam mai mult, cu atât îl pocneam mai tare. Însă el se ridică iar şi iar, până când, în cele din urmă, căzu rău pe spate, izbindu‑se cu capul de perete. Chiar şi după acest moment de criză în răfuiala noastră, se ridică şi se răsuci în jurul lui, năucit, de vreo câteva ori, nemaiştiind unde mă aflu. Dar, la sfârşit, se târî în genunchi până la buretele său şi îl aruncă în sus, spunând, printre gâfâieli:
― Asta înseamnă că ai câştigat.
Părea atât de curajos şi de nevinovat încât, deşi nu eu propusesem să ne batem, nu simţeam decât o satisfacţie posomorâtă pentru victoria mea. Ba aş
spune, cu mâna pe inimă, că, în vreme ce mă îmbrăcam, mă socoteam un pui de lup fioros ori de altă fiară sălbatică. În orice caz, m ‑ am îmbrăcat abătut, ştergându‑mi, din când în când, faţa însângerată şi i‑am zis:
― Pot să vă ajut cu ceva?
― Nu, mulţumesc, mi‑a răspuns el.
― O zi bună, i‑am mai zis eu.
― Şi ţie la fel! mi‑a răspuns el.
Când m‑am întors în curtea din faţă, am găsit‑o pe Estella aşteptându‑mă
cu cheile. Dar nu m‑a întrebat unde fusesem, nici de ce o făcusem să aştepte.
Mai mult, faţa îi radia de fericire, de parcă se întâmplase ceva încântător pentru ea. De asemenea, în loc să se îndrepte către poartă, intră înapoi pe culoar şi mă
chemă printr‑un semn.
― Vino aici! Poţi să mă săruţi, dacă vrei.
I‑am sărutat obrazul pe care‑l întorsese către mine. Cred că aş fi primit să
îndur o mulţime de suferinţe doar ca să‑i pot săruta obrazul. Dar am simţit că
sărutul acela îi fusese dăruit băiatului de rând şi necioplit ca şi când ar fi fost un ban de pomană şi că nu avea nici o valoare.
Mai cu musafirii domnişoarei Havisham de ziua ei, mai cu jocul de cărţi, mai cu bătaia, vizita mea durase atât de mult încât, atunci când am ajuns aproape de casă, lumina fâşiei de nisip de dincolo de mlaştini se contura pe cerul negru al nopţii, iar cuptorul lui Joe arunca o cărare de văpaie de‑a curmezişul drumului.
Capitolul XII
Ori de câte ori mi‑aduceam aminte de tânărul gentleman palid, eram cuprins de remuşcări. Cu cât mă gândeam mai mult la bătaie şi‑l revedeam pe tânărul gentleman întins pe spate, tot mai obosit şi mai plin de sânge, cu atât mai sigur mi se părea că o să mi se întâmple ceva. Simţeam că sângele tânărului gentleman palid apăsa asupra capului meu şi că legea avea să‑l răzbune. Fără să am o idee clară despre pedepsele care mă aşteptau, îmi era limpede că băieţii satului nu puteau merge ţanţoşi prin ţinut, făcând prăpăd prin casele oamenilor nobili şi
stâlcind tineretul studios al Angliei, fără să se expună unei pedepse aspre. Timp de câteva zile, am stat numai în casă, uitându‑mă afară prin uşa bucătăriei, cu cea mai mare băgare de seamă şi îngrijorare, înainte să mai ies să îndeplinesc vreo însărcinare, ca nu cumva să mă înhaţe gardienii de la închisoarea din ţinut.
Sângele din nasul tânărului gentleman palid îmi pătase pantalonii şi am încercat să spăl dovada vinovăţiei mele, pe ascuns, în puterea nopţii. Îmi zdrelisem încheieturile degetelor în dinţii tânărului gentleman palid şi ‑ mi frământam mintea, în zeci de închipuiri încâlcite, ca să născocesc fel de fel de explicaţii pentru a da socoteală de acea probă incriminatorie, când aveam să fiu chemat în faţa judecătorilor.
Când se apropie ziua întoarcerii mele la scena faptei mele violente, temerile mele au atins culmea. Oare slujitorii legii, anume trimişi din Londra, vor sta la pândă în spatele porţii? Oare domnişoara Havisham, vrând să se răzbune personal pentru o nelegiuire înfăptuită în casa ei, se va ridica, în hainele acelea ale ei de înmormântare, va scoate un pistol şi mă va împuşca? Oare nişte vlăjgani năimiţi - o bandă numeroasă de mercenari - se vor năpusti asupra mea, în fabrica de bere, şi îmi vor aplica o ploaie de lovituri de pumn, până ce nu voi mai sufla? Faptul că niciodată nu mi‑l închipuiam pe tânărul gentleman recurgând la astfel de uneltiri pentru a‑mi plăti pentru fapta mea, ci acestea îmi apăreau în minte întotdeauna ca nişte acte de răzbunare ale rudelor lui, întărâtate de halul în care arăta faţa sa şi revoltate din solidaritate cu însemnătatea familiei, era, desigur, o dovadă a marii mele încrederi în nobleţea lui.
Oricum, vizita la domnişoara Havisham era obligatorie, aşa că m‑am dus. Şi, când colo, nu se întâmplă nimic din pricina luptei de rândul trecut. Nu se făcu absolut nici o aluzie la aceasta şi nu se văzu nici picior de tânăr gentleman palid prin jurul casei. Am găsit aceeaşi poartă deschisă şi am explorat toată grădina, ba chiar am vrut să mă uit înăuntru pe aceeaşi fereastră a casei din spate - dar cercetarea mi‑a fost dintr‑odată curmată, când am dat cu ochii de obloanele trase peste acea fereastră. Totul era lipsit de viaţă. Numai în colţul unde avusese loc lupta am putut descoperi o dovadă despre existenţa tânărului gentleman. În acel loc, pe jos, se mai zăreau urmele sângelui său, pe care le‑am acoperit cu ţărână din grădină.
Pe palierul larg dintre camera domnişoarei Havisham şi încăperea în care se afla masa lungă, am zărit un scaun de grădină - un scaun uşor, pe rotile, care se putea împinge de la spate. Fusese adus acolo după ultima mea vizită şi, din ziua aceea, am primit sarcina s‑o plimb pe domnişoara Havisham în acest scaun (după ce obosea de mers pe jos, sprijinită cu o mână de umărul meu) de jur împrejurul odăii sale şi, traversând palierul, împrejurul celeilalte încăperi.
Făceam mereu acelaşi lucru - plimbări care, uneori, durau şi trei ore în şir. Spun la modul general că aceste plimbări erau numeroase, atât pentru că se hotărâse că trebuia să vin, la fiecare două zile, în acest scop, cât şi pentru ca să rezum acum o perioadă de cel puţin opt sau zece luni.
Pe măsură ce ne‑am obişnuit unul cu celălalt, domnişoara Havisham a început să‑mi vorbească mai mult şi să‑mi pună felurite întrebări, de pildă
despre ce învăţasem şi despre ce aveam să fac când voi fi mare. I‑am răspuns că
urma să devin ucenicul lui Joe, după cum credeam, şi i‑am vorbit pe larg despre faptul că nu ştiam mai nimic şi că voiam să ştiu totul, în speranţa că poate mă va ajuta ea să‑mi ating ţinta dorită. Însă n‑a făcut‑o, ba, dimpotrivă, părea că e
mulţumită să mă ştie fără învăţătură. De asemenea, niciodată nu mi‑a dăruit bani sau altceva, în afară de prânzul zilnic - n‑a zis nici măcar o dată că voi fi plătit pentru serviciile mele.
Estella se afla întotdeauna prin preajmă şi întotdeauna mă conducea înăuntru şi afară din casă, dar niciodată nu mi‑a mai spus că pot s‑o sărut.
Uneori îmi suporta prezenţa cu răceală, alteori îmi arăta bunăvoinţă; uneori se purta cu mine prieteneşte de‑a binelea, alteori îmi spunea îndârjită că mă urăşte.
Domnişoara Havisham mă întreba adesea, în şoaptă sau cu voce tare, dacă eram numai noi doi:
― Nu‑i aşa, Pip, că se face din ce în ce mai frumoasă?
Iar când eu îi răspundeam da, căci într‑adevăr aşa era, părea în culmea fericirii. De asemenea, când jucam cărţi, domnişoara Havisham ne privea şi părea să simtă o satisfacţie răutăcioasă la fiecare dintre nazurile Estellei, oricare ar fi fost acestea. Iar câteodată, când capriciile fetei erau atât de numeroase şi atât de contradictorii încât nu mai ştiam ce să zic sau ce să fac, domnişoara Havisham o îmbrăţişa cu o dragoste nestăvilită, murmurându‑i la ureche ceva care mie mi se părea că suna cam aşa:
