Aici, sora mea, după accesul de bătăi din palmă şi de ţipete, se lovi cu pumnii în piept şi cu palmele de genunchi, îşi smulse boneta din cap şi se trase de păr -

aceasta fiind ultima etapă pe calea spre delir. Ajungând acum furia întruchipată

şi izbutind să‑şi iasă cu desăvârşire din sărite, se năpusti la uşă, dar, din fericire, o încuiasem mai‑nainte.

Ce altceva mai putea face sărmanul Joe, după ce spusele sale fuseseră

nesocotite ca nişte paranteze neînsemnate, decât să se proţăpească în faţa calfei lui şi să‑l întrebe de ce se amesteca între el şi doamna Joe şi, după aceea, dacă

avea destul curaj să‑l înfrunte pe el? Bătrânul Orlick mirosi că situaţia nu‑i mai îngăduia decât s‑accepte înfruntarea şi luă de îndată poziţia de apărare; astfel,

fără să mai piardă vremea scoţându‑şi şorţurile mânjite şi pârlite, se aruncară

unul asupra celuilalt ca doi titani. Dar, dacă se afla vreun om în tot ţinutul în stare să‑i ţină piept mult timp lui Joe, eu, unul, nu l‑am cunoscut. Orlick, de parcă n‑ar fi fost mai breaz ca tânărul gentleman palid al meu, se trezi curând în praful de cărbune şi nu se prea grăbi să iasă din el. Atunci, Joe deschise uşa şi o ridică în braţe pe sora mea, care căzuse fără simţiri, în faţa ferestrei (dar nu înainte să vadă lupta, cred eu) şi care fu dusă în casă şi întinsă în pat, şi căreia i se dădură îngrijiri, ca să‑şi vină în fire, şi care nu făcu altceva decât să se zbată şi să‑şi înfigă mâinile în părul lui Joe. Apoi, se lăsă acea linişte specifică şi acea muţenie care urmează după toate marile furtuni. Cu senzaţia nelămurită pe care mi‑o trezise întotdeauna un astfel de armistiţiu - mai precis că era duminică şi cineva murise - am urcat în odaia mea ca să mă îmbrac de plecare.

Când am coborât, i‑am găsit pe Joe şi pe Orlick măturând, fără nici o altă

urmă de vătămare, în afara unei crestături pe una din nările lui Orlick, care nu era nici expresivă, nici ornamentală. Apăruse o ulcică de bere de la „Luntraşii voioşi”, pe care şi‑o treceau, de la unul la altul, într‑un mod foarte paşnic.

Armistiţiul avu o influenţă liniştitoare şi filosofică asupra lui Joe, care mă

conduse până în drum, spunându‑mi, în chip de rămas‑bun, o observaţie care ar fi putut să‑mi fie de folos:

― În miezul iureşului, Pip, şi în afara lui - aşa e viaţa!

N‑are rost să vă mai spun ce emoţii absurde (căci simţămintele foarte serioase la oamenii mari le socotim de‑a dreptul caraghioase la copii) m‑au cuprins când am pornit‑o iarăşi spre domnişoara Havisham. Nici cum am trecut în sus şi în jos prin faţa porţii, de mai multe ori, până m‑am hotărât să sun, nici cum aş fi plecat, fără îndoială, dacă aş fi fost stăpân pe timpul meu, ca să vin altă

dată.

La poartă, apăru domnişoara Sarah Pocket. Nu Estella.

― Cum vine asta? Tu, aici, din nou? zise domnişoara Pocket. Ce vrei?

Când i‑am spus că venisem doar să văd ce mai face domnişoara Havisham, Sarah şovăi, în mod vădit, cântărind dacă n‑ar fi mai bine să mă trimită să‑mi văd de treabă. Dar fiindu‑i peste mână să‑şi asume răspunderea, mă lăsă să

intru şi, curând, îmi transmise cu acreală mesajul „să urc”.

Toate erau neschimbate, iar domnişoara Havisham era singură.

― Ei, bine! zise ea, aţintindu‑şi privirile asupra mea. Sper că nu vrei nimic! N

‑ai să primeşti nimic.

― Sigur că nu, domnişoară Havisham. Voiam doar să vă spun că o duc foarte bine în ucenicia mea şi că vă sunt foarte recunoscător.

― Haide, haide! îşi flutură ea degetele a nerăbdare, cu acelaşi gest de odinioară. Mai treci pe‑aici, din când în când. Vino de ziua ta... Aha! strigă ea deodată, întorcându‑se cu scaun cu tot către mine. Te uiţi după Estella? Aşa‑i?

Mă uitasem în jur - într‑adevăr, după Estella - şi‑am bâlbâit că nădăjduiam că o duce bine.

― Este în străinătate, spuse domnişoara Havisham, îşi primeşte educaţia cuvenită unei lady... Departe? Foarte departe... Şi mai frumoasă ca niciodată... şi admirată de toţi cei care o văd. Simţi c‑ai pierdut‑o?

Era aşa o bucurie răutăcioasă în glasul ei când rosti ultimele cuvinte, izbucnind apoi într‑un hohot de râs atât de neplăcut, încât nu mai ştiam ce să

spun. M‑a scutit de chinul de a‑mi chibzui răspunsul, făcându‑mi semn să plec.

În clipa în care poarta fu închisă în urma mea de către Sarah cea cu faţa ca din coji de nucă, m‑am simţit mai nemulţumit ca niciodată de casa mea, de meseria mea şi de toate celelalte - iar acest lucru a fost singurul meu câştig de pe urma vizitei aceleia.

Pe când mergeam agale pe drum, de‑a lungul străzii principale, privind nemângâiat în vitrinele prăvăliilor şi gândindu‑mă ce aş putea cumpăra, dacă aş

fi un gentleman, cine altul îmi ieşi în cale, dintr‑o librărie, dacă nu domnul Wopsle? Domnul Wopsle ţinea în mână cutremurătoarea tragedie George Barnwell, în care investise, în clipa aceea, şase pence, cu gând să i‑o vâre în cap, cuvânt cu cuvânt, domnului Pumblechook, cu care urma să se întâlnească să

bea un ceai. De îndată ce dădu cu ochii de mine, păru să fie convins că Providenţa însăşi îi scosese în cale tocmai un ucenic, ca să i‑o citească, aşa că mă înşfăcă şi stărui să vin cu el în salonul domnului Pumblechook. Cum ştiam că acasă mă voi simţi îngrozitor şi că nopţile erau negre ca smoala, iar drumul înfricoşător, aşa că

era mai de dorit să ai pe oricine tovarăş decât să‑l străbaţi singur, nu m‑am împotrivit cine ştie ce. Prin urmare, am intrat la Pumblechook chiar în clipa în care strada şi prăvăliile îşi aprindeau luminile.

Cum n‑am văzut niciodată jucându‑se piesa George Barnwell, nu ştiu cât trebuie să dureze de obicei, dar ştiu prea bine că a durat până la nouă şi jumătate în seara aceea şi că, atunci când domnul Wopsle ajunse să intre la Newgate, am crezut că nu va mai sui niciodată pe eşafod, căci devenise mai tărăgănat ca în oricare dintre perioadele anterioare din deplorabila sa carieră. Mi se păru că

depăşeşte orice măsură când începu să se vaite că va sfârşi prea brusc, în floarea vârstei, de parcă nu ştia că se îndreaptă spre deznodământ, pagină cu pagină, încă de când începuse povestea vieţii personajului. Iar aceasta, la urma urmei, nu fusese decât o poveste lungă şi plictisitoare. Ceea ce mă supăra cel mai mult era identificarea întregii intrigi cu nevinovata mea persoană. Când Barnwell începu să acţioneze greşit, mărturisesc că mă simţeam gata să‑mi cer iertare, căci privirea indignată a lui Pumblechook mă acuza pe mine pentru aceasta. De asemenea, şi Wopsle se strădui să mă prezinte în cea mai rea lumină. Deopotrivă

nemilos şi sentimental, am ajuns să ‑ mi omor unchiul fără nici un fel de circumstanţe atenuante; Millwood mă făcea praf cu argumentele de fiecare dată; era curată nebunie din partea fiicei stăpânului meu să‑i pese cât de cât de mine; şi tot ce pot spune despre purtarea mea împiedicată şi tărăgănată din dimineaţa fatală este că aceasta a fost pe măsura şubrezeniei generale a caracterului meu.

Chiar şi după ce, spre fericirea tuturor, fusesem spânzurat şi domnul Wopsle închisese cartea, Pumblechook continuă să mă ţintuiască din priviri şi, clătinându‑şi capul, spuse:

― Ia aminte, băiete, ia aminte!

De parcă era un lucru bine ştiut că deja întrezăream momentul când urma să ‑ mi ucid o rudă apropiată, lipsindu ‑ mi doar s ‑ o mai conving să aibă

slăbiciunea să devină binefăcătoarea mea.

Se făcuse întuneric deplin când se termină totul şi când pornii, împreună cu domnul Wopsle, pe drumul spre casă. La marginea oraşului, am fost învăluiţi de o ceaţă groasă, care ne‑a udat până la piele. Lampa de la barieră parcă era ştearsă, aproape scoasă din rolul său obişnuit de lampă, iar lumina ei, prin ceaţa

aceea, părea de‑a dreptul vâscoasă. Tocmai vorbiserăm despre acest fenomen şi ne spusesem că pâcla fusese adusă de schimbarea vântului dintr ‑ o bine cunoscută porţiune a mlaştinii, când am dat de un om mergând greoi pe lângă

ghereta barierei.

― Ei, poftim! ziserăm noi, oprindu‑ne. Orlick, aici!

― Îhî! răspunse el, apropiindu‑se târşâind picioarele. Mă oprisem o clipă, s‑

aştept vreun minut, poate‑oi avea norocul de un tovarăş de drum.

― Ai întârziat, spusei eu.

Orlick răspunse, cum era de aşteptat:

― Ei şi? Şi tu ai întârziat.

― Ne‑am îngăduit, zise domnul Wopsle, îmbătat de recentul său spectacol, ne‑am îngăduit, domnule Orlick, să petrecem o seară intelectuală.